Constantin Tănase
Moto:
„Roşca luptă împotriva a patru partide: PLDM (V. Filat), AMN (S. Urecheanu), PL (M. Ghimpu) şi TIMPUL (C.Tănase)” (Din folclorul politic recent)
Sunt obligat să revin la cei doi garsoni de la dugheana de presă comunistă a lui Roşca – Seriojka şi Igariocik. O fac nu pentru că ei ar prezenta vreun interes jurnalistic – aici interesul e zero. Această „sladkaia parocika”, cum le zice lumea în bătaie de joc, nu prezintă interes nici pentru psihologi sau sociologi – fenomenul mercenarului lipsit de sentimentul responsabilităţii morale e bine studiat în literatura de specialitate. Sunt însă nevoit să revin pentru a le demonstra unora, mai creduli, cât valorează gogoşile coapte de şarlatanul politic Roşca.
Vai de capul lui Roşca, dacă a ajuns să-i facă imagine aceşti doi garsoni graşi şi pătraţi de nu mai încap pe ecran, dar e şi vai de capul lor, dacă, într-adevăr, nu realizează în ce rahat i-a băgat Roşca. Mă gândesc pe unde vor scoate ei cămaşa când va bate ceasul sfintei dreptăţi şi vor fi obligaţi să probeze, în instanţă, cu argumente, calomniile şi minciunile pe care le semnează şi le sonorizează.
Ultima gogoaşă pusă în vânzare la dugheana de presă a lui Roşca e cea potrivit căreia subsemnatul ar fi fost secretar de partid al Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe. Nu am fost niciodată secretar de partid – nici la Academie, nici în altă parte. Nu am fost, pentru că nu puteam fi. Seriojka poate să nu ştie acest adevăr, deoarece, pe când eu făceam doctorantura la Institutul de Lingvistică, el făcea cu cotul ceaunele în ţărnă, în mijlocul drumului, iar când eu funcţionam ca secretar ştiinţific al Comisiei de terminologie a Academiei, el, ca proaspăt membru al comsomolului leninist, avea alte preocupări decât cele de astăzi. Roşca, infractorul politic care a lansat minciuna, ştie că nu am fost niciodată secretar de partid, dar a lansat-o, fiindcă asta e meseria unui dihor politic de succes.
Nu-mi reproşez nimic vizavi de perioada cât am fost la Academie, care a coincis cu perestroika lui Gorbaciov. Mă pot mândri cu faptul că am fost primul om din Academie care am avut curajul, încă în 1988, într-o şedinţă a Institutului, să-l critic dur pe Semion Grossu pentru politica lingvistică promovată de partidul condus de el. Mă mândresc şi cu faptul că umila mea persoană a fost iniţiatorul şi coautorul vestitei Scrisori ai celor 67, care, de fapt, a declanşat mişcarea pentru limba de stat şi grafia latină. Spun aceste lucruri nu pentru a-mi etala nişte merite, ci pentru a răspunde reproşului iezuit că nimeni nu m-a obligat să devin secretar de partid şi că am avut de ales.
Eu alesesem demult între Dumnezeu şi Satana. Şi Roşca a avut de ales, dar l-a ales pe Voronin. Şi Seriojka a avut de ales, dar a ales, în adolescenţă, comsomolul, iar spre bătrâneţe – pe Roşca şi Voronin.
Cine l-a obligat pe Seriojka să intre în slujba lui Roşca, când devenise clar că acesta intrase în slujba comunistului Voronin, capul coloanei a cincea ruseşti din Basarabia, cel mai înverşunat duşman al limbii române, al istoriei românilor şi al Mitropoliei Basarabiei?
Dumnezeu îi dă fiecărui om şansa să aleagă între Bine şi Rău. Unii şi-au folosit şansa, alţii şi-au ratat-o. Iar cei mai ticăloşi şi-au trădat-o. Roşca este simbolul exponenţial al renegatului care şi-a trădat şansa, târându-i în mocirla sa morală şi pe alţii.
