De Nicolae Dabija
„− Aţi mai fost condamnat? îl întreabă judecătorul pe un moldovean.
− Da, acum cinci ani, pentru că m-am scăldat într-un loc interzis.
− Şi după aceea?
− După aceea, în general nu m-am mai scăldat!”
„− Ieri l-am prins pe un ucrainean făcând dragoste cu nevastă-mea, zice Ion.
− Şi ce i-ai spus?
− Nimic. Pentru că eu nu prea ştiu limba ucraineană.”
Aceste bancuri sunt scoase dintr-un volum apărut la Odesa, din care reiese că cele mai neghioabe, cele mai blege, cele mai anapoda fiinţe de pe glob sunt moldovenii.
Iată însă că scopul acestor cărţi şovine a fost atins: nu doar ucrainenii de rând s-au lăsat convinşi de cele afirmate în paginile acestora, ci şi unii oameni politici.
În cadrul alegerilor prezidenţiale din Ucraina de la începutul anului 2010, unul dintre candidaţi, S. Ratuşneak, primarul oraşului Ujhorod, a afirmat: „Молдовани − это тупая нация” (Moldovenii sunt o naţiune de tâmpiţi). Deci moldovenii, toţi ca unul şi de la mic la mare, sunt, în concepţia edilului acestui mare oraş ucrainean, nişte tâmpiţi.
Evident că avem şi noi tâmpiţii noştri.
Care uneori ajung chiar să ne conducă.
De aceştia nu duc lipsă nici ucrainenii.
Dar nu după ei trebuie apreciată o naţiune.
Nu există naţiuni de ticăloşi, cum nu există nici naţiuni de îngeri.
Doar că unele popoare au la mia de locuitori ceva mai mulţi ticăloşi, sau tâmpiţi, sau lichele decât altele.
În acest sens poporul nostru nu e nici pe departe fruntaş.
Ba aş îndrăzni să cred că viceversa.
Neamul nostru are multe calităţi: bunătate, onestitate, răbdare, credinţă ş.a.
Doar că de-a lungul istoriei sale nu prea a avut noroc.
Mai ales de vecini.
La începutul lui 1918, Rada de la Kiev a declarat că Basarabia e… teritoriu ucrainean, intenţionând să şi-l alipească.
În preajma zilei de 28 iunie 1940, în Ultimatumul adresat de URSS României se spune că „… populaţia Basarabiei e în majoritatea ei de etnie ucraineană.”
Toate manualele de istorie a ţării vecine vorbesc că Ucraina e un stat care exista şi cu două-trei milenii înainte de Hristos, când Basarabia era locuită de „… ucraineni primitivi” (первобытные украинцы), toate cetăţile noastre dacice fiind construite de… ucraineni. Tot de acolo aflăm că meşterii ucraineni şi-ar fi ridicat fortăreţele lor… dincoace de Nistru. În acest sens cetatea Hotin a fost restaurată, aducându-se în ultimii ani mii de tone de pământ pentru a se schimba relieful, încât să se creeze impresia că zidul de apărare se află dinspre sud, ea fiind, cum zic manualele ucrainene, „construită de cazaci pentru apărarea cnezatului Lev-Danilo contra năvălitorilor moldoveni şi tătari”!
Şi turnurile cetăţii Hotinului au suferit schimbări, acestora adăugându-li-se acoperişuri ţuguiate, detaliu caracteristic cetăţilor de lemn slavo-căzăceşti…
Pe toate hărţile şcolare care ar ilustra perioadele istorice de până la 1887, acolo unde ar trebui să se afle Moldova, Muntenia sau, ceva mai încoace, România, e scris: „Imperiul Otoman”.
Noi, spre deosebire de ucraineni, n-am existat în istorie până la acea dată.
Iar toate aceste falsificări gogonate sunt studiate în şcolile româneşti, cele care au mai rămas, din ţara „soră”.
Am răsfoit câteva dintre aceste manuale traduse în româneşte şi mi-am pus mâinile-n cap.
Iată câteva exemple spicuite din manualul Istoria Ucrainei (Ministerul Educaţiei de la Kiev, spre deosebire de noi, n-a acceptat să pătrundă în şcoli Istoria integrată) pentru clasa a IX-a.
Toate hărţile din acest manual, începând cu primele secole de după Hristos, au două delimitări de frontiere care se suprapun: 1) „Hotarele etnice ale Ucrainei”; 2) „Frontierele actuale ale Ucrainei”. Şi pe vremea dacilor, şi pe timpul lui Ştefan cel Mare, Bucovina de Nord cu Herţa şi regiunile Cetatea Albă, Ismail şi Hotin sunt incluse în „hotarele etnice ale Ucrainei”.
Un paragraf aparte (§ 65) se intitulează: „Pământurile ucrainene în componenţa României”.
Iată ce li se povesteşte elevilor români din localităţile Moldovei istorice care au ajuns să facă parte din statul vecin:
„Până la Primul Război Mondial, judeţele Hotin, Ackerman şi Ismail ale Basarabiei populate de ucraineni făceau parte din componenţa Rusiei, iar Bucovina de Nord – din Austro-Ungaria. În anul 1918, România a pus stăpânire pe aceste teritorii. Pe aceste pământuri România aplica o politică colonială clasică, îndreptată spre intensificarea controlului asupra teritoriilor ucrainene. Denumirile ucrainene ale oraşelor şi satelor au fost înlocuite cu cele româneşti. Pământurile ucrainene din Basarabia au devenit pentru autorităţile române o sursă ieftină de materie primă şi mână de lucru. Agricultura în teritoriile ucrainene stăpânite de România se afla în stare de degradare. Pe pământurile ucrainene din Basarabia erau afectaţi de şomaj circa 50 la sută din lucrătorii apţi de muncă…” ş.a.m.d. (p. 389-392)
În paragraful „Partidele politice în teritoriile Ucrainei stăpânite de România” se menţionează că „populaţia ucraineană din pământurile stăpânite de România, în pofida terorii aspre a puterii (!), şi-a păstrat năzuinţa de eliberare naţională.” Cum?! „În anul 1929, în România şi-a început activitatea legală (!) organizaţia pro-comunistă „Eliberarea”, care a înaintat programul de alipire la Uniunea Sovietică. Însă „Eliberarea” şi alte organizaţii de orientare analogică (!) nu au avut susţinerea populaţiei. Cercurile politice care aveau scopul de apărare a intereselor naţionale au organizat, în anul 1927, Partidul Naţional-Ucrainean.” (p.392-394)
Autorii manualului menţionează că aceste organizaţii activau deschis, legal, fiind înregistrate oficial, pe tot teritoriul României.
Şi atunci care e logica afirmaţiei „…în pofida terorii aspre a puterii”?!
Aceste manuale, destinate şcolilor, au misiunea să argumenteze rapturile teritoriale pe care s-a constituit Ucraina ca stat în 1991, până la această dată ea neexistând în istorie.
În 2002 Guvernul R. Moldova a mai cedat Ucrainei 7 kilometri de şosea la Palanca, mai multe hectare din preajma localităţii Dnestrovsk, majoritatea insulelor din fluviul Nistru, complexele sanatoriale construite din banii contribuabilului nostru pe teritoriul Ucrainei etc., etc., etc.
Vecinii noştri hulpavi, care s-au lăţit peste un sfert din pământurile lui Ştefan cel Mare, mai jinduiesc şi alte teritorii…
Iar moldovenii le cedează cu uşurinţă.
Şi atunci de ce n-ar crede dânşii bancurile despre moldoveni, compuse tot de ei, care susţin că am fi o naţiune de sărăntoci şi de oameni care nu ştiu ce vor.
Bancuri pe care noi însă nu avem niciun drept să le credem şi să ne conformăm comportamentul conţinutului acestora.
