De Andrei Munteanu
Chişinău (Moldova.ORG) — Fiind actor activ în domeniul educaţiei mi s-au făcut auzite opinii, de la persoane care se consideră de mare pondere în domeniul sistemului educaţional al Republicii Moldova, că aşa discipline noi cum ar fi: (i) economia educaţiei şi (ii) marketing educaţional, au apărut pe fundalul „pragmatizării” excesive a lumii contemporane. Îmi voi permite să zic – nu – şi cred că acuma am temei şi mai mult decât anterior, să susţin acest punct de vedere.
Republica Moldova este într-o perioadă de noi oportunităţi, una din acestea fiind capodoperală – iniţiativa lansată de Doamna Cancelar Angela Merkel faţă de Rusia cu privire la Transnistria. Această iniţiativă este pe cât de surprinzătoare, pe atât şi de demonstrativă şi convingătoare că în lumea modernă pragmatismul nu poate fi asociat în exclusivitate cu ceva neraţional şi meschin. Gestul Doamnei Mrkel constituie o dovadă, dar şi o prestaţie educaţională, pentru multe generaţii care vin, că pragmatismul poate şi trebuie să aibă forme raţionale de manifestare, şi că este o lecţie nu numai pentru facultăţile de politologie şi alte şcoli, dar şi pentru mulţi lideri care au avut „mandate întregi” de exerciţiu, ca şefi de state, şi nu au reuşit să distingă aceste noţiuni de importanţă fundamentală pentru o bună coexistenţă paşnică a omenirii în viitor, oricât de imprevizibil nu s-ar părea.
Gândurile de mai sus sunt şi o continuare a articolului apărut foarte recent de pe urma unui efort al agenţiei de ştiri The New York Times: „Challenging Russia to Fix a Frozen Feud” (Provocare pentru Rusia în rezolvarea unei feude îngheţate), subsemnată de Judy Dempsey. Articolul reflectă situaţia din R.M. într-o manieră lucidă, în măsură în care nici mulţi politicieni de pe la Chişinău nu au putut s-o facă. Şi este explicabil de ce, dar despre acestea cumva… cu altă ocazie.
În articol se menţionează pe bună dreptate că Transnistria este o asociată foarte metaforic cu „brazdă” care poate avea şi esenţă bună… dacă s-ar semăna gânduri şi intenţii bune pe acest teritoriu. Dar dacă tot am trecut prin experienţele care am trecut, oricum, foarte bine ar fi măcar timpul să nu fie pierdut absolut inutil – măcar să avem de învăţat din acest caz nefericit şi să capitalizăm valoarea lecţiei pentru viitor, cel puţin în sensul de a ne clarifica eventual – cine merită recunoştinţe.
Articolul mai menţionează despre creşterea atenţiei faţă de R.M., din partea UE, şi prin atitudinea D-lui Reprezentant Special al acesteia – Kalman Mizsei, şi, chiar dacă speculaţiile cu privire la această iniţiativă continuă, ar fi o pierdere incomensurabilă pentru populaţia R.M. dacă nu se va sesiza în măsura în care să înţeleagă că, în mare parte, depinde şi de noi, că astfel de iniţiative nu vin „din senin” şi că este nevoie să manifestăm responsabilitate şi maturitate civică.
Noi, populaţia R.M. – nu putem sta la nesfârşit pe poziţia „cuiva incapabil”. Avem în faţă oportunitatea, avem şansa, apărute ca implicaţie a iniţiativei Doamnei Cancelar, care merită o atenţie deosebită în istoria noastră, de a fi considerată drept un început al unei epoci noi – epoca Merkel. Dacă tot am ajuns să ne permitem a folosi cuvântul epocă şi în sens pozitiv, diferit de epocile anterioare aşa cum le ştiam, este esenţial a trage tot pachetul de foloase: lecţie bună, iniţiativă epocală şi model demn de urmat pentru un bine de generaţii şi reciproc avantajos.
Faptul că epoca Merkel chiar de la bun început se marchează prin atractivitate, astfel încât se implică activ şi D-l Preşedinte Francez Sarkozy, dar şi alţi demnitari de rang mondial, creează bază solidă nu doar pentru negocieri „de serviciu” recurente, dar şi exemplu de diplomaţie care ne convinge să recunoaştem şi mai mult, ceea ce voiam să zic de la început – nu pragmatismul e de vină ci capacităţile oamenilor de a-l înţelege.
Ar fi greşit să credem că va fi simplu. Să nu uităm că şi noi, dar şi ruşii, venim dintr-un trecut demn de „reciprocă compătimire”, în care s-a reuşit a se consolida mult mai mult stereotipurile decât economiile, în conştiinţa socială, prin care Republica Moldova era privită, cel puţin, ca o „glubinkă” din Rusia şi… „uitată, trădată mereu” de la Chişinău şi în mare parte la Bucureşti, epoca Merkel va scrie o filă nouă şi va scoate în evidenţă, nu în ultimul rând, răspuns la întrebarea – cât de absurdă poate fi „frăţia dintre popoare” ca şi iluzie, pusă pe un cântar cu pragmatismul raţional.
