Mihail Bergman, fostul comandant militar al Tiraspolului, actualul reprezentant special al regiunii transnistrene în Rusia, a vorbit, în cadrul unui interviu pentru Publika TV despre implicarea armatei a 14-a în conflictul militar din 1992, lansând, totodată, o serie de declaraţii dure la adresa politicienilor moldoveni. În replică, generalul Ion Costaş, fost ministru al Afacerilor Interne şi al Apărării Republicii Moldova (1990-1992) a oferit un interviu pentru Moldova.ORG, în care comentează declaraţiile lansate de Mihail Bergman.
De ce revine Berman în politică şi prin ce se explică declaraţiile sale la adresa politicienilor moldoveni ?
Mihail Bergman atribuie responsabilitatea declanşării războiului de pe Nistru, în primul rând, politicienilor moldoveni. Evident nu sunt de acord cu dânsul. Fiind ofiţer de profesie, general (cu atât mai mult că am condus cele două ministere de forţă în anii 1990-1992), nu pot să nu polemizez cu Bergman. De remarcat că acesta, în interviul acordat pentru Publika TV, trece sub tăcere responsabilitatea politicienilor ruşi în dezmembrarea Moldovei. El nu suflă o vorbă (sunt sigur că nu e ceva accidental) despre rolului criminal jucat de Moscova la crearea artificială a entităţii secesioniste, numite rmn. Bergman nu spune nimic şi despre sprijinul masiv deschis (la acel moment) acordat de Moscova elementelor criminale din Rusia. Acestea au invadat Moldova la apelul lobby-ului imperial de a se ridica “unul ca unul”, acest soi de “patrioţi” dotaţi cu arme ruseşti întru “apărarea” slavilor din Transnistria contra “moldoromânilor fascişti”… Există destule documente şi mulţi martori vii care pot confirma sprijinul activ acordat separatiştilor din Tiraspol de unităţile militare ruse staţionate la acel moment în Republica Moldova. Din motive lesne e înţeles, Bergman nu îndrăzneşte să numească conducerea Rusiei, a Tiraspolul în calitate de părţi vinovate de moartea oamenilor în acel conflict armat.
Unele dezvăluri făcut de Bergman sunt “trase de păr”. În ce măsură deţine Bergman asemenea informaţii pentru a lansa aşa declaraţii ?
Un comandant militar de garnizoană nu este persoana care deţine informaţii secrete. Potrivit Regulamentului serviciului de garnizoană şi santinelă al Armatei Sovietice, în obligaţiile unui comandant de garnizoană intră funcţii tehnice mult mai prozaice – menţinerea ordinii militare şi a curăţeniei în zonele de dislocare a trupelor, să aibă grijă ca soldaţii şi ofiţerii să fie frezaţi corespunzător, îmbrăcaţi decent, să respecte ordinea şi regulamentul privind vestimentaţia exterioară în garnizoana din subordine. Comandantul garnizoanei, fiind subordonat doar şefului garnizoanei Tiraspol (comandantului Armatei a 14-a), purta răspundere directă pentru modul în care militarii unităţilor garnizoanei execută cu stricteţe serviciul de patrulă-santinelă si respecta disciplina militară în garnizoană. Doar atât. Atunci când Bergman afirmă că opinia sa era hotărâtoare în aspectele pur militare, iar de aceasta ţinea cont însuşi comandantul Armatei a 14-a, generalul Iakovlev – evident că minte. Pentru Iakovlev, Bergman era ceea ce era conform funcţiei deţinute şi nimic mai mult. În diverse probleme comandantul armatei avea destui alţi specialişti cu pregătire militara net superioară celei pe care o avea Bergman.
Cu Lebedi – da, Bergman a avut o relaţie specială, i-a fost în acea perioadă consilier la “casa de nebuni”, denumită Tiraspol, în care “naşi” criminali au fost Smirnov, Antiufeev şi camarazii acestora. Când un fost comandant militar al Tiraspolului îndrugă despre careva valize nucleare, care s-ar fi aflat în Moldova, faptul îmi trezeşte stupefacţie. Mie, ca fost comandant de trupe, care a condus unităţi şi formaţiuni militare mari, povestea lui Bergman îmi trezeşte o mare nedumerire.
Este vorba de amorse nucleare (în cazul dacă au existat în realitate?), care dacă se introduc în bomba nucleară, are loc iniţial reacţia chimică, care apoi duce la cea nucleară. Adică (pentru a înţelege esenţa fenomenului) ca şi amorsa pentru grenade. Prin ele însele, amorsele nu sunt arme, ele nu pot exploda, nu există nici o masă nucleară, ele nu pot produce lumină şi emanaţii radioactive, ceea ce are loc în cazul unei explozii nucleare. Pe cine contează Bergman cu asemenea poveşti? Cică i-a avertizat pe toţi de pericol? Şi se mai plânge de faptul că în Rusia, dispariţia “valizelor nucleare” nu a ingrijorat pe nimeni… Dacă ar fi existat o ameninţare nucleară, cred că Moscova nu rămânea indiferentă, ar fi întreprins acţiuni excepţionale. Toate aceste vorbe şi bârfe sunt “trase de păr” doar ca să trezească frică oamenii de rând şi cetăţenilor creduli din Republica Moldova! De ce îndrugaţi prostii, dle Bergman?
Bergman menţionează şi despre depozitele de la Colbasna…
În realitate, depozitele de la Colbasna (Râbniţa – n.r.) ameninţă construcţiile şi oamenii pe o rază de 4-6 km, pe când Bergman afirmă că ar putea arunca în aer o jumătate de Moldovă şi o bună parte din Ucraina?! Diletantism curat din partea omului care mizează pe diletanţi aidoma sie. Da, univoc, trebuie să ne debarasăm de acest armament aflat pe teritoriul R. Moldova, el a fost şi va fi totdeauna un pericol pentru populaţia civilă si siguritatea din regiune şi nu doar pentru ea. Dar să spui despre un fel de apocalipsă, ororile căreia le descrie Bergman, să sperii cetăţenii naivi din Moldova, aceasta e o aberaţie…
– Cum apreciaţi poziţia politică a lui Bergman?
El stă pe aceleaşi poziţii iluzorii pe care şi le-a format din 1990 şi anume că Transnistria nu va reveni niciodată în componenţa Republicii Moldova. Acest lucru este si de înţeles, deoarece Evgheni Şevciuk l-a numit reprezentant al autoproclamatei rmn la Moscova, deci trebuie să îndreptăţească încrederea în funcţia acordată de Şevciuk, să apere şi să propage în continuare ideea “statalităţii transnistrene”. Este vorba de separatismul direct, inepuizabil al multor lideri de la Tiraspol. Aceasta în timp ce în lume, ba chiar şi în Rusia s-au schimbat de atunci multe lucruri. Între timp, multe organizaţii internaţionale, chiar şi însăşi Rusia a recunoscut în mod repetat în cadrul forumurilor internaţionale că Republica Moldova este integră şi indivizibilă.
În anul 2005, spicherul parlamentului rus Ghenadi Seleznev a declarat la una din şedinţele Parlamentului R.Moldova că Moscova a susţinut în 1990-1992 crearea autoproclamatei rmn, deoarece, conform dânsului, exista un “real pericol” al reunificării Moldovei cu România. Curtea Europeană de la Strasbourg a recunoscut oficial că în 1990-1992 Rusia a săvârşit o agresiune împotriva statului suveran şi independent R. Moldova. Nu pot accepta nici afirmaţia că problema transnistreană nu va fi rezolvată vreodată, aşa cum încearcă Bergman să-i convingă pe “cetăţenii naivi”.
Bergman a fost doar comandant militar al Tiraspolului, nu comandant al Armatei a 14-a. Ba şi în funcţia de comandant al oraşului, acesta se face de asemenea responsabil pentru faptul că la garnizoana Tiraspol se furau arme şi muniţii din unităţile militare ale Armatei a 14-ea, inclusiv în unităţile militare ale garnizoanei încredinţate lui.
Bergman vorbeşte despre “proasta politică”, în primul rând, din partea Chişinăului…
Iarăşi este vorba doar de opinia lui privată, departe de a fi una obiectivă. După o serie de investigaţii, Curtea Europeană a concluzionat că a avut loc agresiunea Rusiei faţă de Republica Moldova. Chişinăul tindea să păstreze integritatea teritoriului său. Iar potrivit lui Bergman, de vină ar fi Chişinăul, deoarece şi-a dorit să menţină integritatea statului Republica Moldova. Rusia, pentru a-şi atinge propriile obiective imperiale în regiune, a contribuit la dezmembrarea Moldovei, a creat şi a susţinut puternic “rmn”, nu a ezitat să facă uz de orice instrumente şi metode. Ceea ce recunoaşte Bergman, e că Transnistria a fost inundată de toată pleava si de lumea criminala din toate colţurile fostei URSS. Din această declaraţie apare în mod logic întrebarea: cu cine am luptat noi în Transnistria? Cu cazacii, cu gardiştii, recrutaţi din rândul elementelor criminale, cu indivizi reprezentând în majoritate infractori de drept penal din Rusia, cu tot felul de “căutători de noroc”, care la sfârşitul anilor ’80 şi în primii ani ’90 s-au folosit de faptul că nu exista nicio putere reală, efectivă, atât în Rusia, cât şi în Moldova.
În cartea mea “Zilele eclipsei sau cronica unui război nedeclarat” sunt inserate o serie de amintiri în care indivizii recunosc personal faptul că s-au dedat la jafuri, au terorizat populaţia paşnică.
(Va urma)
