Autor: Raisa Lozinschi
Interviu cu Tudor Botnaru, ultimul şef al KGB-ului din RSSM Urmare din nr. 515, 516, 517 – De ce Rusia ţine cu dinţii de Transnistria?
– Situaţia cu Transnistria rămâne incertă, atât timp cât Rusia ocupă o poziţie duplicitară. Ruşii promit una, dar fac alta. Pentru că interesele lor sunt prea mari în această regiune. Ei nu pot fi indiferenţi faţă de prezenţa unei baze americane pe aeroportul „M. Kogălniceanu” de lângă Constanţa fără ca ei să nu aibă ceva aici aproape. I-ar aranja foarte mult să aibă o a doua enclavă ca şi Konigsbergul. Nu ştiu dacă asta face cinste şi onoare unui stat ca Rusia. Toate uzinele care au fost construite de Rusia intenţionat pe malul [stang] al Nistrului fac parte din complexul militar al Rusiei. Acum sunt privatizate şi aparţin ei. Rusia este gata întotdeauna să-şi apere patrimoniul naţional. Ea nu-şi dă seama că ăsta este patrimoniul R. Moldova şi aceşti venetici care au uzurpat puterea ar trebui să fie traşi la răspundere de Tribunalul de la Haga.
– E bine că suntem neutri şi că, deocamdată, puterea de la Chişinău nu ia în calcul o eventuală aderare la NATO?
– Neutralitatea nu şi-a îndeplinit rolul. Ea a dat posibilitatea ca bandiţii din Transnistria să se înarmeze până în dinţi. Drept urmare, ei pe cap de locuitor au de 3-4 ori mai mult armament decât armata noastră naţională. Aici ar putea să ne ajute foarte mult Ucraina. La urma urmei, noi nu avem frontieră comună cu Rusia. Ucraina trebuie să înţeleagă că o enclavă în spatele ei e mult mai periculoasă pentru ea decât pentru noi.
– Care ar fi o soluţie a conflictului?
– În practica internaţională mai este noţiunea de schimb de teritoriu şi populaţie. Ucraina are forţe care susţin că Transnistria a aparţinut cândva Ucrainei, ceea ce e adevărat. Basarabia noastră a avut întotdeauna frontiera pe Nistru. Am putea să schimbăm teritoriile.
– În ce mod?
– Transnistria pe nordul şi sudul Basarabiei. Cine vrea să rămână în Transnistria – bine, cine nu – să treacă pe partea noastră. Totuşi, până la urmă, cred că vor veni alţi oameni la cârma regiunii şi lucrurile se vor schimba. Din ’91, la noi s-au schimbat trei preşedinţi, acolo – e numai unul. Îl înţeleg. I-a plăcut atât de mult preşedinţia… Mai ales că foarte mulţi demnitari ruşi au treuca lor în Transnistria şi stau şi horpăiesc din ea.
– În timpul puciului de la Moscova, care erau mişcările la Chişinău?
– În timpul puciului nu era, ca atare, nicio mişcare. Era armata sovietică cazată în Moldova, era staff-ul direcţiei de sud a pactului de la Varşovia acolo unde în prezent e Ministerul Apărării. A fost o iniţiativă din partea lor să organizăm echipe care să patruleze în toată seara străzile, adică armata să ia sub pază oraşele. Aveam trupe şi în Tiraspol, Mărculeşti, Bălţi, Cahul. Moldova era împânzită de trupe sovietice. Guvernul Muravschi le-a interzis lucrul acesta. Atunci, ei au propus să facem posturi mixte.
– De ce aţi refuzat în anul 1991 să introduceţi starea de urgenţă în Moldova?
– În ’91, preşedintele Comitetului unional a cerut să introducem starea de urgenţă. Eu am refuzat lucrul acesta. Am spus că fac asta numai după ce preşedintele ţării, Gorbaciov, care era la odihnă, se va adresa poporului şi va spune că a demisionat şi nu mai e preşedinte al Uniunii Sovietice.
– Se vorbeşte că în timpul puciului aţi fi dispărut pe trei zile şi nu eraţi de găsit. Unii zic că eraţi la Moscova…
– Prima dată aud aceste poveşti. În timpul puciului, de dimineaţă am fost în cabinet şi am dormit acolo. Am insistat toată ziua să fac legătura cu preşedintele Snegur şi n-a fost posibil. Peste fiecare oră ţineam legătura cu Guvernul şi Parlamentul. E vorba despre procurorul republicii Postovan, Adrian Usatâi, şeful televiziunii, şi despre Andrei Sangheli care au dispărut. Iată aceste persoane au fost într-adevăr căutate şi n-au fost găsite. Eu nu i-am căutat şi de aceea nu i-am găsit. Dar pe cine am căutat eu tot n-am găsit.
– Pe cine aţi căutat?
– Cu preşedintele ţării n-am putut să iau legătură până seara. După aceea, şi eu, şi Postovan, şi Usatâi, am fost destituiţi de către Snegur. Cei doi au contestat destituirea şi au fost restabiliţi. Eu n-am făcut pasul acesta.
– De ce?
– Fiindcă sunt ofiţer şi odată ce comandantul suprem a hotărât aşa, trebuie să respect ordinul.
– Vă mulţumim! // Jurnal de Chisinau
