Interviu cu Ludmila Scalnâi, deputat în Parlamentul Independenţei, oferit pentru Moldova.ORG.
Doamnă Ludmila Scalnâi, înainte de a deveni deputat aţi trăit multe zile fierbinţi, având foarte multe întâlniri cu alegătorii, o perioadă foarte încordată…
Am candidat în circumscripţia Mărculeşti, Floreşti, care includea mai multe sate. A fost o adevărată şcoală pentru mine, o oportunitate de a cunoaşte oamenii, de a afla care le sunt problemele, aspiraţiile. Am avut foarte multe întâlniri în teritoriu. Mă interesa totul despre viaţa lor, pentru că urma să pun în discuţie aceste probleme în Parlament. Aceasta era menirea întâlnirilor cu alegătorii, deoarece alegerile urmau să se desfăşoare într-o formulă nouă, cetăţenii cu adevărat trebuiau să aleagă pe cei mai buni dintre candidaţi, care să le apere interesele, să le promoveze drepturile din punct de vedere legislativ. De altfel, ştiam că în multe ţări există asemenea modalitate de alegere a deputaţilor şi îmi doream să fiu şi eu un asemenea parlamentar, capabil să contribuie la soluţionarea unor probleme ale oamenilor concreţi. Şi pe parcursul mandatului m-am străduit să fiu alături de alegătorii mei, cei care m-au învestit în această funcţie onorabilă. Cetăţenii au avut nevoie de activităţi concrete ale aleşilor poporului şi, fără falsă modestie, mulţi dintre noi, deputaţii, am fost alături de alegători, de problemele şi frământările lor.
Pe lângă deplasările în teritoriu, întâlnirile cu cetăţenii, aveaţi misiunea de a adopta legi, unele foarte importante, devenite peste ani istorice. Care dintre ele le consideraţi cu adevărat istorice?
Da, au fost multe momente emoţionante, de neuitat în timpul şedinţelor Legislativului, pentru că fiind primul parlament a trebuit să adoptăm cele mai importante legi pentru un stat. Oricum, data de 27 august 1991 rămâne a fi cea mai importantă zi din viaţa mea. Şi nu numai ca deputat, dar şi ca cetăţean al Republicii Moldova. Atunci împreună cu mulţi dintre colegii deputaţi am votat Declaraţia de Independenţă. Din această zi a început o nouă istorie a ţării noastre, acest act legislativ fiind temelia dezvoltării statului nostru. Din păcate, la distanţă de timp se discută în contradictoriu despre ce am făcut noi, deputaţii în acea zi. Unii afirmă că nu a fost mare curaj, odată ce multe ţări ex-sovietice deja îşi declarase Independenţa şi procesul de destrămare a imperiului sovietiv era inevitabil. Se reproşează că deputaţii din Parlamentul Independenţei vor beneficii. Or, vă asigur, atunci când discutam despre această Declaraţie istorică, despre modalitatea de votare nimeni nu se gândea la beneficii, ci la siguranţa lor, pentru că mulţi am fost ameninţaţi. Personal mi s-a spus să nu votez pentru că voi avea probleme atât eu cât şi familia mea. Mă sfătuiau să nu mă „ridic” împotriva URSS. Dar nu am ţinut cont nici de aceste sfaturi, nici de ameninţări, deoarece ştiam că Independenţa este aspiraţia poporului. Trebiua să ne onorăm obligaţiunile faţă de alegători.
Vă amintiţi care era starea de spirit în dimineaţa zilei de 27 august 1991, înainte de a purcede la votarea Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova?
– Nu voi uita niciodată acea zi. Era însorită, cu multă lumină, care într-un fel ne alimenta optimismul, speranţa. Fiecare deputat era invitat, conform circumscipţiei sale, pentru a semna. Procedura dura cîteva minute. Eu eram cu numărul 356 şi nu mai aveam răbdare să fiu anunţată. Este greu de descris momentele trăite. Atunci încă nu realizasem cât de importantă este această zi, ca va deveni una istorică. Eu ştiam că aceasta îşi doreşte poporul, pentru că îşi exprima această pledoarie la întâlnirile pe care le aveam cu regularitate. Să nu uităm de Marile Adunări Naţionale, când sute de mii de oameni au venit din toate raionale Moldovei pentru a-şi exprima această dorinţă. Noi pur şi simplu nu avem dreptul să-i dezamăgim. În acel moment mă gândeam la buneii mei, la părinţii mei care fuseseră deportaţi şi-mi povesteau cât de importantă este libertatea. Mă gândeam şi la alegătorii mei, care sunt sigură, se bucurau că am semnat această Declaraţie. Şedinţa se transmitea în direct la Radio şi Televiziune şi toţi erau la curent cu ceea ce se întâmpla la Chişinău.
Înainte de marele eveniment aţi avut o întâlnirile cu liderul de la Kremlin, Mihail Gorbaciov la Moscova. Cum a decurs acea întâlnire?
– Da, în componenţa unui grup de 13 deputaţi de la Chişinău ne-am întâlnit cu Mihail Gorbaciov şi am discutat despre situaţia din republica noastră, despre evenimentele din stânga Nistrului şi de la Comrat. Fiind unica femeie din grup am început eu discuţia, spunându-i tovarăşului Gorbaciov că poporul moldovenesc este de părerea că situaţia din Moldova este dictată de Moscova. I-am mai spus că la Comrat a fost citită telegrama pe care el a trimis-o. Gorbaciov foarte mirat se uita la subalternii săi prezenţi la discuţie, argument că nu ştia de nici o telegramă. Unul dintre ei, Lukianov, zice „Daţi-ne un document că nu ieşiţi din componenţa URSS şi Moscova garantează intregritatea teritorială a Moldovei…”. I-am răspuns că am semnat deja Declaraţia de Suveranitate şi nu puteam nici într-un caz să o anulăm. El foarte supărat a zis: „Veţi avea trei Moldove…” Atunci ne-am dat seama cine conducea şi cine se făcea vinovat de situaţia tensionată din regiunea transnistreană şi Sudul Moldovei.
După momentele emoţionante din sala de şedinţe au urmat altele, la fel de neuitat – când aţi ieşit în Piaţa Marii Adunării Naţionale şi miile de oameni vă aplaudau pentru decizia luată, fiind pe aceeaşi undă a sensibiluităţii
– Da, mulţimea ne lua în braţe. Era o stare de euforie, fiecare reacţiona în felul său – unii plângeau, alţii zâmbeau, sărutau icoanele, dar şi pe noi. Imediat a urmat şi recunoaşterea Independenţei Republicii Moldova de către ţările lumii, prima find România, apoi republicile baltice, Ucraina, deja state independente. În acea zi aveam o delegaţie din Germania şi de fiecare dată când ne scriem sau discutăm la telefon îşi amintesc de acea zi, spunând că nu au mai văzut aşa ceva. Tot poporul s-a mobilizat, fiind unit, având un scop comun. Aşa ceva nu se repetă. În calitate de preşedinte al Asociaţiei de prietenie cu ţările lumii „Dacia” şi al Asociaţiei Femeilor am primit sute de telegrame de la colegii in străinătate. Ne felicitau pentru curaj, pentru libertatea obţinută.
Tânărul stat Republica Moldova, apărut pe harta lumii la 27 august 1991 avea nevoie de susţinere pe plan internaţional, de promovare pe mapamond. În calitate de preşedinte al Asociaţiei de prietenie cu ţările lumii „Dacia” în ce ţară aţi efectuat prima vizită după declararea Independenţei?
Prima vizită am efectuat-o în SUA. Se ştie că relaţiile dintre URSS şi SUA atunci erau cam reci şi toţi cu care discutau ne întrebau despre situaţia de la noi, de ce am dorit Independenţă, dar principalul – unde dorim să ajungem. Atunci glumeam că dorim sa-i întrecem pe americani. Or, după 22 de ani nici nu ne-am apropiat de nivelul de trai american, din păcate.
Şi alte regrete?
Îmi pare rău că ceea ce presupunea Independenţa nu s-a realizat. E trist să constat că în prezent politicienii sunt mai mult preocupaţi de problemele, interesele personale sau ale partidului din care fac parte.
Reveniţi adeseori cu gândul la momentele trăite în perioada activităţii în Parlament, vă uitaţi în Declaraţia de Independenţă pe care aţi semnat-o?
Asociaţia obştească „Parlamentul 90” a editat o carte foarte interesantă despre activitatea primului legislativ independent al Republicii Moldova. Sunt descrise cele mai importante momente. Adeseori revin cu gândul la acele zile istorice, la tot ce s-a întâmplat pe parcursul anilor, rămaşi în istorie anii renaşterii naţionale. A fost greu. Ne certam, ne supăram unii pe alţii, dar de fiecare dată găseam consens, ştiind că în spatele nostru sunt alegătorii şi nu puteam să ne ascundem după partid… Toate documentele adoptate pentru mine sunt ca nişte organisme vii, deoarece ştiu cum au apărut, cum au văzut lumina zilei. Îmi amintesc un caz hazliu care a avut loc la o şedinţă. Regretata Lida Istrati reproşează că sunt puţine femei în parlament şi că noi, femeile nu simţim susţinere din partea colegilor bărbaţi. Ion Vatamanu, şi el plecat dintre noi, foarte calm îi răspunde: „Da, ai dreptate, sunt puţine femei în parlament, dar destule…”. Într-adevăr femeile deputate eram cam iuţi, uneori guralive, dar luptam pentru dreptate.
