De Nicolae Dabija
Citesc în presă că la începutul lunii martie a fost scoasă toată sârma ghimpată de pe Prut, de la Criva şi până la Giurgiuleşti, pe o întindere de 684 de kilometri.
Locurile dinspre Prut parcă s-au luminat.
Şi zările s-au făcut mai clare.
Mai rămâne să scoatem şi sârma ghimpată din noi.
Procesul acesta e cel mai dureros şi cel mai anevoios.
Pentru că – avântaţi în ideea de a crea la est de Prut o altă naţiune, un alt popor, o altă istorie, o altă limbă – cei care s-au lăţit peste noi în 1940, odată cu sârma ghimpată pe care au înşirat-o de-a lungul Prutului, au mai înşirat o sârmă ghimpată, care nu se vede, în sufletele basarabenilor: ea mai şade întinsă între părinţi şi copii, între intelectuali şi ţărani, între biserică şi credincioşi, între românii basarabeni şi ceilalţi români.
Pe ea va fi mult mai greu s-o scoatem.
Scoaterea sârmei ghimpate de pe „râul lacrimilor noastre” e un gest mai mult simbolic.
Un moldovean de la Zârneşti a spus într-o emisiune televizată: „Parcă mi s-a luat o pânză de pe ochi”.
Un bulgar din Stoianovca a afirmat în aceeaşi emisiune: „După ce s-a scos sârma ghimpată, mă tem să dorm noaptea în casă, ea mă apăra…”
Sârma ghimpată de pe Prut a fost scoasă, dar umbra ei a rămas.
Aceasta ne mai ţine ostatici.
Ai propriilor amăgeli.
Şi ambiţii.
Grănicerii ceseişti de pe Prut stau acum cu ochii în patru şi zi, şi noapte, ca nicio pisică să nu bea apă din râu fără voie…
Râul Prut, cântat în baladele noastre („Prutule, apă vioară…”), ajunsese să fie blestemat din cauza sârmei ghimpate de pe cele două maluri.
Chiar dacă ne aflam dincolo de graniţe, fraţii nu şi-au uitat fraţii. Ion C. Brătianu (1821-1891) afirmase încă în secolul XIX: „Nu poate nimeni, nici cu istoria în mână, nici cu harta în mână, nici cu tratatele în mână să spună că Basarabia nu este ţară românească”.
Am stat de multe ori pe malul acestei ape vlăguite, şi Prutul mi-a părut de fiecare dată că nu murmură, ci suspină.
Iar suspinele ei erau româneşti, şi când se atingea de un mal, şi când se atingea de celălalt.
Prutul ajunsese să fie considerat un hotar care desparte două lumi.
Atât în timpul URSS, cât şi în ultimul deceniu.
În perioada când în fruntea ţării s-a aflat V. Voronin, Occidentul a tratat Republica Moldova ca pe o republică din Asia Centrală ex-sovietică, cu un alt turkmen-başi la putere. Dar şi acum, după ce la guvernare au venit democraţii, Europa de Vest abordează acest teritoriu ca pe un spaţiu rusesc în ale cărui treburi interne preferă să nu se amestece, lăsându-i Moscovei mână liberă.
De aceea Occidentul a reacţionat cel puţin sceptic la scoaterea sârmei ghimpate dintre două maluri de Prut (citeşte: dintre două civilizaţii, dintre două continente). Postul Euronews a calificat acest eveniment, care e un prim pas de revenire a noastră în Europa, drept o bizarerie.
Şi-n presa românească am găsit calificative deloc de încurajare a acestui gest.
Nu mă miră defel prezenţa unor vasile stati la Chişinău. Miră prezenţa acestora în România. Aceştia îmi par mult mai trăsniţi decât vasile stati ai noştri. Pe ei cine-i pune la punct?! Cristina Modreanu, care-şi zice, ca şi vasile stati ot Chişinău, „scriitor”, afirmă în publicaţia bucureşteană Adevărul literar şi artistic: „Doar câţiva exaltaţi mai militează în România pentru ideea Unirii cu Basarabia”.
Pentru ea şi alţii ca ea Prutul stă bine unde stă şi cei care doresc apropierea celor două maluri de râu n-ar fi decât nişte „exaltaţi”.
Din păcate, Basarabia mai rămâne o mare necunoscută pentru România.
Mulţi confraţi din Ţară cred că ştiu totul despre Basarabia, fără a şti, de fapt, nimic.
Pe un domn de dincolo de Prut, care înjura România, l-am întrebat:
Cine sunteţi dumneavoastră de vă permiteţi aceste batjocuri?!
Eu sunt român.
Nu, i-am zis. Sunteţi doar cetăţean român, dar român încă nu sunteţi.
Aşa cum, cred, mulţi concetăţeni de-ai noştri de dincoace de Prut sunt români, fără însă să fie şi cetăţeni români.
Când se va face totul pentru unificarea sufletească, atunci se va întâmpla şi unificarea politică.
Cu regret, lucrurile sunt mult mai complexe.
Alaltăieri, Valeriu Lazăr, viceprim-ministru şi ministru al Economiei în Guvernul nostru democrat şi-n toate guvernele comuniste, întors de la Reuniunea Consiliului Economic al CSI, a comunicat entuziasmat că la consfătuire s-a anunţat despre constituirea unei Uniuni Europene-2, ce ar include toate fostele republici sovietice, care ar avea pe viitor hotare unice, capitală unică (la Moscova), monedă unică, armată unică, graniţă unică…
Graniţa unică a nou-anunţatei Uniuni Europene, în care vom fi înglobaţi şi noi, deja de către guvernarea democrată, va trece pe râul Prut…
Şi atunci ce ne facem cu toate declaraţiile tuturor şefilor de state şi de guverne ale României şi Republicii Moldova de la 1990 încoace că „ne vom întâlni în Uniunea Europeană”?!
Ne vom întâlni poate, dacă intră şi România în CSI.
Dar, după câte ştiu, ea nu are deloc de gând să abandoneze Europa, numai pentru a fi alături de fiica ei abandonată şi tot mai înstrăinată…
Iar noi vom putea ajunge în Uniunea Europeană cea adevărată, nu în cea anunţată ca o nouă diversiune a Kremlinului, doar cu ajutorul Ţării.
Nu vom putea reuşi decât împreună.
Doar împreună cu fraţii de la vest de Prut vom fi Hora Unirii.
Numai cu ei vom fi Unirea.
