La 25 ianuarie, în Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului au avut loc audieri în cauza elevilor liceelor cu predare în limba română din regiunea transnistreană. Cauzele au fost expediate în 2004 şi respective 2006 de către părinţi, profesori şi elevi din Râbniţa, Tighina şi Grigoriopol, vizând încălcarea drepturilor acestora la educaţie, la viaţa privată, precum şi ale dreptului de a nu fi descriminat.
Ion Manole, preşedintele Asociaţiei “Promo-LEX”, care a fost prezent la audierile de la CEDO, fiind unul dintre juriştii Promo-LEX care i-a reprezentat pe reclamanţi, ne-a povestit, în cadrul unui interviu acordat pentru Moldova.ORG, cum a decursul procesul audierilor, dar şi despre situaţia actuală a şcolilor cu predare în limba română din regiunea transnistreană.
Moldova.ORG : De ce atât de târziu dosarul elevilor din regiunea transnistreană a fost discutat la CEDO ?
Ion Manole : Este adevarat, termenul pare a fi unul destul de lung. Însă, cred că trebuie să ţinem cont şi de complexitatea acestui dosar. A fost depus un volum enorm de muncă din partea colegilor mei. Pe această cale aşi dori să vă cer permisiunea de a-i felicita pe toţi elevii, părinţii şi profesorii din regiunea transnistreană care au insistat şi au avut curajul să expedieze plângeri la CEDO. Deasemenea, aşi dori să le mulţumesc pentru tot ce au făcut colegilor mei de la Promo-LEX, partenerilor noştri din ţară (Centrul Memoria, Expert-Grup, s.a.) precum şi celor din afară, în special celor de la Interrights din Londra.
Problema şcolilor cu predare în limba română din regiunea transnistreană nu putea fi rezolvată, la momentul dat, între Moldova şi Rusia direct, fără implicarea organismelor internaţionale ?
Mai întâi cred că trebuie să clarificăm 2 lucruri: dacă doresc statele pârâte acest lucru şi ce au întreprins autorităţile, separat sau în comun, pentru a rezolva problemele (subliniez că nu poate fi vorba doar despre o problemă) elevilor, părinţilor şi profesorilor.
1. În opinia mea, Moldova manifestă şi a manifestat continuu dorinţa de a rezolva problema respectării dreptului la educaţie pentru elevii celor 8 şcoli din regiunea transnistreană a R.Moldova. Altceva este faptul că nu au reuşit să elaboreze o strategie prin care să apere persoanele drepturile cărora sunt încălcate şi să creeze un instrument sau mecanism credibil şi eficient pentru toţi care doresc să îşi apere drepturile şi libertăţile fundamentale.
Rusia nu doreşte să se implice în rezolvarea problemelor cu care se confruntă oamenii din regiune, indiferent de etnia sau cetăţenia acestora. Rusia a reuşit până acum să evite orice responsabilitate pentru situaţia drepturilor omului, invocând aspectul şi caracterul politic. Totodată, Rusia a reuşit să inducă în eroare opinia publică naţională şi internaţională. Astfel, astăzi marea majoritate a politicienilor străini percep problema transnistreană greşit. Anume în această înţelegere greşită îşi au rădăcina multe din problemele cu care se confruntă populaţia din regiune, inclusiv elevii, părinţiii şi profesorii şcolilor care studiază conform programului educaţional al autorităţilor constituţionale.
2. Autorităţile constituţionale ale R.Moldova, în mare parte au susţinut financiar cele 8 instituţii de învăţământ din regiune, însă, din păcate, probabil pentru a nu fi acuzate de regimul ilegal, nu au fost active la alte capitole precum apărarea tuturor celor care au avut de suferit de pe urma presiunilor, persecuţiilor sau a intimidărilor. Spre exemplu, deşi sunt posibile de identificat, nicio persoană din cei care în 2004 au interzis alimentarea şi aprovizionarea cu apă potabilă a copiilor în instituţiile de învăţământ, au maltratat şi ţinut ostatici păinţii sau profesorii, au devastat edificiile, etc. nu au fost sancţionate.
Rusia dimpotrivă, în loc să condiţioneze suportul oferit regimului care a încălcat în mod brutal şi evident drepturile acestor oameni, autorităţile ruse au continuat să ofere asistenţă financiară şi suport politic-diplomatic administraţiei regionale.
Care a fost poziţia părţii ruse în cadrul audierilor?
A fost la fel ca şi la audierile precedente (iunie 2009). Nu s-a schimbat nimic. Rusia continuă să insiste asupra faptului că ea nu poate fi responsabilă pentru acţiunile administraţiei de la Tiraspol şi că întreaga responsabilitate trebuie pusă pe seama Chişinăului şi Tiraspolului. Din nefericire pentru politicieni, juriştii văd altfel problemele respective.
Ce ar trebui să facă autorităţile de la Chişinău pentru a evita pe viitor situaţiile triste prin care au trecut şcolile din regiunea transnistriană?
Prefer aici să nu ne oprim doar la situaţia elevilor, profesorilor şi părinţilor de la cele 8 instituţii de învăţământ din regiune. Noi vom continua să credem şi să insistăm asupra faptului că cheia rezolvării problemei transnistrene este în mâna autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova. Această cheie se numeşte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Numai atunci când Chişinăul îşi va respecta obligaţiile sale pozitive faţă de toţi cetăţenii şi persoanele aflate pe teritoriul său (indiferent pe care mal al Nistrului), numai atunci când organele de drept vor aplica corect legislaţia naţională şi va face uz de toate instrumentele pe care le oferă dreptul internaţional, vom avea o situaţie diferită. O situaţie în care populaţia din regiune va avea anumite garanţii pentru viaţa şi securitatea lor, deasemenea respect şi încredere în Statul Republica Moldova, în normele şi valorile democratice şi ale dreptului internaţional.
Dacă nu se va înregistra o schimbare de atitudine, nu neapărat radicală, cei circa jumătate de milion de oameni din regiunea transnistreană vor rămâne discriminaţi în raport cu restul populaţiei R.Moldova, fără acces egal la justiţie, la alte servicii ale Statului ai căror cetăţeni sunt şi pe teritoriul căruia se află.
Sunteţi în contact permanent cu profesorii şi elevii liceelor cu predare în limba română din stânga Nistrului. Ce aşteptări au ei de la autorităţile de la Chişinău ?
Aşteptările lor nu sunt nici absurde şi nici fantastice. Aşteptările lor sunt fireşti, omeneşti şi naturale. Ei nu trăiesc în epoca ocupaţiei sovietice, perioadă în care drepturile omului nu erau nici cunoscute şi nici protejate. Ei sunt conştienţi de situaţia creată şi tot au aşteptat deja circa 2 decenii ca problemele lor să îşi găsească o soluţie dreaptă, însă cu regret lucrurile s-au schimbat în defavoarea lor. Mulţi au plecat. Cei care au mai rămas nu îşi pierd speranţa. Ei speră să poată trăi o viaţă normală acasă la ei, unde să poată învăţa, trăi şi munci conform propriilor convingeri, iar copiii lor să se poată întoarce înapoi după absolvirea facultăţilor în alte regiuni ale ţării sau peste hotare.
