Pe holurile Colegiului de Arte „Nicolae Botgros" din Soroca vezi unde și unde câte un om. De pe fotografiile agățate pe pereți te urmăresc din semiîntuneric zeci de perechi de ochi: sunt foștii absolvenți, astăzi actori sau regizori în instituții de cultură din capitală, foști dascăli, dar și membrii colectivului actual. Din cauza pandemiei COVID-19, majoritatea elevilor stau departe de sălile de clasă, iar profesorii vin care și cum poate.

În această zi înnorată de noiembrie, catedra de Regie, condusă de Vera Selevestru, este vizitată de doar trei studenți. Profesoara îi amplasează în colțuri diferite ale clasei, apoi se apropie pe rând de fiecare. Toți trei au de prezentat lucrări de curs. Profesoara trece de la o bancă la alta, le reamintește mereu să poarte masca, dar și să vorbească mai tare, ca să-i audă mai bine.

Ca să nu cadă într-o rutină plicticoasă, ca urmare a măsurilor de izolare impuse de COVID-19 în vara acestui an, Vera Selevestru s-a înscris la școala de șoferi și a învățat să lucreze la calculator. Un lucru greu de imaginat cu 40 de ani în urmă, atunci când frecventa zeci de biblioteci ca să găsească materialul necesar pentru studiu sau pentru scrierea scenariilor.

Nici în viața didactică lucrurile nu erau mai simple. Fiecare săptămână de studiu debuta cu o sesiune de informație politică, iar lecțiile nu se puteau petrece fără a fi pomenite lucrările lui Lenin, ale Nadejdei Krupskaia, Marks, Engels. „Dacă aveai o lecție cu public, până ieșeai de la lecție se ridica tensiunea. Te străpungeau prin spate cerințele asistenților de atunci! Erau politizate, nu de altceva. Trebuia să spui întocmai și să promovezi…" își amintește Vera Selevestru.

„Acum, noi avem libertate", zâmbește profesoara, înainte să povestească despre cum a organizat o lecție cu public, de curând. „Am făcut-o cum am vrut. Nimeni nu mi-a dat indicații. Eu mi-am ales resursele informaționale, adresările, citatele cui am vrut. Mai pe scurt, este libertate."

Vera Selevestru e încântată de felul în care un calculator conectat la internet îți poate oferi acces la informație din orice colț al globului. „Informația o obții foarte rapid. E foarte colorată - o vezi în imagini. Acesta este un plus. Dar minusul e că elevii nu pot scrie, nu pot citi, nu judecă, așteaptă să le spună computerul răspunsul".

La peste 700 km distanță, Valentina Kakadiy vine la școala din Tavezhnya, Ucraina, cu bicicleta. Exact așa cum a venit, după absolvirea universității, și în '89. Colectivul de profesori a primit-o bine, însă „energia școlii totuși era diferită". „În noua școală ucraineană se pune accent pe dezvoltarea individuală a copilului - astăzi învață un lucru, mâine altul, astfel încât, treptat, nivelul de cunoștințe să fie în creștere".

Începuturile și le amintește ca fiind într-o goană continuă: „A înțeles copilul sau n-a înțeles - ai cinci ore pentru a trece fracțiile. Și era necesar să se realizeze programul. Un du-te-vino continuu".

Ca o profesoară de matematică veritabilă, Valentina își amintește cu exactitate controalele pe care le făcea secția raională de învățământ și cum profesorii încercau să-i îmbuneze pe membrii corpului de control, invitându-i la o „cafea". Între timp, copiilor li se dădea de copiat, fapt care, în opinia Valentinei, a lăsat o amprentă greșită în educația copiilor. „Acest lucru este foarte greșit. Standarde duble. I-am învățat pe copii greșit, iar această pată a rămas asupra profesorului". Pe lângă asta, de la profesori se cereau multe rapoarte în scris și erau multe directive, lipsite de actualitate, în opinia Valentinei.

„Fișa postului" de învățătoare nu se limita la lecțiile de la școală. Valentina era obligată să țină prelegeri pentru muncitorii din întreprinderi în „colțișorul roșu", despre ideologia partidului.

Dar lucrurile mai grele abia urmau.

Anii care au urmat după destrămarea Uniunii Sovietice au marcat-o prin greutățile în care s-a pomenit. Ridica salariul o dată la trei luni și era imposibil să cumpere ceva. Materiale didactice mai mult le făcea manual, improviza din ce putea. „Cu toate astea, încercam cumva să diversific viața copiilor. Îmi era milă de ei. Fiind dirigintă, petreceam diferite activități extrașcolare. Îmi amintesc o noapte în care am stat și am făcut pești din hârtie, am agățat agrafe de ei, iar copiii «îi prindeau» cu o ață legată de un băț".

„Acest lucru nu înseamnă că vechiul sistem de învățământ a fost ineficient", e de părere Natalia Pishulina, profesoară de istorie la Liceul Internat Științific din Harkiv, Ucraina.

„Acel sistem a fost funcțional pentru acele timpuri. Pentru o societate industrială era sistemul ideal. Acele prelegeri au dat roade". Totuși, Natalia crede că pentru profesori e mai confortabil să lucreze acum. „În ceea ce mă privește, există mult mai multă libertate. Este fundamental important pentru mine să mă simt confortabil la locul de muncă, să fac o treabă care îmi place și să mă bucur de ea".

La Centrul de Tineret din cadrul Casei de Cultură din Glodeni câțiva elevi au venit după lecții pentru o întâlnire cu profesorul Ion Căciulă. Aici, într-o sesiune de mai bine de o oră, Ion le vorbește despre bullying - o formă de abuz emoțional și fizic deseori întâlnit printre copii și tineri. „Nu pot să trec pe lângă ei și să mă prefac că nu văd ce li se întâmplă", își explică intenția profesorul.

La 29 de ani, Ion Căciulă lucrează profesor de istorie și educație pentru societate la Liceul Teoretic „Vasile Coroban" din or. Glodeni. Poartă rucsac, le spune elevilor că îi place rock-ul și încearcă să le fie mai degrabă un partener decât o autoritate. „Profesorul nu mai este cel care oferă doar cunoștințe. Școala nu mai este concentrată doar pe cunoștințe. În prezent sunt necesare nu doar competențele de a cunoaște, de a înțelege, dar și alte abilități, valori, atitudini", explică tânărul profesor.

Ion vede prezența gadgeturilor în viața elevilor ca pe o oportunitate de acces rapid la informație și spune că sunt instrumente necesare procesului educațional de astăzi. „Anterior, noi acceptam ceea ce ni se spunea, fără să verificăm. Acum, elevii au acces la informații și s-au învățat să utilizeze chiar și rețelele de socializare în folosul lor".

Deși provocările în activitate nu au fost puține, Ion vede pandemia drept un catalizator care a oferit sistemului de educație șansa la revizuire. „Deja nu mai vedem profesorul cu acea groază de caiete sau cărți. Îl putem vedea cu laptop, îl putem vedea cu o bibliotecă digitală, îl putem vedea cu aplicații. Lecțiile devin mai dinamice. Cumva, educația devine accesibilă nu doar în sistem de egalitate, dar și de echitate".