de Igor Burciu
Opinia publică a părut preocupată de recentele mutaţii din interiorul Alianţei „Moldova Noastră”, plecarea cu surle şi trâmbiţe a Vitaliei Pavlicenco şi a lui Anatol Ţăranu generând comentarii de tot soiul. A scăpat iscodirii, însă, reacţia uşor disproporţionată a celui provocat în mod direct: Serafim Urechean. Toată lumea ştia până acum că respectivul personaj este incapabil să emită păreri tranşante şi să întreprindă gesturi politice spectaculoase, iar profilul ezitant şi pseudoconciliant al ex-primarului de Chişinău s-a pliat de minune pe imaginea AMN-ului de partid-umbrelă, cu aşa-zise veleităţi unificatoare, imagine cultivată cu migală de image-makerii din afară. Iată, însă, că proaspetele dezertări din AMN au scos la iveală un altfel de Serafim Urechean: nervos, încruntat, uşor dezechilibrat, care aruncă cuvinte grele şi taie în carne vie. E puţin probabil ca această metamorfoză să se datoreze doar importanţei dezertorilor, pentru că, orice s-ar spune, Pavlicenco şi Ţăranu nu sunt primii şi nici ultimii membri care părăsesc Alianţa „Moldova Noastră”. Şi, cu siguranţă, nici cei mai importanţi. La mijloc este, credem, o cardinală schimbare de context politic, în care liderul Alianţei „Moldova Noastră” îşi pierde rolul de protagonist. Să ne explicăm.
Eşecul Blocului „Moldova Democrată” în alegerile din 2005 a catalizat şi pulverizarea inevitabilă a Alianţei „Moldova Noastră”. Până şi cei mai potcoviţi experţi de la Moscova şi-au dat seama că o astfel de structură eterogenă poate funcţiona doar într-o conjunctură strict electorală şi că a menţine în continuare pe firmament acest colos cu picioare de lut este nu doar o misiune imposibilă, ci şi un efort inutil. Din raţiuni extrem de pragmatice: miza pe o formaţiune aflată într-o profundă criză de credibilitate e contraproductivă şi, cel mai important lucru, poate compromite orice alt proiect politic rusesc în Republica Moldova. Cu alte cuvinte, Moscova şi-a dat seama că singura modalitate eficientă de a perfora în continuare sistemul politic moldovenesc este de a sacrifica partidul condus de Urechean, tocmai pentru a promova alte proiecte politice, cu bătaie mai lungă.
Unul dintre acestea îl are drept protagonist pe Dumitru Braghiş, odinioară aliat al lui Serafim Urechean, actualmente unul dintre cei mai aprigi adversari ai acestuia. Există mai multe elemente principiale care îl definesc pe Braghiş ca unul dintre favoriţii Moscovei. Cel mai important este atitudinea respectivului politician faţă de soluţionarea diferendului transnistrean. Puţină lume ştie, bunăoară, că fostul şef al komsomolului moldovenesc a avut o poziţie extrem de dubioasă în cadrul dezbaterilor privind recenta decizie a Dumei de Stat de recunoaştere a rezultatelor referendumului din stânga Nistrului. Dânsul a propus ca o delegaţie a Legislativului de la Chişinău să se deplaseze la Tiraspol pentru a negocia cu liderii separatişti. Propunerea de a negocia cu Smirnov şi compania în contextul în care comunitatea internaţională a condamnat deschis farsa transnistreană, în condiţiile în care până şi Belarusul lui Lukaşenko a adoptat o atitudine rezonabilă în această chestiune, pare nu doar lipsă de clarviziune politică, ci diversiune pură. Rolul lui Braghiş, de agent de influenţă al Moscovei în Republica Moldova, este conturat şi de atitudinea acestuia în cazul Pasat, dar şi de alte acţiuni la care ne vom referi pe larg într-un alt editorial. După cum vom analiza şi alte proiecte politice cu adânci ramificaţii extramoldoveneşti, menite să suplinească Alianţa „Moldova Noastră” pe eşichier şi despre care nu este cazul să vorbim în goana calului.
Deocamdată, însă, spuneam că ne interesează doar modul impropriu în care a reacţionat Serafim Urechean la încă o etapă de dezintegrare a propriului partid. Acest tip de comportament caracterizează o persoană care simte că îi fuge terenul de sub picioare. Liderul AMN şi-a dat seama că mai mulţi impostori i-au confiscat postura de favorit al Moscovei, iar cu un altfel de statut dânsul nu se poate obişnui nici în ruptul capului. Nu l-ar ajuta nici reorientarea spre alte tabere, întrucât sistemul politic autohton este doldora de proiecte extramoldoveneşti, în care Serafim Urechean nu-şi are, pur şi simplu, locul. Conştientizarea propriei inutilităţi, dar şi a faptului că, de acum înainte, este condamnat să coabiteze doar cu Veaceslav Untilă şi cu întreaga lui gaşcă de profitori şi traficanţi de ţigări, îl scoate din minţi pe cel căruia, odinioară, mulţi îi hărăzeau funcţia de preşedinte al Moldovei. Or, toate aceste indicii ne duc spre singura concluzie logică: Serafim Urechean pare un politician aflat într-un proces de descompunere identitară. Continuu şi ireversibil. // Flux
