Pentru fiecare an de pace în Europa, o zi de război în Ucraina. O aritmetică pragmatică și o numărătoare sângeroasă, calendarul rușinii noastre. Pe 8 mai, Occidentul a sărbătorit victoria cu maci la rever. Le-am pregătit copiilor mei florile purpurii, pe care le-au purtat la școală timp de o săptămână, unde li s-a vorbit despre al doilea război mondial. Mie, aceste flori ale memoriei, care ar fi trebuit să ne amintească de trecut și de sacrificii, anul acesta mi s-au părut un schimb de replici cinice. Cu pacea e mai simplu, ne-am obișnuit cu ea. Pentru război însă, Europa încă mai caută cuvinte. Cine s-ar fi gândit că tocmai europenii, care vorbesc cele mai multe limbi străine pe cap de locuitor, se vor împiedică de un cuvânt vechi ca lumea - război?

În Ucraina este război.

Nu conflict, nu agresiune, nu neînțelegere. Un război care a scos la iveală slăbiciunea lumii moderne. Este ultima sclipire a umanității noastre obosite. Să o deplângem alături de Bucea, Mariupol, Kîiv. Iar când ne vom opri din plâns morții lor, să nu uităm să-i plângem și pe ai noștri – pe toți cei care nu au crezut, pe toți cei care s-au prefăcut că nu văd, pe toți cei care au susținut măcelul. Sunt mulți morți și toți sunt printre noi.

Experții în geopolitică spun că nimic nu va mai fi ca înainte. Nici nu trebuie. Dacă în lumea în care trăim, o astfel de oroare a fost posibilă, dacă trecutul nu ne-a învățat nimic, iar geografia a fost (din nou) mai importantă decât copiii, nimic nu mai trebuie să fie ca înainte. Zidul a fost ridicat, ne-a împărțit, cărămizile lui sunt oase. Ne va fi greu să ne privim în ochi unii pe alții. Dar poate că e mai bine să rămânem de acum încolo împărțiți.

În toate aceste luni am urmărit știrile, dar mai ales gesturile de solidaritate din lumea întreagă. Dacă știrile m-au îngrozit de fiecare dată, devenind din ce în ce mai negre, lucrurile făcute de oamenii simpli au fost mereu aducătoare de speranță. În ele am găsit rost, ele au fost supapa mea și m-au făcut să cred că există viitor și pentru Ucraina, și pentru noi ca omenire. M-a fascinat să văd oameni de toate naționalitățile și confesiunile care, în loc să se adăpostească ei înșiși de frica unui al treilea război mondial, au ales în schimb să-l trăiască pe acesta. Să îmbrace, să încalțe și să hrănească victimele unui război străin. Pentru mine, aceștia sunt oamenii lumii, singurii de la care merită să învățăm.

Tot ce crește mare, începe mic. Într-o dimineață, în drum spre școală, am văzut un desen cu o pasăre galben-albastră lipit pe o poartă. Un desen făcut de o mână de copil pe o poartă din metal greu, mai întotdeauna închisă. În curând, și de pe alte porți au dispărut însemnele „câine rău”, iar în locul lor au apărut semne de speranță. Așa a început pacea în cartierul nostru francez. Cu o masă pentru cafea la capătul străzii, șase bilete la metro, un pachet cu aspirină. Și cu pâine. Pâine pe gratis pentru refugiații ucraineni. O pâine unește mai mult decât un discurs. E hrană, dar și un semn că aici, în acest oraș, pe această stradă – oamenii simt la fel. Oamenii simt. Apoi – două tălpi de-o palmă care trebuiau încălțate și un inhalator. Primii refugiați - o bunică din Kîiev cu nepoții săi. Părinții copiilor, medici amândoi, au rămas să lupte, iar ei și-au găsit loc în casa unei farmaciste ieșite la pensie. Halea și Serhiy i-au învățat pe toți să le rostească mai întâi numele, apoi i-au învățat și restul. Când la primărie, spital, poliție au apărut anunțuri în limba ucraineană, parcă nimeni nu mai avea nevoie de traducere. Au urmat zeci de refugiați care și-au găsit loc printre francezi – la școală, în echipa locală de fotbal, în corul copiilor. Unii au făcut extrem de mult, generozitatea lor se pare că nu mai avea margini. Alții au făcut atât cât au putut, până când au putut. Pentru mine personal comunicarea cu refugiații a însemnat în primul rând o reconectare cu trecutul familiei mele. M-am gândit în fiecare zi la bunicii mei deportați în Siberia, care, la fel ca ei au fost nevoiți să-și părăsească casele în câteva minute, cu o geantă și o rugăciune.

Ce va rămâne? Morții. Vor rămâne eroii și legendele despre ei. Dar va rămâne și ura, setea de răzbunare - cu ele ne vom lupta încă mult timp. La Paris și la Kîiv înfloresc castanii. Primăvara aceasta ne-a amintit încă o dată - un război devine al tău nu când treci tu prin el, ci când trece el prin tine.