In cei cinci ani in care s-a produs unificarea economica, Germania de Vest a investit peste 400 de miliarde de euro.
In momentul unificarii, economiile Germaniei de Vest (RFG) si de Est (RDG) pareau extrem de similare, sustine o analiza a impactului unificarii asupra economiei germane, facuta de publicatia electronica Germanculture.com.
Ambele economii se axau pe productie industriala, in special pe echipamente electrice, chimicale, automobile si manufactura. Ambele aveau forta de munca bine pregatita si exporturi importante. Cu toate acestea, economia Germaniei de Est era centralizata si ghidata de un sistem de planificare strict, fara proprietate privata si fara toleranta fata de decizii sau initiative.
La 1 iulie 1990, economiile celor doua Germanii au devenit una singura. A fost pentru prima oara in istorie cind o economie capitalista si una socialista s-au unificat, fara ca cineva sa stie exact cum ar trebui facut acest lucru. In schimb, au existat o serie de probleme, cea mai severa fiind productia slaba, comparativ cu cea a Germaniei de Vest, si legaturile sale cu economiile Uniunii Sovietice si ale Europei de Est, aflate in declin.
Privatizare si proprietate
Chiar si inainte de unificarea economica, guvernul Germaniei de Vest a decis ca unul dintre obiectivele sale era privatizarea economiei Germaniei de Est.
In acest scop, a preluat Treuhandanstalt (cunoscuta ca Treuhand), agentie infiintata de estici, care avea ca scop privatizarea firmelor din regiune. Agentia a preluat activele si datoriile a aproximativ 8.000 de firme din Est, iar pina cind a fost desfiintata, in 1994, privatizase circa 14.000 de intreprinderi. Pe masura ce unificarea economica s-a inchegat, au inceput sa apara probleme care fusesera identificate, insa nu si intelese din timp. A existat o confuzie masiva legata de drepturile de proprietate. Dupa valurile de exproprieri facute intre 1933 si 1989 de nazisti, de sovietici si, mai tirziu, de regimul Germaniei de Est, existau extrem de putine informatii despre proprietari. Pina la 31 decembrie 1992, termenul-limita, au fost inregistrate peste doua milioane de revendicari. Pe masura ce apareau tot mai multe revendicari, o mare parte din ele cistigate in instanta, multi potentiali investitori s-au speriat si au plecat.
Cele mai mari cheltuieli
O alta mare problema in procesul de unificare economica au fost costurile foarte mari de productie din Germania de Est. Cursul de schimb dintre marcile din RDG si cele din RFG a facut ca aceste costuri sa ramina ridicate, la fel ca si primele negocieri pentru salarii, care au condus la salarii cu mult peste nivelul de productivitate. Firmele vestice au gasit mai usor si mai ieftin sa serveasca noua piata germana din est prin extinderea facilitatilor de productie in vest. O a treia problema a fost infrastructura inadecvata, care a devenit o adevarata sperietoare pentru multi potentiali investitori. Serviciile de telefonie au fost imbunatatite, dar foarte lent, iar multi investitori s-au plins de penele de curent destul de dese. Drumurile si caile ferate au trebuit, practic, refacute, din cauza intretinerii deficitare de pina atunci.
Investitii in Est
In ciuda acestor probleme, procesul de unificare a mers inainte, desi lent. Treuhand, agentia de privatizare in care lucrau aproape exclusiv germani din vest, a devenit un guvern virtual al Germaniei de Est. Pe perioada privatizarilor, agentia a decis ce companii vor trai si care trebuie ucise, ce comunitati vor inflori si care vor avea o prosperitate redusa, la fel si in cazul landurilor din est. A decis, de asemenea, cine are voie si cine nu sa cumpere firme sau servicii din est. Mai putin de cinci la suta dintre investitiile facute in RDG au fost nongermane, iar dintre acestea, majoritatea ale companiilor cu filiale in Germania de Vest, care doreau sa le extinda in est.
Raspunzind asteptarilor initiale, economia Germaniei de Est a intrat in declin imediat dupa unificare. La un an de la eveniment, numarul somerilor depasise trei milioane de persoane, productia industriala a scazut la mai putin de jumatate din cea initiala, iar produsul regional a scazut rapid in 1991.
O mina spala pe alta
Daca Germania de Est s-a confruntat cu o recesiune adinca in prima faza a unificarii, economia Germaniei de Vest a cunoscut un mic „boom“. PIB-ul vestic a crescut cu 4,6% in 1990, reflectind cererea din est. Preturile au ramas insa relativ stabile, costurile de trai crescind cu 2,8% in ciuda unor intelegeri pentru salarii mari in anumite industrii. Numarul angajatilor a crescut de la 28 la 28,7 milioane, iar rata somajului a scazut la 7,2%. Este notabil faptul ca numarul somerilor inregistrati in Germania de Vest a crescut cu doar 300.000, aratind faptul ca cel putin jumatate din noile locuri de munca din vest au fost ocupate de persoane care s-au mutat acolo sau faceau naveta din Germania de Est.
Trendul ascendent pe care au intrat indicatorii RFG a rezultat din deschiderea unei noi piete de 16 milioane de persoane in Germania de Est, precum si disponibilitatea simultana a fortei de munca noi din est. Multi dintre locuitorii RDG au preferat produsele de consum sau alimentele venite din vest celor produse local, si tot mai multi s-au dus in vest la munca. La sfirsitul lui 1990, circa 250.000 faceau naveta la munca in vest, iar numarul lor era estimat sa creasca la 350.000 sau 400.000 pina la jumatatea anului 1991. Astfel, Germania de Vest a avut nu doar o noua piata de desfacere vasta, dar si o crestere a fortei sale de munca de peste un procent. Capitalul vestului a crescut si el, datorita depozitelor esticilor in bancile din RFG venite in est, si pentru ca acele depozite se mutau inapoi pe piata centrala financiara a Germaniei, la Frankfurt.
Banca centrala, in „piine“
Dupa o incetinire economica, reglata de mecanismele Bundesbank (banca centrala germana), in 1992 economia germana a cunoscut un progres remarcabil. Dupa ce si-a adaugat productia Germaniei de Est, PIB-ul Germaniei a crescut pentru prima oara la peste 3.000 de miliarde de marci germane. Din acest total, noile landuri au contribuit cu un produs brut de 231 de miliarde de marci sau 7,7%. Cu toate acestea, si totalul somerilor germani a atins un numar-record, de patru milioane de persoane. Doua treimi dintre acestia erau din Germania de Vest.
Din 1995, economia Germaniei a intrat pe un fagas pozitiv, cu o crestere sustinuta si o diminuare anuala a ratei somajului. (Iulian Enache)
• Nota de plata
Desi nivelul exact al cheltuielilor germanilor cu Germania de Est a fost greu de estimat, ramine neindoielnic faptul ca guvernul federal a cheltuit (tinind cont si de cit a cistigat) peste 350 de miliarde de marci in Germania de Est, in primii trei ani dupa unificarea economica sau monetara. Dupa 1992, cheltuielile au continuat, la un nivel anual de circa 150 de miliarde de marci, astfel incit suma totala a fondurilor private si publice care au intrat in Germania de Est, intre unificarea monetara din 1990 si sfirsitul lui 1995, s-a ridicat, cel mai probabil, la o suma cuprinsa intre minimum 750 de miliarde de marci si maximum 850 de miliarde de marci. Intre o cincime si un sfert din aceasta suma au fost fonduri private, restul reprezentind cheltuieli ale guvernului. Aceasta a insemnat o infuzie de bani din exterior de peste 50.000 de marci germane pentru fiecare locuitor din RDG, un nivel de asistenta cu mult mai mare decit cel pentru oricare alta zona care s-a aflat dupa Cortina de Fier si o mostra din determinarea germana de a aduce Germania de Est cit mai rapid posibil la standardele vestice. // Cotidianul
