Autor: Petru Bogatu
Nu este vorba, desigur, de starea fizică sau statura politică a pretendentului la jilţul prezidenţial. Acesta poate fi înalt, modest şi de la Nistru. Sau dimpotrivă. Scund, tupeist şi de la Nord. Sau de la Sud. Ar putea să fie gură spartă sau, din contra, scump la vorbă. Nu contează. La mijloc e doar dimensiunea sa metaforică. El e mic, pentru că oricât de importantă şi influentă i-ar fi azi funcţia, se vede silit să se uite, deocamdată, de jos în sus la actualul preşedinte. E fără nume, întrucât, la orice apelativ ar răspunde, nu are, pentru moment, chemarea de a fi şef al statului. Cu toate acestea, dânsul bate la uşa preşedinţiei, deoarece are deja un spate tare.
Nu-i exclus ca Vladimir Socor, doldora de informaţii scurse de după uşile capitonate, să-i cunoască chiar numele exact. Nu degeaba, în comentariul său recent de la Radio Europa Liberă ne-a sugerat deja pentru cine ar trebui să optăm în 2009. De altfel, orice s-ar spune despre îndemnul său de a vota în 2009 pentru politicienii tineri din PCRM şi PPCD, analistul este consecvent. El s-a pronunţat pentru o coaliţie formată din comunişti şi creştini-democraţi încă în campania electorală pentru alegerile din 2005. Era de aşteptat, deci, ca Socor să-şi dorească perpetuarea parteneriatului dintre cele două formaţiuni. Atâta doar că scenariul său nu este, pesemne, singurul la vârf. Se pare că există şi altele. Nu degeaba Voronin, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, neglijează recomandările lui Socor care cere constant ca PCRM să se reformeze pe principiile social-democraţiei, să uite de Lenin şi Dzerjinski, să se debaraseze de simbolul pretinsului soldat sovietic-eliberator etc. Preşedintele comunist îl ascultă şi face exact pe dos.
Chiar a doua zi după difuzarea comentariului lui Socor, Voronin, împreună cu tovarăşii săi de partid, s-a închinat din nou la MoldExpo statuii lui Lenin. Şi acest lucru nu are cum fi întâmplător. După toate probabilităţile, cel mic şi, până una-alta, fără nume, nu este deloc solitar. Sunt şi alţii, la fel ca el, care bat la uşa preşedinţiei.
Având în vedere ultimele mutări pe care le face şeful statului pe scena politică de la Chişinău, înclin să cred că Voronin a aruncat deja zarurile. Ştie pe cine va lăsa după uşă şi pe cine îl va invita să intre. Şi nu-i exclus ca alegerea sa să nu coincidă întocmai cu cea a Occidentului. Cum preşedintele continuă să-şi lustruiască imaginea sa de bolşevic ortodox, mă bate gândul că el preferă şi de acum încolo să meargă pe mâna dogmei comuniste. Moştenirea pe care ar vrea Voronin, astfel, s-o lase, ar putea fi alta decât îşi închipuie clasa politică de la noi. Unde mai pui că există suficiente elemente care ne întăresc în această opinie. Voronin, de exemplu, nu întâmplător vizitează atât de des Grecia. Se duce el în această ţară nu numai la Muntele Athos sau Svetagora, cum îi mai zic ruşii. Scopul pelerinajului său nu-i atât rugăciunea, cât Partidul Comunist din Grecia. Întrevederile cu militanţii acestei formaţiuni radicale, la care Voronin este asistat de Mark Tkaciuk, fanul lui Che Guevara, mi se par simptomatice.
Vorba e că la ora actuală comuniştii greci sunt liderii incontestabili ai extremei stângi europene. Anume ei îşi propun nu numai refacerea mişcării comuniste mondiale pe platforma bolşevismului, ci şi restabilirea Uniunii Sovietice. Nu întâmplător, potrivit presei occidentale, experţii Forumului Economic de la Davos consideră posibilitatea restauraţiei URSS drept unul dintre cele 15 eventuale riscuri globale.
Admit că atât în Occident, cât şi la noi există forţe care îşi închipuie că se folosesc de Voronin pentru a apropia Moldova de Europa. Bănuiesc însă că şi preşedintele comunist profită de iluziile lor pentru a-şi împlini un vis ce pare să se muleze perfect pe aspiraţiile comuniştilor greci. De aceea, şi probabilul succesor, deocamdată mic şi fără nume, va trebui să fie pe măsura planurilor sale. // Jurnal de Chisinau
