De Constantin Tănase
În loc de replică
Comentariul meu de ieri i-a surprins pe mulţi. Reacţiile zburlite ale unor cititori care s-au produs pe www.timpul.md nu au vizat însă fondul problemei, iar acesta e următorul: aşteptările moldovenilor de la Acordul privind micul trafic de frontieră au fost atât de mari (şi naive!), încât realitatea – CONDIŢIILE DE OBŢINERE A PERMISULUI – a fost pentru mulţi un adevărat şoc. Explic ce am în vedere.
Între România şi RM există, totuşi, o relaţie foarte… ciudată. Din diferite motive (prietenii mei ştiu de ce), ziariştii de la Chişinău au evitat să abordeze această… ciudăţenie. Nici eu nu am avut curajul, din care cauză noi nu am abordat, ci am hăulit această relaţie, i-ar dacă am abordat-o, apoi am făcut-o lăutăreşte, ameţiţi de parfumul nostalgic al istoriei. Ca şi ţiganul care, neştiind cuvintele la „Tatăl nostru”, l-a rugat pe preot să-i permită să-l… fluiere. Cam de vreo 20 de ani, fluierăm şi noi melodia despre „relaţiile speciale dintre România şi RM”. Vreme îndelungată România nu ştia ce să facă cu noi, de aceea pendula între „românismul lui Roşca” şi… „carandaşul lui Sangheli”. Iată însă că, intrând în NATO şi UE, a găsit formula salvatoare: ne vom regăsi în Europa… Lungeşte doamne boala până se va coace poama (strugurii). Ca nişte papagali, toţi politicienii de la Bucureşti, mai mari sau mai mici, la întrebarea cum văd perspectiva relaţiilor dintre RM şi România, răspund: ne vom reîntâlni în Europa. Un lucru însă nu spun: CÂND?
Răspund eu: la Doamne aşteaptă. Peste zece ani. Sau peste douăzeci. Dar ce ne facem dacă UE nu va mai dori să existe în formula actuală? Unde ne vom regăsi? Sunt întrebări simple şi naive, pe care şi le pun moldovenii simpli şi naivi. Aceştia au înţeles Acordul privind micul trafic de frontieră ca pe o formulă de apropiere de România. Din păcate, n-a fost să fie. Şi iarăşi, a câta oară, aceleaşi explicaţii – legislaţia comunitară! Dacă România s-a angajat să fie „avocatul” RM în opera de integrare europeană, de ce nu-şi onorează angajamentul? Ce fel de avocat e acela care nu se bate pentru clientul său? Nu vreau să fac recurs la istorie, dar nu pot să nu fac: dacă în 1940 România nu a putut să se bată pentru Basarabia pe câmpul de luptă, de ce acum nu se bate pentru noi la Bruxelles, pe frontul diplomatic? În fine, este clar că toţi au aşteptat o procedură cu mult mai simplă de obţinere a permisului de mic trafic.
Din care cauză nici reacţia mea nu trebuia să fie o surpriză.
Recunosc, poate nu m-am documentat suficient scriind articolul vizat; recunosc, nu ştiu ce muzică le recomandă să pună UE românilor atunci când, de Ignat, ei bagă baioneta în gâtul porcului – manele, doine de jale sau cântece de vitejie!? Dar oare asta e problema? Problema pe care am dorit să o pun a fost următoarea: noi, moldovenii, am dat jos sârma ghimpată de la Prut fără să ne temem că acest lucru nu i-ar plăcea Moscovei (sau Bruxellesului). România, însă, se teme să simplifice procedura de obţinere a permisului de mic trafic. Se teme – de cine? De Moscova? De Bruxelles? Sau poate, totuşi, de noi, basarabenii? Aceasta-i întrebarea…
