De Leonid Cemortan, 2000
Intelectualitatii ii revine un rol primordial in viata societatii moderne, cind progresul tehnico-stiintific, revolutia din domeniul informaticii, mijloacele de comunicare in masa, dezvoltarea stiintei, invatamintului, culturii, artei au atins performante nemaivazute. Transformarile din viata sociala (care in acest secol a cunoscut zguduiri si cataclisme – doua razboaie mondiale si o sumedenie de alte conflagratii si conflicte singeroase, revolutii sociale, violente confruntari ideologice) s-au soldat cu succese in emanciparea personalitatii si imbunatatirea relatiilor dintre oameni si popoare. Si in toate acestea, asa ori altfel, este implicata si intelectualitatea, intelectualii fiind adesea nu numai participanti activi, ci si initiatorii si chiar strategii acestor evenimente si metamorfoze, inaintind idei, elaborind conceptii, doctrine, planuri strategice si tactice intru aplicarea lor.
Intelectualii au fost si sunt inaintemergatorii, exploratorii si deschizatorii de noi orizonturi. Spre binele, dar nu arareori si spre nefericirea societatii. Diferite forme statale, structuri social-economice, culturale nu numai ca au fost zamislite, imaginate si proiectate ca utopii, doctrine si teorii elaborate de ginditori. Tot intelectualii au fost de obicei fermentul, substanta activanta a multor miscari sociale, economice, politice, spirituale.
Istoria atesta din plin faptul ca pina si doctrinele sociale ce mizau pe taranime sau proletariat, armata sau plutocratie etc. s-au vazut nevoite pina la urma sa recunoasca faptul ca pentru a pune in miscare aceste forte sociale si a realiza aceste doctrine este nevoie in primul rind de intelectuali. De aici lupta, uneori deosebit de acerba, intre diferite tabere social-politice pentru mintile luminate, pentru a cistiga sustinerea intelectualitatii.
In Imperiul Rus, alcatuit dintr-un conglomerat de popoare diferite nu numai prin limba, cultura, credinte religioase, ci si ca nivel de dezvoltare social-economica, regimul autocrat-totalitar se bizuia pe forta si opresiune. Caci altfel nici n-ar fi putut exista. Mai ales ca aici era un caz aparte, cind Rusia (cu exceptia celor doua capitale – Moscova si Petersburgul si al citorva alte centre) era la un nivel de dezvoltare social-economica si culturala mai scazut decit unele tari cotropite – Finlanda, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia de Est, unele regiuni ale Ucrainei, unele tari caucaziene etc. Si neavind forta atractiva reala a altor tari, mult mai dezvoltate decit coloniile lor, regimul imperial rus se putea mentine numai sprijinindu-se pe armata, politie, jandarmerie si alte forte de opresiune (atunci cind Mihail Gorbaciov a incercat sa democratizeze intrucitva regimul dictatorial sovietic, structura statala din jurul Rusiei, U.R.S.S., s-a destramat).
Orice incercare de emancipare nationala a popoarelor inglobate in Imperiu se manifesta si ca opozitie fata de regimul totalitar. Prin aceasta se si explica faptul ca inca din secolul XIX intelectualii care militau pentru libertate si propasirea Basarabiei asa ori altfel erau legati cu opozitia liberala, cu miscarea revolutionara poporanista, socialist-revolutionara sau chiar marxista.
S-a format o traditie: intelectualii basarabeni care luptau pentru libertatea nationala, pentru propasirea economica si culturala erau de obicei de stinga. Aceasta tendinta s-a manifestat si mai clar in secolul XX pina la unirea Basarabiei cu Romania, precum si in deceniile urmatoare. Mai ales ca o mare parte a taranimii a fost si ea implicata in miscarea revolutionar-democratica din primavara si indeosebi din vara si toamna lui 1917, participind la impartirea paminturilor manastiresti si ale mosierilor si la formarea organului national-revolutionar "Sfatul Tarii". Aceasta era de fapt o forma locala corespunzatoare intrucitva sovietelor (soviet = sfat) de pina la bolsevizarea acestora si era alcatuit in majoritate din deputati nationalisti de orientare socialist-revolutionara, constitutional-democratica, mensevica (organizatia din Chisinau a partidului bolsevic constituit abia la inceputul lui decembrie 1917) etc.
In Basarabia interbelica preponderente erau partidele de stinga taraniste, radical-taranistii in frunte cu Constantin Stere si national-taranistii printre fruntasii caruia, de rind cu Iuliu Maniu, de o deosebita popularitate se bucura Pantelimon Halippa si alti militanti nationalisti basarabeni cunoscuti inca de la "Cuvint moldovenesc" si de la "Sfatul Tarii". Iar partidele de extrema dreapta – legionarii si cuzistii – dupa cum se stie, n-au avut aici o sustinere cit de cit serioasa.
Si daca ne-am propus sa discutam despre intelectualitatea de stinga e pentru ca anume aceasta orientare era caracteristica pentru intelectualii basarabeni din acea epoca.
Dintotdeauna revolutionarii, luptatori pentru realizarea unor idealuri sociale, nationale, etico-morale, culturale etc., ca orice deschizatori de drumuri, au fost supusi pericolului erorii si deceptiilor.
Istoria omenirii atesta cu pregnanta ca numeroase, daca nu chiar majoritatea miscarilor politice, social-economice, religioase etc. au suferit infringeri. Diferitele doctrine s-au dovedit neviabile sau, cel putin partial, eronate. Initiatorii si adeptii acestor doctrine si miscari sociale nu numai ca au cunoscut din plin amarul propriei lor infringeri, dar se simteau responsabili si de faptul ca i-au atras, i-au implicat si pe altii in aceste curente si actiuni sortite esecului, supunindu-i si pe acestia suferintelor acelor infringeri. Desi cauzele esecului pot fi cele mai diferite: de la precaritatea idealului imbratisat, aplicarea unor mijloace neadecvate, pina la simplul concurs de imprejurari nefavorabile.
De obicei, intru consolarea celor invinsi se invoca faptul ca, de la antici citire, doar zeii au darul de a nu face greseli, pe cind omul e supus erorii. Si ca starea de invins au cunoscut-o intelectualii de cele mai diferite orientari – de stinga, de dreapta, de centru etc.
Dar orice greseala e in acelasi timp un pas spre adevar. Orice noua realizare a spiritului uman este rezultatul unor anevoioase si chinuitoare cautari, izbinda urmind unui intreg lant de incercari, nereusite, pierderi si reluari. Caci, e stiut, cele mai des supuse erorii sint nazuinta, investigarea, explorarea. Pe buna dreptate, spunea Goethe, daca nu gresesti nu te inveti minte, si daca inteleptii n-ar gresi, cei prosti ar trebui sa cada in disperare?
Una dintre cele mai impresionante prabusiri ale unei doctrine a fost esecul miscarii poporaniste (narodniciste) din Rusia, in care au fost implicati si intelectuali basarabeni (Constantin Stere, Zamfir Arbore, Nicolae Zubcu-Codreanu, Victor Crasescu, Axinte Frunza etc.).
Ne putem imagina starea de spirit a acestor tineri plini de elan, atit de curati la suflet, renuntind la cariera, la averi, la confortul vietii pe care li-l asigura situatia sociala privilegiata pentru a pleca "in popor", la sate ca sa-i lumineze pe tarani, devenind meseriasi – fierari, lemnari, cizmari, ori, in cel mai bun caz, invatatori, iar altii pentru a se implica cu pretul libertatii sau chiar al vietii lor in diferite organizatii teroriste conspirative, organizind asasinarea unor demnitari, ministri si chiar a tarului Alexandru al II-lea. Pentru ca, pina la urma, sa inteleaga adevarul amar ca, in fond toate aceste sacrificii si suferinte s-au dovedit a fi in zadar si idealul caruia i s-a consacrat, n-a fost decit un vis, poate frumos, nobil, inaltator, dar totusi un vis irealizabil.
Cei care au rezistat acestei deceptii (printre care si Constantin Stere) au trebuit sa reia totul de la inceput, reorientindu-se intrucitva. Acum pentru tinerii revolutionari basarabeni libertatea poporului era indisolubil legata nu numai de emanciparea taranimii dar si de eliberarea Basarabiei de asuprirea straina, iar altii, total infrinti, nemaifiind in stare sa-si revada pozitiile, sa verifice si sa corecteze obiectivele si tactica de combatere, s-au retras din lupta revolutionara activa, cum a fost, de exemplu, cazul lui Zamfir Arbore.
Esecul actiunilor initiate de ei nu este numaidecit cea mai grava dintre dramele lor. Experienta revolutiilor releva ca, adesea, deceptiile celor ce au initiat si au contribuit din plin la realizarea unor transformari radicale in viata societatii urmeaza? dupa victorie. Abia dupa incetatenirea noilor forme si structuri acesti militanti isi dau seama ca acestea nu prea corespund idealului la care au aspirat. Si atunci pot fi auzite cuvintele pline de dureroasa deceptie – "noi am dorit altceva", uneori detasindu-se intrucitva sau dezicindu-se chiar cu totul de ceea ce ei insisi au zamislit.
Exista o intreaga literatura care se refera la dramele traite de revolutionari. Astfel, de o larga popularitate s-au bucurat temele legate de revolutia engleza si personalitatea proeminenta a lui Oliver Cromwel, apropierea si distantarea de miscarea levellerilor lui John Lilburne, politica lui fata de diggeri si Gerrard Winstanly etc., s-au scris romane, piese, studii si despre eroii Marii Revolutii Franceze Danton, Robespierre, Marat etc., despre Napoleon Bonaparte, care, incepindu-si cariera ca iacobin, aprig aparator al Republicii, se proclama apoi imparat al francezilor, pentru ca in amurgul vietii, aflindu-se in exil pe insula Sf. Elena, sa se considere totusi adept si continuator al revolutiei?
In literatura este larg dezbatuta si tema animozitatii si rivalitatii dintre Lenin, Trotki si Stalin, despre soarta tragica a comunistilor trotkisti, iar apoi si a celor de orientare leninista pe timpul dictaturii staliniste. Sunt larg cunoscute si framintarile pline de dramatism din sinul miscarii fasciste din Germania, printre care si discordiile dintre Hitler si Von Rohm, care impreuna cu adeptii sai au fost macelariti in "noaptea cutitelor lungi". S-a scris si despre disensiunile dintre adeptii lui Corneliu Zelea-Codreanu si Horia Sima, sustinut de partasii sai, despre caracterul sinusoal relatiilor dintre legionari si Ion Antonescu etc.
Si intrucit ne-am propus sa vorbim despre Basarabia nu putem trece cu vederea si amarul sentiment ce l-a produs dramatica dezbinare dintre Constantin Stere si alti intelectuali basarabeni militanti pentru cauza nationala si democratie din partidul taranistilor. De altfel, aceasta dureroasa disensiune din sinul democratilor nationalisti basarabeni din perioada interbelica este doar un episod din viata tumuloasa, plina de dramatice framintari, neostenite cautari, revelatii, dar si dezamagiri, reevaluari, abandonari, pe care le-a cunoscut eminentul ginditor, intemeietor de doctrine si animator de miscari sociale care a fost Constantin Stere.
Inca din frageda tinerete, in timpul celor aproape 10 ani de inchisoare si exil siberian, el va cunoaste o adinca deziluzie, dindu-si seama ca obiectivul caruia i s-a jertfit a fost gresit ales, deoarece poporanismul revolutionar rus nu-i putea aduce izbavire poporului sau. Nu numai de atita ca in Basarabia nu existau obsti taranesti cu proprietate colectiva asupra pamintului, ci, mai ales, pentru ca aceasta doctrina sociala ignora chestiunea libertatii nationale a popoarelor subjugate din Imperiul Rus.
Distantindu-se de socialismul poporanist, el se apropie de idealul libertatii nationale, care includea, bineinteles, si dezideratele improprietaririi si emanciparii taranimii pe baza unui cit mai larg democratism. Devenit un infocat adept al ideii nationale, el trece Prutul si se stabileste cu traiul in Regatul Roman in speranta ca, scapind de prigoana ohranei tariste, va gasi aici un tarim ideal, aproape paradisiac, pentru activitatea sa intru prosperarea neamului. Insa realitatea s-a dovedit a fi alta. Diferentierea catastrofala din structura proprietatii asupra pamintului, mizeria de la sate, atmosfera politica dominata de interese marunte, cu iz de balcanism provincial, nu puteau sa corespunda lumii pe care si-o imaginase.
Cu toate acestea Constantin Stere nu se lasa prada deceptiei si porneste o lupta dirza pentru reforme radicale, pentru innoirea vietii si ridicarea Romaniei la nivelul tarilor europene inaintate. Curajul, fermitatea si intransigenta de care da dovada il fac "incomod", si ca urmare, va trezi invidii si dusmanii. Impotriva-i vor fi duse numeroase campanii denigratoare, calomnioase, el fiind declarat de inamicii sai om periculos pentru societatea romaneasca, urmarindu-se excluderea sa din viata publica, ceea ce-l va amari nespus.
In toata istoria contemporana a Romaniei putine personalitati (poate Kogalniceanu, Hasdeu, Maiorescu si Iorga) pot prezenta o bogatie sufleteasca mai mare? Timp de treizeci de ani toate partidele au trait din programul sau? Cooperatism, taranism, constitutionalism, contecios administrativ, agrarianism, libertati publice, vot universal – in toate aceste reforme de idei a fost un precursor."
Este cunoscuta implicarea directa a lui Constantin Stere in miscarea nationala din Basarabia din timpul revolutiei ruse din 1905-1907, cind reuseste sa uneasca cele citeva grupuri de moldoveni locali, ce militau pentru redesteptarea constiintei nationale, in jurul ziarului "Basarabia", organizat cu ajutorul sau, iar dupa inchiderea acestuia, in jurul "Vietii Basarabiei" si "Cuvintului moldovenesc".
Este inestimabila si contributia lui Constantin Stere la pregatirea si realizarea unirii istorice din 1918 si truda lui neostenita pentru fuziunea spirituala a basarabenilor cu totalitatea neamului, ceea ce i-a adus o extraordinara popularitate. Cum va remarca Pan Halippa "Constantin Stere dupa Unire si pina in ceasul mortii a reprezentat Basarabia in toate parlamentele Romaniei Mari, fiind ales de multe ori in cite doua, trei judete basarabene dintr-o data".
In ultimii sai ani de viata, avea sa fie insa izolat, sau, cum se exprima Z. Ornea in monumentala sa monografie in doua volume "Viata lui C. Stere", este "practic izgonit din viata politica romaneasca". Dar si in aceasta situatie luptatorul din el nu va dispera. Scrie cele opt volume ale monumentalului sau roman, unic in felul sau in literatura romana. Intr-adevar, putem spune despre el: marele roman basarabean Constantin Stere.
Plina de elan eroic dar si de dramatism a fost si viata intelectualilor basarabeni din generatia intrata in lupta pentru dreptatea sociala si libertatea nationala la inceputul sec. XX, marcat de tumultoasele evenimente ale revolutiei ruse din 1905-1907, mai ales a celor ce s-au grupat in jurul publicatiilor "Basarabia" si "Cuvint moldovenesc" si care au fost in fruntea evenimentelor revolutionar-democratice din 1917, care au instituit "Sfatul Tarii" si au faurit Unirea din 1918.
In fruntea acestei pleiade de luptatori neinfricati – democrati inflacarati si idealisti romantici – au fost Pantelimon Halippa, Simeon Murafa, Ion Pelivan, Mihail Vintu, Ion Buzdugan, Alexie Mateevici, Gheorghe Nastase, Elena Alistar, Sergiu Nita, Ion Costin, Vasile Sacara, Teofil Ioncu si atitia alti mari fii ai neamului. Fapta lor istorica le-a adus insa nu numai bucuria izbinzilor si satisfactia implinirilor, ci si durerea infringerilor, amarul deziluziilor de pe urma vitregiei vremurilor si vrajmasiei dusmanilor. Caci multora dintre ei le-a fost dat sa cunoasca nu numai deceptiile legate de faptul ca realizarea doctrinelor si ideilor carora si-au consacrat viata, adesea nu au corespuns idealurilor la care au aspirat, dar o parte dintre ei au avut sa suporte ulterior si chinurile si prigoana salbateca a totalitarismului comunist.
Lungul lant al martirajului acestei cohorte de militanti pentru libertatea nationala a inceput inca inainte de actul Unirii, in august 1917, prin asasinarea barbara a distinsului intelectual si artist Simeon Murafa si a prietenului sau Andrei Hodorogea, precum si prin moartea tragica a poetului preot Alexie Mateevici. Lista celor cazuti ar putea fi continuata cu referiri la anii si la deceniile urmatoare. Despre unii dintre ei va fi vorba ceva mai incolo. Martirajul intelectualilor democrati din Basarabia nu se limiteaza insa la morti tragice, ci si la existente pline de dramatice incercari si suferinte.
Un exemplu concludent in aceasta privinta il reprezinta si destinul atit de framintat al lui Pantelimon Halippa, lider recunoscut al intelectualilor basarabeni de stinga, fondatorul Partidului National Moldovenesc, unul dintre conducatorii "Sfatului Tarii" si fauritorii Unirii din 1918. Incadrindu-se de tinar in miscarea revolutionara, ca socialist-revolutionar el va intelege curind ca taranii basarabeni sufereau de pe urma unei duble asupriri – sociale si nationale. Va imbratisa, deci, ideea eliberarii nationale, fara de care era de neinchipuit si realizarea dreptatii sociale. In timpul primei revolutii ruse el este unul dintre principalii colaboratori ai publicatiei de limba romana "Basarabia", reprezentind impreuna cu Mihail Vintul orientarea revolutionara de stinga, iar apoi va lucra la "Cuvintul Moldovenesc", publicatie pe care o va conduce si care devine centrul de atractie al tuturor fortelor national-democratice din Basarabia. Il vedem apoi in viltoarea evenimentelor revolutionare din Rusia, reprezentind la Petrograd taranimea basarabeana, tratind cu Kerenski, Lenin si Trotki, iar la Chisinau se afla in fruntea evenimentelor ce au pregatit formarea Republicii Populare Moldovenesti, iar apoi si realizarea Unirii din 1918.
Deputat si senator in toate legislaturile Parlamentului Romaniei, iar in repetate rinduri si ministru in diferite formatiuni guvernamentale, el nu va inceta sa lupte pentru prosperarea economica, sociala si culturala a Basarabiei sale mult iubite, demascind faradelegile, coruptia si abuzurile, aparind mai ales taranimea, cea mai oropsita patura a societatii. Si nu o data cuvintul sau protestatar va rasuna fie de pe tribuna parlamentara, fie la diferite adunari publice, fie in paginile diferitelor publicatii ale timpului.
Iar pentru aceasta a avut de suferit nu numai de pe urma unor "lucraturi" si jocuri politice maloneste, dar a fost chiar maltratat si inchis de jandarmi. De aceea, pe buna dreptate atit intelectualitatea democratica cit si taranimea basarabeana il considerau un aparator al basarabenilor si al Basarabiei, el devenind unul (poate chiar cel mai proeminent) dintre capii regionalismului basarabean. Dupa cum se stie acest regionalism, de altfel extrem de eterogen era mai curind o stare de spirit critica fata de regimul politic existent in Romania interbelica, imputindu-se Statului Roman ca desconsidera Basarabia si pe basarabeni, invocidu-se si argumentul ca drepturile Basarabiei erau incalcate din chiar primul an al Unirii, cind au avut loc represiunile antitaranesti, a fost desfiintat "Sfatul Tarii" si lichidata autonomia tinutului.
Aceasta atitudine reticenta fata de sistemul de administrare din tinut nu era lipsita de temei. Dupa cum se stie, Iuliu Maniu, intr-o scrisoare adresata la 18 iulie 1941 lui Ion Antonescu, voind sa se evite unele greseli din trecut, remarca: "Regimurile anterioare, afara de cel national-tararanesc, au privit Basarabia si Bucovina ca o colonie si le-au incatusat intr-un sistem centralist, care a impiedicat orice posibilitate de autoadministrare. Cele doua provincii au fost inundate de functionari din regat, necunoscatori ai oamenilor de acolo; acestia s-au prefacut in adevarati satrapi ai populatiei si au stirnit numeroase nemultumiri. Au fost, desigur, si oameni de treaba dar cei rai au compromis si pe cei buni. Ei au fost aceia care au facut ca denumirea de regateni sa devie odioasa si timp de doua decenii provinciile, in buna parte, s-au instrainat in loc sa se inchege sufleteste complect cu Tara?
Reluarea vechiului sistem centralizat ar fi, prin urmare, o greseala de neiertat" (citat dupa culegerea de documente "Lacrima Basarabiei", Chisinau, 1993, pag. 216).
Ar fi gresit, insa, in acelasi timp, ca regionalismul lui Pan Halippa si pozitia sa critica fata de anumite actiuni ale cercurilor puterii sa fie considerate ca avind un caracter antiromanesc, sau, si mai mult, filorus, cum afirmau unii dintre adversarii sai politici. In realitate el a fost un mare patriot roman. Si aceasta a dovedit-o prin insasi viata sa, prin activitatea de ginditor, om politic, publicist si scriitor. De aceea cind Uniunea Sovietica a inaintat in iunie 1940 guvernului roman ultimatumul cu privire la Basarabia el, dupa cum marturiseste Nicolae Costenco, n-a ezitat nici un moment, si, parasindu-si tinutul drag, se refugiaza la Bucuresti. Dupa razboi regimul prosovietic din Romania il condamna la doi ani de detentie, incarcerat fiind la inchisoarea din Sighet. Pentru ca apoi sa fie extradat Uniunii Sovietice, unde, in 1952, este condamnat la 25 ani de munca silnica in Siberia, de unde va scapa in 1955, dupa moartea lui Stalin. Pentru ca, revenind in tara, sa fie din nou condamnat si sa faca inca doi ani de inchisoare la Gherla.
Despre anii de surghiun siberian si despre eliberarea sa circula diferite spuse. Ne vom referi doar la unele. In lagarul siberian de detinuti politici pe linga basarabeni erau si estonieni, letoni, lituanieni, polonezi, maghiari, evrei, nemti, nationalisti ucraineni etc., etc. Intr-un fel sau altul detinutii contactau intre ei. Si Pan Halippa se bucura de o mare popularitate printre detinutii de cele mai diferite nationalitati. Iar uneori era chiar invitat ca arbitru in diferite cazuri de disensiuni politice sau ideologice ce apareau intre ei.
Despre faptul ca Pan Halippa era considerat printre prizonierii GULAG-ului ca fiind destept, intelept, "capos", exista chiar si un fel de anecdota, care, insa, putea avea la temelie un fapt aievea. In pragul iernii, intr-o buna zi detinutilor li se dadeau haine – salopeta si pantaloni vatuiti, cizme cu carimbi dintr-un fel de tesatura smolita ("cherza"). Toate merg bine. Dar cind sa-i dea caciula – masoara una – e mica, i se da alta – iarasi e mica. Si nici a treia nu i-a fost pe masura. Si atunci, magazionerul, iritat, i se adresa: "Mai, ce naiba! Ai fi fost vre-un ministru?" La care Pan Halippa raspunde simplu, oarecum resemnat: "Da, am fost."
Nu pot insa sa nu ma opresc mai amanuntit asupra unei referinte ce apare ca o incercare de a-l denigra pe acest dirz militant idealist. Este vorba despre plazmuirea ca dupa amnistierea poststalinista si eliberarea din GULAG in 1955, fiind in trecere prin Chisinau Pan Halippa ar fi cerut sa i se permita a ramine in Basarabia, promitind ca va fi loial fata de regimul sovietic. Se vede insa de la o posta ca acesta nu era decit un zvon lansat de serviciile de dezinformare sovietice pentru a-l compromite pe neinfricatul nationalist basarabean si pentru a crea impresia ca "ilegalitatea" unirii Basarabiei cu Romania in 1918 era recunoscuta chiar si de cei ce au infaptuit-o.
E stiut ca Pan Halippa care pina in 1940 fusese presedintele Societatii scriitorilor si publicistilor basarabeni si director al revistei "Viata Basarabiei", fondata de el in 1932, a fost intimpinat in 1955 la Chisinau de citiva oameni, printre care si de catre scriitorii Rahmil Portnoi si Alexandru Cosmescu. Cind veni vorba daca fostul detinut nu cumva intentioneaza sa se stabileasca cu traiul in Basarabia, el a respins categoric o asemenea posibilitate. Desigur, un asemenea refuz ar putea fi interpretat si ca o dovada ca el intelegea ca o asemenea chestiune nu putea fi tratata cu persoane particulare. Dar nici varianta ca Pantelimon Halippa s-ar fi adresat oficialitatilor din fosta R.S.S. Moldoveneasca cu rugamintea de a i se permite sa ramina la Chisinau nu e plauzibila. Dupa cit se pare intr-adevar "cazul Halippa" a fost discutat de factorii de conducere de atunci ai R.S.S.M. Nu se stie daca discutia a fost oficiala (deci la biroul Comitetului Central) sau neoficiala, ca un schimb de pareri (fara proces-verbal). In orice caz, pina in prezent nici un cercetator n-a semnalat existenta vreunui document in aceasta privinta. Fapt e ca dupa plecarea lui Pan Halippa in tara, la Chisinau unii sefi ai aparatului ideologic regretau ca n-a fost folosit momentul pentru a-l face pe acest eminent basarabean (care discutase si cu Lenin!) sa ramana aici si pentru a fi apoi folosit ca un important atu in propaganda antiromaneasca privind problema Basarabiei, problema care in toti acesti ani continua sa se afle pe tapet. Vinovat de aceasta eroare era considerat Iosif Mordovet, presedintele KGB-ului din Moldova. Acesta, un soldafon primitiv, care nu era predispus spre jocuri politice ce-i puteau complica existenta, s-ar fi pronuntat categoric impotriva stabilirii lui Pan Halippa la Chisinau, sustinindu-si parerea si cu o traditionala injuratura ruseasca. Dupa cit se vede avem de-a face cu o diabolica incercare de a-l atrage in cursa si a-l compromite pe eminentul militant. Si, se pare, ca el nici nu stia de intrigile ce se teseau in jurul sau, iar daca s-ar fi sugerat o asemenea propunere de colaborare, nu incape indoiala ca el ar fi respins-o din capul locului.
Despre atitudinea intransigenta a acestui dirz si incoruptibil patriot ce nu putea admite comertul de principii ne sunt dovada si anii sai de viata dupa revenirea in tara. Desi curind dupa sosirea sa la Bucuresti este din nou judecat si intemnitat, el nu va pregeta sa continue lupta pentru eliberarea Basarabiei, cauza careia si-a consacrat intreaga sa viata. Fiind in general "nepublicabil", el scrie demersuri si memorii pe care le adreseaza diverselor foruri si, mai ales, unor oameni politici si diplomati din cele mai diferite tari in care expunea problema Basarabiei, solicitind-le interventia si sustinerea cauzei eliberarii acestei provincii cotropite de Rusia. (Un asemenea memoriu adresat la 1 noiembrie 1974 ambasadorului S.U.A. la Bucuresti a fost publicat si la Chisinau in 1991 in cartea – P. Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmasi.)
Aceasta lupta pentru Basarabia romaneasca Pan Halippa a continuat-o pina in ceasul mortii sale.
Rasfoind documentele vremii ne putem da seama usor ca generatia celor ce au pregatit si realizat istorica Unire din 1918 a fost o generatie de sacrificiu, o generatie de cutezatori militanti pentru idealul imbratisat. Si, evocindu-i sa nu ne temem de cuvinte mari. Fapta lor, jertfa lor rezista celor mai rasunatoare superlative.
Desi cauza careia i s-au consacrat acesti luptatori inflacarati era comuna tuturor, drumul fiecaruia dintre ei pe calea patimilor neamului a avut o traiectorie individuala, fiecare traind in felul sau bucuriile infaptuirilor, ca si suferintele esecurilor sau vicisitudinile vremurilor.
Pe parcursul anilor unii dintre acesti combatanti s-au retras din viata politica, activind in invatamint, stiinta (Stefan Ciobanu, Elena Alistar, Sergiu Bogos, Vasile Harea, Theofil Ioncu, Gheorghe Nastase, Alexandru Oatu, Nicolae Popovschi etc), altii in medicina, ca de exemplu Vlad Bogos, sau in alte domenii cum a fost cazul cu Mihail Vintul, care dupa ce se retrage din viata politica (desi fusese ales senator), paraseste si tarimul pedagogiei, si-si face studiile pentru a deveni inginer petrolist, stabilindu-se apoi cu traiul la Ploiesti, unde-si va trai viata pina isi va afla obstescul sfirsit la 28 decembrie 1943.
Ce l-a facut pe Mihail Vintul, acest luptator pentru echitate sociala, talentat pedagog si organizator de noi scoli in satele basarabene, cunoscut publicist si militant pentru ideea nationala sa abandoneze politica, sa se retraga din invatamint, parasind si Basarabia natala?
Cotitura radicala din biografia sa, dorinta de a-si croi o alta cale de viata vadeste o extraordinara vointa, tarie de caracter si capacitati intelectuale neordinare (dupa absolvirea facultatii el ajunge la Ploiesti directorul general al Societatii petroliere "Orion"). Dar aceste schimbari ascund probabil si o drama profunda pe care au trait-o si alti militanti basarabeni. A dorit sa se distanteze de politicianismul corupt care domina in viata publica? Sau poate ca a fost adinc lezat de faptul ca ceea ce s-a realizat in Basarabia era mult prea departe de idealurile sale sociale de nuanta poporanista? Se prea poate. E limpede, insa, ca el nu putea accepta si nu se putea asocia cu ceea ce faceau altii, printre care si multi dintre fostii sai camarazi din miscarea nationala basarabeana. Schimbarea fagasului vietii acestui om, care fara doar si poate era o personalitate remarcabila, nu l-a indepartat insa de romanism, caruia i-a ramas pururea fidel.
In situatii asemanatoare s-au aflat si alti intelectuali. Printre acestia a fost si Vasile Sacara, care din frageda tinerete, inca pe la sfirsitul sec. XIX, a aderat la idealul renasterii nationale, devenind apoi cunoscut nu numai in cercurile intelectuale, mai ales printre invatatorimea judetului Soroca, ci si in intreaga Basarabie ca fruntas al miscarii culturale.
De numele lui sunt legate organizarea congreselor invatatorilor basarabeni din 1917, infiintarea "Obstii invatatorilor moldoveni" si editarea revistei "Scoala moldoveneasca", cursurile pentru invatatorii moldoveni din toamna lui 1917 si alte actiuni.
Vasile Sacara a fost comisar si apoi primul prefect al judetului Soroca, deputat in parlamentul Romaniei, sub conducerea lui s-a desfasurat istoricul act din 13 martie cind peste doua sute de reprezentanti din cele 12 plase ale judetului Soroca au votat unanim unirea Basarabiei cu Patria-Mama, chemind si celelalte judete de la Hotin si pina la Ismail sa le urmeze exemplul.
Acest fiu de mazili, devenit un intelectual de marca si care dupa expresia lui Onisifor Ghibu era "de o rara intelepciune si prevedere si nu se imbulzea niciodata la locurile de cinste", in toate functiile ce i-au revenit a ramas un patriot devotat, idealist fara prihana. Moravurile si practicile politice postbelice, care adesea contraveneau moralei i-au provocat dezgust, facindu-l sa protesteze energic. El adreseaza un memoriu lui I.C. Bratianu in care arata greselile savirsite de guvern fata de Basarabia. Primul-ministru i-a promis ca-l va citi si va lua masurile necesare. Dar nu s-a tinut de cuvint. Si atunci, vazind ca asteptarea e zadarnica, Vasile Sacara, in septembrie 1924, demisioneaza din functia de prefect si se retrage din viata politica, revenind la activitatea de pedagog, bucurindu-se de o mare autoritate in cercurile culturale sorocene.
Petre Hritcu, unul dintre discipolii sai va spune mai tirziu: "pe cind oamenii politici de dupa razboi si-au rotunjit averile, Vasile Sacara a ramas omul modest , cinstit si chiar saracit. In dorinta de a aduce binele populatiei judetului el si-a vindut mosia stramoseasca traindu-si restul zilelor in casuta lui modesta din mijlocul viisoarei pe care o ingrijea singur" (vezi Paul Vataman, Figuri sorocene, Chisinau, 1993, p.161).
Un erou si un martir al miscarii de renastere nationala din Basarabia a fost si Iustin Fratiman. Om de o cultura enciclopedica, absolvent a trei facultati – teologie (Kazan), arheologie, filologie (Petersburg), cercetator pasionat si remarcabil publicist el si-a consacrat intreaga viata prosperarii neamului. Pentru activitate nationalista a fost persecutat si exilat in Siberia.
Revenind in Basarabia in primavara lui 1917 el intra cu entuziasm in miscarea nationala, lupta pentru invatamintul in limba romana si introducerea alfabetului latin, participa la organizarea cursurilor pentru invatatori moldoveni, fiind si unul dintre cei mai buni lectori, publica articole despre istoria si cultura romanilor, despre romanii din diferite regiuni ale Rusiei si Ucrainei. Este autor al studiilor "Monumentele noastre istorice", "Manastirile Basarabiei", "Studiu introductiv la istoria Mitropoliei Proilavia" (Braila) etc. A fost unul dintre organizatorii Universitatii Populare din Chisinau. Membru activ al Institutului Arheologic din Petersburg si presedinte al Societatii istorico-literare "Bogdan Petriceicu Hasdeu", este ales la 7 iunie 1919 membru corespondent al Academiei Romane.
Dupa Unire Iustin Fratiman este profesor la Scoala normala de fete din Chisinau. Candideaza apoi la catedra bisericeasca a Seminarului Teologic din Chisinau. Si el, care detinuse asemenea catedre in Rusia tarista, aici, in patria sa, n-a fost acceptat? Si mai mare i-a fost suferinta atunci, cind, cu ajutorul unor tertipuri birocratice, a fost impiedicat sa participe si la concursul pentru o catedra de la facultatea de teologie de la Cernauti.
Om de o inalta etica civica el se simte adinc lezat si distantindu-se de mediul corupt in care prosperau in primul rind cei invirtareti, asa-zisii "oameni cu simt practic", I. Fratiman se retrage din viata publica. Izolindu-se si devenind un fel de sihastru, un insingurat ("eminenta spiritului, spunea Shopenhauer, conduce la insociabilitate"), el a fost considerat de multi, ca fiind un "original", un idealist naiv, oarecum ratat. A murit la 23 septembrie 1927 in satul natal Cuhuresti, Soroca, si a fost inmormintat de rude si invatatorii satului.
Dupa cum va spune Vasile Ciubotaru, unul dintre discipolii sai, Iustin Fratiman a murit sarac si "a ramas veteran modest al luptei pentru dezvoltarea sufleteasca a provinciei lui natale, lasind sa treaca peste el si inaintea lui pe toti profitorii de ocazie, pe toti patriotii si nationalistii de parada" (Vasile Ciubotaru. "Iustin Fratiman" in "Solidaritatea" (Soroca). Nr. 78, anul IV, p.36-37. Citat dupa Paul Vataman, Figuri sorocene, p. 112). Lista militantilor basarabeni pentru renasterea nationala si unirea cu Romania, care mai apoi au avut o atitudine critica fata de sistemul de administratie instaurat in provincie, uneori chiar retragindu-se din viata politica, ar putea fi continuata cu o serie de alte nume – Paul Gore, Vladimir Hertza, Nicolae Alexandri, Vladimir Boldescu etc.
De fapt, dupa primii ani de la unirea din 1918, cind, in pofida greutatilor si vicisitudinilor existente, intelectualitatea basarabeana era cuprinsa de avint si sperante in prosperarea Basarabiei in sinul Romaniei Mari, treptat devine mai temperata mai ales datorita politicianismului venal, neincrederii Centrului in elementele locale si promovarii unor masuri neadecvate conditiilor specifice ale provinciei, la care s-au adaugat si secetele cumplite, care au dus la saracirea populatiei. La un moment dat se crease o situatie grava, insotita de o atmosfera de dezamagire, pe care propaganda sovietica subversiva se va stradui s-o exploateze din plin.
Onisifor Ghibu avea sa scrie in acest sens: "Dupa seria nesfirsita de dezastre care avusera loc in cei din urma opt ani (dupa Unire – L.C.) nimeni nu mai credea posibila o refacere a Basarabiei romanesti? Un pesimism exagerat stapinea toate sufletele si un adevarat dispret pentru tot ce era romanesc". Si tot despre aceeasi vizita din 1926 in Basarabia el noteaza: "Dl Stefan Ciobanu mi-a declarat deschis si mi-a repetat de trei ori in aceeasi zi, ca "daca vin de la Bucuresti", apoi dinsii (basarabenii) cu toata prietenia care personal ii leaga de mine ma vor sabota" (O. Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean. B., 1996, p. 30).
Repulsia fata de politicianismul vicios al misitilor bucuresteni devenise atit de puternica, iar atmosfera din provincie era atit de ingrijoratoare, incit fruntasii miscarii nationale din Basarabia s-au adresat dupa ajutor romanilor din Ardeal. Aflindu-se la o adunare generala a "Astrei" transilvanene mitropolitul Gurie, in numele fruntasilor miscarii nationale din Basarabia, se adreseaza regelui Ferdinand, care era presedinte de onoare al "Astrei", cu rugamintea de a trimite reprezentantii "Astrei" in Basarabia spre a aduce acolo in locul politicianismului de pina atunci cit mai multa cultura.
Rugamintea intelectualilor basarabeni a gasit un viu rasunet in inimile fratilor ardeleni. La Chisinau a fost fondata "Astra" basarabeana care i-a unit pe toti intelectualii de frunte – Stefan Ciobanu (secretarul general al asociatiei), Pan Halippa, arhiepiscopul Gurie, Ion Pelivan, Ion Buzdugan etc. Ceva mai tirziu la "Astra" a aderat si Ion Inculet, ales in fruntea sectiei stiintifice. Membri si membri corespondenti ai "Astrei" basarabene au devenit circa 450 de intelectuali de frunte din Basarabia
Cu prilejul inaugurarii la 1-2 noiembrie 1926 a sectiunii literare si celei stiintifice ale "Astrei" basarabene, solemnitate la care au luat parte presedintele "Astrei" Vasile Goldis, pe atunci ministru al Cultelor si Artelor, precum si profesorii Universitatii din Cluj I. Hatieganu, Iuliu Moldovanu si I.Iacobovici, mitropolitul Gurie scria: "Basarabia se bucura. Ea se simtea pina acum obijdiuta. Ea s-a unit cu Tara-Mama de buna voie. Astepta de la ea iubire, dar?s-a pomenit cu invinuiri ca n-ar fi adevarata romanca, ca ar fi cu sufletul bolsevica si-i sontita, si-i intunecata si nu e vrednica sa fie alintata si imbracata in haine de cultura mai stralucitoare? Insa multe napaste au trecut peste noi, va trece si aceasta si mama isi va recunoaste greseala" (O. Ghibu. Op. citata. p. 81). Iar Stefan Ciobanu, mentionind ca istoria poporului, datinile si obiceiurile, credintele, durerile si nazuintele, intreaga lui viata sunt putin cunoscute sublinia: "Se cere o consolidare a puterilor intelectuale si pentru aceasta munca mare "Astra" nu urmareste numai scopul de a face propaganda culturala de a lumina, ci si de a studia".
Cu ajutorul moral si material al "Astrei" ardelene a fost reluata editarea ziarului "Romania Noua", condus ca si in 1917-1918 de Onisifor Ghibu, a gazetei populare "Cuvint Moldovenesc", care incetase sa mai apara, a fost revigorata activitatea Universitatii Populare din Chisinau, au fost infiintate noi biblioteci, cercuri culturale etc. Dar important e ca "Astra" a contribuit la afirmarea idealurilor romanismului, la unirea intelectualilor basarabeni pe baza unui amplu program cultural si stiintific national, la apropierea intelectualitatii de viata poporului de la orase si sate. Iar aceasta a fost si o pregatire a terenului pentru organizarea in 1934 a Institutului Social Roman din Basarabia.
Vorbind despre opozitia unor intelectuali basarabeni fata de jocurile politicianiste meschine ar fi gresit sa ne inchipuim intelectualitatea de aici ca un corp unitar, monolit. Dupa cum nu poate fi vorba de faptul ca politicianismul venal era caracteristic doar guvernantilor de la Bucuresti. Un sir intreg de intelectuali basarabeni detin in aceasta perioada functii de ministri, subsecretari de stat sau sint conducatorii de departamente – Ion Pelivan, Pan Halippa, Stefan Ciobanu, Daniel Ciugureanu, Sergiu Nita, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Ion Buzdugan, Petre Cazacu etc. Iar Ion Inculet, care a dat dovada de o deosebita abilitate in miscarea pe scena politica, a fost in diferite guverne ministru al Basarabiei, ministru al sanatatii, ministru de interne, ministru al comunicatiilor si chiar vicepresedinte al Consiliului de Ministri al Romaniei. Multi intelectuali basarabeni au ajuns deputati si senatori in Parlamentul roman, prefecti de judete, au detinut functii importante in economie, finante, comert etc. Ar fi, prin urmare, mai corect sa se vorbeasca nu despre o presupusa animozitate dintre basarabeni si centru, ci despre dezacordul dintre o parte a intelectualilor basarabeni, de regula, de stinga si cercurile puterii din tara (cercuri din care faceau parte si basarabeni). Aceste discordii aveau radacini mai vechi si ele reflectau situatia social-economica si atmosfera politica din provincie.
Catre finele lui 1917 in Basarabia se apropia de sfirsit o adinca revolutie democratica, care in acest tinut agrar s-a manifestat in primul rind prin confiscarea latifundiilor si impartirea pamintului intre tarani. Alegerea organelor de administratie locala, diferite intruniri si congrese judetene, zonale si general-basarabene (taranesti, ale soldatilor, invatatorilor, cooperatorilor etc.) care au ales deputati pentru "Sfatul Tarii" erau actiuni cu adevarat democratice. "Sloboda", cum ii ziceau basarabenii, a ajuns pina in cele mai indepartate localitati, trezind o stare de euforie in paturile democratice ale populatiei (de mentionat ca desi in iarna 1917-1918 in unele localitati a fost proclamata puterea sovietelor bolsevizate, totusi regimul bolsevic ca un sistem integru de administratie practic n-a reusit sa se constituie si, mai ales la sate, oamenii nu cunoscusera bolsevismul).
Or, in Romania era atunci la putere guvernul Marghiloman, conservator, iar in opinia unor democrati basarabeni, chiar reactionar. A fost o mare greseala ca, intrind in Basarabia, armata romana le-a cerut taranilor sa inapoieze paminturile fostilor proprietari. Aceasta a stirnit vii proteste si n-au fost rare cazurile cind impotriva taranilor au fost intreprinse actiuni represive, ajungindu-se chiar la impuscarea unora. Pe acest fundal, actiunile armatei romane, ca si ale administratiei nou instalate in provincie au fost percepute ca un factor de esenta antidemocratica. Desi mai tirziu asupra problemei inapoierii pamintului s-a revenit si a fost legalizata improprietarirea taranilor, totusi aceste momente au lasat urme mai tirziu, in anii douazeci si treizeci, cind opinia internationala, mai ales cea europeana, se va polariza tot mai pronuntat intre dreapta si stinga, ajungindu-se pina la extreme – fascism si comunism, in Basarabia se bucura de mare popularitate doctrinele de stinga, mai ales taranismul cu anumite nuante poporaniste, iar nostalgia dupa trecut si sentimentele filoruse, puternice mai ales printre minoritati, se transforma intr-un teren fertil pentru prosovietism si comunism. In acelasi timp in cercurile politice si intelectuale din Centru se profileaza o orientare vadita spre diverse curente politico-ideologice de dreapta, inclusiv spre legionarism.
Situatia se agrava si prin faptul ca Basarabia in perioada interbelica a fost un obiect de disputa, Rusia mentinindu-si in toti acesti ani pretentiile asupra acestui tinut. Si presa romaneasca discuta deschis faptul ca aceasta este unica dintre noile provincii, a carei apartenenta la Romania nu avea inca deplina acoperire din punct de vedere al dreptului international, deoarece tratatul de la Paris din 1920 nu intrase in vigoare. E clar ca in conditiile cind deasupra Basarabiei plana mereu pericolul de a fi inghitita de soviete, nici un investitor serios n-ar fi riscat sa intemeieze aici o afacere economica durabila.
Din pacate, si statul roman n-a manifestat o mai speciala grija fata de acest tinut. Chiar si in domeniul culturii nationale alocarile din buget erau tot mai neinsemnate. Si daca in primii ani dupa unire in Basarabia au fost deschise o serie de noi gimnazii si licee, si se vorbea chiar de infiintarea unei universitati nationale la Chisinau, al doilea oras in tara dupa numarul de locuitori, mai tirziu, mai ales la inceputul anilor treizeci, se inchid unul dupa altul licee, gimnazii, majoritatea scolilor profesionale. Iar in 1935 isi inceteaza existenta si unica institutie teatrala romaneasca din Basarabia – Teatrul National din Chisinau.
Situatia grea si atmosfera politica tot mai incarcata, instaurarea guvernului profascist Cuza-Goga, lichidarea regimului parlamentar si introducerea dictaturii carliste in tara au contribuit la adincirea dezbinarii dintre inelectualitatea basarabeana de stinga si cea de dreapta.
Curind insa regimul sovietic dictatorial adus in Basarabia in 1940 de catre Armata Rosie, razboiul deosebit de crunt si singeros, urmat de extinderea sistemului totalitarismului stalinist si asupra altor tari europene, va trece ca un tavalug si peste destine umane, si peste soarta popoarelor din zona de influenta sovietica. Valurile terorii vor lovi cumplit si intelectualitatea basarabeana, atit pe cea de stinga cit si pe cea de dreapta. Generatia de intelectuali care au fost sufletul miscarii de renastere nationala, care au pregatit unirea din 1918 a fost macinata de masina diabolica a sistemului, ea disparind practic de pe esichierul vietii publice.
Martirajul acestei generatii sacrificate este binecunoscut. El a constituit obiectul de referinta a numeroase studii, culegeri de documente si volume de memorii etc. Aici vom mentiona doar ca nimicirea acestei pleiade de intelectuali, de democrati basarabeni a fost o grea pierdere pentru neamul romanesc. Aceasta singeroasa actiune de represalii s-a desfasurat metodic de-a lungul anilor si in fosta U.R.S.S. si in Romania de dupa razboi (tentaculele KGB-ului ajungind si in multe alte tari), ea fiind menita a lipsi poporul Basarabiei de constiinta de neam si usurind astfel asimilarea lui.
Molohul represaliilor staliniste a lovit din plin si generatia urmatoare de intelectuali basarabeni. Formati dupa traditie, in spiritul conceptiilor democratice nationale ale precursorilor, acesti tineri intelectuali preferau de obicei sa nu se implice in jocurile politice, manifestindu-se mai ales in domeniul invatamintului, culturii, stiintei, literaturii, artei, publicisticii etc. In conditiile acelor vremuri tulburi, cind se desfasura din plin razboiul al doilea mondial, ei, consideridu-se adepti ai idealurilor democratice de stinga si nestiindu-se implicati in actiuni politice antisovietice in iunie 1940, cind in Basarabia a intrat Armata Rosie, nu s-au refugiat. Cu atit mai mult, ca, dupa cum stiau ei, si regimul sovietic se proclama democratic, iar comunistii erau si ei considerati tot de stinga. Comunistii francezi militau chiar pentru unirea tuturor fortelor de stinga intr-un front popular. Prin urmare, credeau tinerii democrati basarabeni, nu au motive de a dispera. Unii dintre ei aveau o atitudine plina de ingaduitoare loialitate sau chiar bunavointa fata de emisarii noului regim.
Eroare. Eroare fatala, pe care multi dintre ei o vor plati cu pretul vietii, iar altii cu ani grei de inchisoare, exil siberian, chinuri, framintari, insotite, bineinteles, de amare si dureroase deceptii. Nu stiau ei ca Stalin, sustinut si de Komintern, considera liberalismul democratic si in primul rind social-democratismul ca fiind dusmanul numarul unu al comunismului, caci, conform acestei doctrine staliniste, democratii, prin optiunile lor pentru reforme si prin atitudinea lor conciliatorie fata de capitalisti abat proletariatul de la revolutie. Si socialismul nu poate birui fara a infringe in prealabil democratismul burghez. Nu stiau tinerii idealisti basarabeni si despre aceea ca emisarii noii puteri preferau sa inceapa "revolutia culturala" si "formarea omului nou" de la nivelul zero, aplicind principiul "tabula rasa". Prin urmare, pentru biruinta ideologiei comuniste se cerea mai intii sa fie distrusa intelectualitatea "burgheza". Aplicarea acestor precepte staliniste s-a inceput chiar din primele zile dupa instaurarea administratiei sovietice prin arestari, deportari, executari. Astfel cunoscutul ziarist Dumitru Remenco este arestat la Chisinau si la inceputul lui iulie 1940 se sinucide in detentie. Alexandru Ouatu, cunoscut pedagog basarabean, fost director al liceului "Mihai Eminescu" din Chisinau, neputind suporta regimul de teroare la care era supus se sinucide in una din primele zile ale lui iulie 1940. Teodosie Cojocaru, unul dintre liderii militari ai "Sfatului Tarii", fost primar al Chisinaului, deputat in parlamentul roman, arestat la 13 august 1940, isi va afla curind sfirsitul intr-o inchisoare din Chisinau. Protoiereul Alexandru Baltaga, fost deputat in "Sfatul Tarii", votind unirea, este arestat in august 1940, cind implinise 79 ani, iar peste un an va muri in orasul Kazan de pe Volga. Eminentul folclorist, etnograf si sociolog Petre Stefanuca, devenit la virsta de 33 ani (1939) director al Institutului Social Roman din Basarabia, este arestat in noiembrie 1940 si in iulie 1942 moare intr-un lagar de detinuti politici din Rusia. Tot in 1942 intr-un alt lagar de detinuti politici isi va afla moartea un alt intelectual basarabean Gheorghe A. Rusu, tinar poet si dramaturg, invatator de prin partile Sorocii. In haul sistemului represiv sovietic s-a pierdut si avocatul Petre Hritcu, figura legendara in partile Sorocii, aparator al celor obiditi, apostol neprihanit al taranismului poporanist, fost prefect de Soroca. Cunoscutul poet, prozator si publicist Nicolae Costenco, fost redactor al revistei "Viata Basarabiei" a fost deportat in 1940 in Siberia, de unde va reveni abia peste 15 ani; cercetatorul filolog, publicistul si activistul cultural Emil Gane a facut si el 15 ani de exil pe insula Sahalin; poetul, filologul si traducatorul Boris Baidan s-a aflat in exil siberian timp de 18 ani.
Plina de profund dramatism a fost si soarta intelectualilor basarabeni care s-au refugiat peste Prut. Ion Inculet, considerat cel mai abil dintre politicienii basarabeni, care-si incepuse cariera politica in 1917 ca membru al Sovietului revolutionar din Petrograd, evoluind apoi in cursul unui an, dupa expresia lui I. Pelivan, de la "extrema stinga" ruseasca la "extrema dreapta" din Romania, si care, ca nimeni altul, stia cum sa se adapteze la conditiile momentului pentru a ramine pe linia de plutire, a avut aici un sfirsit deosebit de tragic. Analizind evenimentele ce se desfasurau in Basarabia devenita sovietica, precum si cele din alte tari europene si prevazind ca in viitor cataclismul declansat va lovi intreaga Romanie si intreg globul pamintesc el, dupa cum remarca O. Ghibu, nemaiavind curajul de a infrunta viata, aflindu-se la Bucuresti, intr-o zi din noiembrie 1940 se sinucide, luind otrava.
Un alt lider al miscarii de renastere nationala din Basarabia, Ion Pelivan, cunoscut om politic, publicist si animator de cultura, este arestat de organele securitatii comuniste, sfirsindu-si zilele in 1954 in odioasa inchisoare din Sighet.
Vladimir Cristi, om de stat (a fost deputat in "Sfatul Tarii" si in parlamentul roman, ministru, primar al Chisinaului etc.), s-a refugiat in Austria. Insa atunci cind incearca sa-l gaseasca pe C. Argetoianu in Elvetia este arestat de emisarii KGB-ului, sfirsindu-si zilele la Bucuresti, in inchisoarea Vacaresti.
La o alta inchisoare din Romania comunista – Jilava, si-a aflat sfirsitul Luca Brinza, avocat, publicist, activist national din Basarabia. Chinurile prigoanei din partea agentilor securitatii cu repetate arestari si intemnitari, le-a cunoscut din plin in ultimii ani ai vietii sale si Gherman Pintea, eminent luptator pentru renasterea Basarabiei, invatator, om politic, fost deputat in "Sfatul Tarii" si primar al Odesei in 1941-1944. Iar Elena Alistar, care in Basarabia interbelica se bucura de popularitate nu numai ca pedagog si medic, ci si ca o inflacarata patrioata, unica femeie-deputat din "Sfatul Tarii", buna cintareata, care poseda si maiestria rostirii versului romanesc, desi era pensionara, se rufugiaza traindu-si ultimii ani in deplina izolare intr-un sat din judetul Dimbovita, fiindu-i mereu frica sa nu fie extradata organelor U.R.S.S.
Deosebit de tragic a fost destinul lui Nicolae Morosanu, savant de renume international (cercetari in domeniul geografiei naturale, geologiei si paleontologiei istorice). Pentru a-l atrage de partea lor, autoritatile sovietice i-au oferit postul de profesor la Institutul Pedagogic din Chisinau si l-au numit director al Muzeului de Etnografie si Istorie Naturala, promovindu-l si deputat in Sovietul Suprem al R.S.S.M. In timpul razboiului el, ca deputat al corpului legislativ al republicii, a fost evacuat in adincul Rusiei. In februarie 1944 se sinucide la Moscova, scapind astfel de situatia de ostatec al regimului stalinist. Pe linga miile de deportati, multi basarabeni si-au parasit meleagurile natale, refugiindu-se peste Prut, in diferite orase si sate ale Romaniei sau chiar in alte tari ale Europei si Americii.
Aceasta dureroasa statistica ar putea fi continuata cu sute si mii de nume. Pomenirea jertfelor ororilor stalinismului e o datorie nu numai fata de acesti martiri, ci si fata de generatiile de azi si cele viitoare, care nu se pot afirma in afara memoriei si constiintei neamului. Desigur, vorbind de intelectualii basarabeni de stinga trebuie sa avem in vedere ca cei mai multi dintre ei n-au fost membri ai unor partide politice. Si optiunile lor democratice de stinga se manifestau de obicei prin afinitatea lor pentru anumite idei si doctrine, sau, dimpotriva, prin reprobarea acestora. Este vorba deci nu atit de activitatea lor politica, cit de viziuni si convingeri.
Stinga basarabeana n-a fost o miscare politica unitara. Iar partidele politice din cadrul stingii erau din punct de vedere organizatoric oarecum amorfe, cu un efectiv fluctuant, fara doctrine strict individualizate. Existau desigur in aceste partide si nuclee de activisti, care erau (ori se voiau) politicieni, aspirind spre posturi, functii, demnitati. Intelectualii, insa, de cele mai multe ori, nu participau nemijlocit la deferitele jocuri politice. Insa pe emisarii NKVD-ului si KGB-ului nici nu-i prea interesa daca cel ce nimerise in miinile lor a facut parte dintr-un partid sau altul. Si nici daca dupa convingerile sale era de stinga sau de dreapta. Important pentru ei era ca urmaritul se considera intelectual, deci, om care gindea, ba inca si "intelectual burghez", deci, care, avea demnitate umana, dragoste de neam si pareri proprii, care, eventual, puteau sa difere de preceptele ideologiei staliniste, unica ce avea dreptul la viata in Tara Sovietelor. Iar adversarii ideologiei erau taxati drept cei mai periculosi dusmani ai regimului.
Inca din 1917, cind majoritatea intelectualitatii din Rusia a avut o atitudine plina de rezerva fata de revolutia bolsevica, intelectualii au inceput sa fie suspectati. Insusi termenul "intelectual" ("intelighent") era cuvint de ocara. Iar liderii bolsevismului rus au elaborat o intreaga doctrina cu privire la "reeducarea" intelectualitatii. Ea prevedea represaliile (inlaturarea intelectualilor de frunte), intimidarea si umilirea, precum si atragerea unor elemente mai loiale, indeosebi specialisti de mare clasa, la colaborarea cu Sovietele, cel putin pentru rastimpul in care noul regim isi va forma propriile cadre de intelectuali. Dupa cum se stie aceasta politica a fost promovata apoi si in alte tari cu regim comunist, cunoscind o deosebita cruzime in Romania, Ungaria, Korea de Nord si mai ales, in China lui Mao.
Se referea oare politica reeducarii si la intelectualii comunisti din Basarabia? Si care a fost destinul comunistilor basarabeni din anii 20-30? Cum au evoluat ei in conditiile regimului sovietic? In genere se cere mentionat faptul ca, desi Basarabia era considerata adesea ca fiind procomunista, partidul comunist n-a avut aici organizatii puternice, de masa, care ar fi fost in stare sa organizeze actiuni social-politice (greve, manifestari publice etc.) de amploare. Cu atit mai mult ca activitatea partidului comunist, oficial interzis, era in permanenta supusa urmaririi, iar comunistii supusi arestarilor, intemnitarilor, adesea in urma arestarilor disparind organizatii intregi, comitete de partid, care puteau fi cu greu refacute cu oameni noi. S-ar putea spune, ca influenta propagandei comuniste in regiune se datora nu atit activitatii organizatiilor locale ale partidului comunist, cit "factorului sovietic", ca sa-i spunem asa, adica sesizarii eventualei reveniri a rusilor in Basarabia. Cu atit mai mult ca rusofilia era destul de pronuntata, mai ales printre minoritarii basarabeni – rusi, ucraineni, evrei, bulgari etc. De altfel, nu-i intimplator faptul ca cele mai mari razvratiri antiromanesti – rascoala de la Hotin din ianuarie 1919, care a cuprins si o parte din localitatile judetului Soroca, rascoala de la Tighina din mai 1919, si cea de la Tatarbunar din 1924 au avut loc in zone cu o populatie preponderent minoritara.
Sentimente rusofile aveau si unii moldoveni, mai ales cei mai in virsta, care-si aminteau cu nostalgie cum facusera armata "la imparatul Neculai", cum au facut razboiul, sau chiar cum au participat la revolutia rusa. Rusofilia si atitudinea critica fata de regimul romanesc de administrare constituiau un teren fertil pentru propaganda prosovietica, predispunindu-i pe unii spre imbratisarea doctrinei marxiste si implicarea in miscarea comunista. De obicei pe aceasta cale intuitiva, pornind de la impactul cu laturile negative ale vietii sociale – somaj, saracie, nemultumire fata de regimul de administrare existent etc., se apropiau de comunism unii muncitori, functionari marunti si, arareori, tarani, in organizatiile comuniste predominind de cele mai multe ori minoritarii.
Spre deosebire de cei ce s-au raliat miscarii comuniste pornind de la realitatea vietii cotidiene, intelectualii, de cele mai multe ori, s-au apropiat de comunism pornind de la doctrinele marxiste, de la ideile comunismului. Se stie ca in ultimele decenii ale sec XIX, si mai cu seama in prima jumatate a sec. XX conceptiile comunismului marxist au avut o larga circulatie. Oameni de cultura, savanti de renume, scriitori si artisti cunoscuti, militanti politici reputati vedeau in doctrina revolutionara marxista o continuare a ideilor Marii Revolutii Franceze, care, dupa cum se stie, desi a avut un impact pozitiv asupra Europei, totusi n-a rezolvat o serie de probleme cardinale – inlaturarea saraciei si a inechitatii sociale, suprimarea asupririi unor popoare de catre altele si lichidarea sistemului colonial, evitarea crizelor social-economice etc. Or, marxismul promitea rezolvarea tuturor acestor probleme, afirmind ca detine cheia pentru realizarea marilor aspiratii ale revolutiei franceze spre libertate, egalitate si fraternitate. Iar imnul revolutionarilor francezi devenise unul dintre cele mai populare cintece ale militantilor comunisti.
Cind a avut loc revolutia bolsevica si in Rusia a fost instaurata puterea sovietelor, numerosi intelectuali din Occident priveau cu interes si simpatie "experimentul rusesc", sperind ca poate de asta data va fi gasita calea spre solutionarea eternelor probleme ale vietii sociale. Printre simpatizantii revolutiei ruse erau Anatole Frace, Romain Rolland, Albert Einstein, Charles Chaplin, Upton Sinclair, Heinrich Mann, Thomas Mann, Rabindranath Tagore, Ernest Hemingyaw, Andre Malraux, Frederic Joliot-Curie si multi alti ilustri scriitori, artisti, savanti. Iar Paul Eluare, Louis Aragon, Pablo Picasso, Bernard Schaw, Berthold Brecht, Henri Barbusse, Federic Garcia Lorca, Theodore Dreiser, David Siqueiros si alti intelectuali de prestigiu s-au alaturat miscarii comuniste.
Patrunsi de un real patos civic acesti intelectuali de nuanta politica roza, si cu atit mai mult cei de culoare rosie tineau sa-si exprime atitudinea cu privire la evenimentele vietii sociale din diverse tari. Astfel, dupa rascoala antiromaneasca condusa de comunisti, care a avut loc in septembrie 1924 in sudul Basarabiei la Tatarbunar si alte citeva sate vecine impotriva represaliilor desfasurate de fortele de ordine romanesti au protestat in presa vremii Romain Rolland, Albert Einstein, Maxim Gorki, Theodor Dreiser, Paul Langevin etc., iar Henri Barbusse a venit aici din Franta pentru a asista la procesul intentat rasculatilor, scriind apoi o carte dedicata lor.
Atunci, cind acestor simpatizanti ai ideilor comuniste li se atragea atentia asupra atrocitatilor singeroase ale sovietelor din Rusia, ei de cele mai multe ori refuzau sa creada, considerind asemenea informatii drept provocatii ale contrarevolutiei imperialiste. Si chiar daca pina la urma faptele nu puteau fi negate, de obicei era invocat argumentul ca revolutiile au fost facute cu varsare de singe – si cea engleza, si cea franceza, si razboiul civil din America de Nord?
Oricum atitudinea binevoitoare sau chiar sustinerea directa a ideilor marxiste de catre cercurile largi ale intelighentiei au contribuit efectiv la crearea unei atmosfere internationale prielnice comunismului.
In conditiile polarizarii tot mai pronuntate a opiniei publice, cind dupa "deceniul rosu" – anii douazeci, veni "deceniul brun" – anii treizeci, in fata intelectualilor se punea tot mai insistent problema care este pozitia lor, cu cine sint ei? Caci desi extrema stinga (comunistii) si extrema dreapta (fascismul) se declarasera dusmani de moarte (ceea ce nu i-a impiedicat pe Stalin si Hitler sa se inteleaga in 1939 cu privire la impartirea Europei), multe precepte ale acestor doctrine se asemanau. Amindoua aceste curente social-politice porneau de la negarea sistemului democratiei parlamentare pe care il considerau ineficient. Ca si comunistii, Adolf Hitler vorbea de socialism, de revolutie (national-socialista), de asanarea mediului spiritual si educarea omului nou, despre etatizarea monopolurilor, despre reforma agrara, despre dictatura ca forma de organizare a statului si partidul national-socialist al muncitorilor germani (NSDAP) ca unicul partid din stat etc., etc. In domeniul culturii ambele directii se pronuntau pentru arta cu tendinta, introducerea unei totale cenzuri ideologice, meritind sa fie sustinuta si promovata doar literatura si arta ce servesc "cauza" etc.
Erau desigur si deosebiri fundamentale intre cele doua doctrine. Hitler miza pe nationalismul extremist (nazism, rasism), natiunea germana fiind considerata superioara altor popoare. Ura fata de alte etnii, mai ales antisemitismul devine politica de stat, pe cind comunismul reclama internationalismul, libertatea tuturor popoarelor si infratirea oamenilor indiferent de rasa si nationalitate. Erau desigur si alte deosebiri de principii strategice si tactice.
Putea oare tinarul intelectual, adesea inca student, sau chiar licean, sa se orienteze just in aceasta apriga lupta de idei si doctrine? Si dispunea el oare de materialul necesar pentru a-l analiza si compara? Mai ales ca fiecare dintre miscarile politico-sociale si in primul rind cele extremiste – fascismul si comunismul – aveau un extraordinar aparat de propaganda…
