Autor: Val BUTNARU
La Chişinău au rămas vreo trei-patru ziare, un post de radio şi vreo două ONG-uri care au curajul să se opună tăvălugului roşu.
În rest, totul a fost subordonat intereselor regimului comunist şi transformat în instrumente de strangulare a celor mai mici manifestări critice. Totul se află în mâna lor, dar, paradoxal, regimul nu-şi poate găsi liniştea şi pacea, este deranjat de aceste câteva voci care se mai aud în pustiul de cenuşă basarabean. E de neînţeles: odată ce ai la dispoziţie întreg instrumentarul de spălare non-stop a creierilor, odată ce posezi puterea absolută în stat – de ce să te temi de câteva ziare, de un post de radio şi de vreo două ONG-uri curajoase? La orice articol de-al nostru sunt mobilizate lepădăturile din presă, din lumea ştiinţei, din sfera politicului, din învăţământ, din aşa-zisa societate civilă, care, cu spume la gură, ne combat revoluţionar, ne ţintuiesc, revoluţionar, la stâlpul infamiei, pupând, revoluţionar, Fundul Roşu. Şi dacă noi suntem elemente marginale şi lipsiţi de importanţă, aşa cum afirmă ei, de ce se agită Regimul? Şi dacă noi nu contăm, de unde şi până unde JURNALUL a ajuns să aibă unul dintre cele mai mari tiraje din presa de la Chişinău? De ce oamenii simpli nu renunţă la „marginali” şi continuă să se aboneze la un ziar „lipsit de importanţă”? Se vede că anume acest lucru deranjează Regimul şi toată liota lui de lepădături. Iată de ce unul dintre marii funcţionari dă indicaţii fiscului să fie găsite încălcări financiare. Un altul, ajuns ambasador, interzice lectura JURNALULUI în ambasada pe care o conduce. Un al treilea, refuză să ne tipărească fiindcă am publicat un articol deranjant pentru el. Îmi imaginez cu câtă plăcere ar fi apelat ei la metode mult mai revoluţionare de răfuială cu cele trei-patru ziare, un post de radio şi vreo două ONG-uri curajoase! Ar fi apelat, dar… nu se poate. Organismele astea internaţionale, bată-le-ar integrarea europeană, stau cu ochii pe noi şi monitorizează toate fărădelegile Regimului. Şi dacă nu se poate ordona mătrăşirea noastră, se recurge la serviciul lepădăturilor. Ele sunt gata oricând! Ordonaţi-le: „Lepădături din toate ţările, uniţi-vă!”.
P.S. În pofida profundelor divergenţe de idei, de opinii şi de puncte de vedere pe care le am cu Nicolae Dabija, sunt obligat să recunosc că redactorul-şef al „LA” rămâne consecvent şi intransigent în ceea ce priveşte lupta cu lepădăturile care stau în calea idealului nostru naţional. În acest sens, eseul „Ostaticii” constituie o mărturie în plus. // Jurnal de Chisinau
