De Argentina Gribincea
Catastrofa de la Cernobîl este unul dintre acele simboluri monstruoase ale comunismului, alături de Gulag, NKVD, Komintern, vânătoarea de “duşmani ai poporului”, foametea organizată etc., care ne poate face să ne dăm seama de adevăratele dimensiuni ale pericolului pe care comunismul îl prezintă pentru omenire. De ce o tragedie, datorată, în fond, imperfecţiunii umane, devine simbolul vinovăţiei unui sistem întreg? Simplu, pentru că, acel sistem politic, dominat de ideologia comunistă, care tindea să controleze până şi ultima celulă a creierului cetăţeanului sovietic, s-a substituit întregului mecanism de protecţie socială, s-a autoproclamat stăpân peste vieţile omeneşti şi a admis o catastrofă cu milioane de victime, care, într-o societate normală, netotalitaristă, ar fi putut fi evitate sau salvate. De fapt, tot din vina sistemului comunist, a secretomaniei care devenise o regulă în societatea sovietică, nu putem şti cifra reală a victimelor. De douaă ori victime: o dată ale accidentului, a doua oară ale sistemului bazat pe minciună şi dispreţ pentru viaţa unui om.
O explozie a reactorului 4 al Centralei Atomice de la Cernobîl, în noaptea de 26 aprilie 1986, în apropierea oraşului ucrainean Pripiati, urmată de contaminarea radioactivă a regiunii, afectând suprafeţe întnse din Ucraina, Bielarus, Rusia, dar şi Europa şi America de Nord. Populaţia a fost informată, superficial, abia la 28 aprilie, la două zile după catastrofă, iar despre adevăratele dimensiuni ale dezastrului s-a spus mult mai târziu, după ce tările vecine au dat alarma, sesizând nivelul ridicat al radioactivităţii. În acele zile în care radioactivitatea atinsese cote maxime, inadmisibile, “poporul sovietic” era “instructat” cum să defileze cât mai fericit şi mai convingător, la “parada de 1 Mai”, în faţa conducătorilor “partidului iubit”, partid care ştia despre dimensiunile reale ale dezastrului, dar ne zâmbea perfid şi ne făcea cu mâna de la tribunele îmbrăcate în roşu. Era ca şi cum stăpânii, deşi conştienţi de pericolul în care ne aflam, doreau să-şi mai vadă o dată sclavii, defilând recunoscători, cu semnul morţii pe umăr. Copii şi adolescenţi, cei mai vulnerabili în asemenea cazuri, erau scoşi să facă exerciţii în spaţii deschise, aflate în calea norilor radioactvi – urma Parada, şi Parada era mai importantă decât vieţile şi sănătatea lor. Copiii Cernobîlului, victimele cinismului comunist, aveau să devină, mai târziu, simbolul acestui regim – incapabil să guverneze sau să producă ceva valoros, capabil doar să distrugă şi să paraziteze…
Ciudat este faptul că nici după ce am aflat despre această crimă a ”iubitului partid” nu am ieşit în stradă să ne arătăm indignarea, să cerem o schimbare. Partidul, care venise la putere printr-o lovitură de stat, pe care a numit-o impropriu “revoluţie”, avusese grijă să ne sădească adânc în suflete şi în creiere frica şi obedienţa, un fel de nonreacţie, o apatie autodistructivă. Homo sovieticus este acela care nu ştie să se revolte, nu reacţionează nici atunci când îi este pusă în pericol însăşi existenţa.
Unii sovietologi spun că explozia de la Cernobîl a generat implozia de mai târziu a URSS şi apoi a întregului sistem socialist. Se mai spune că în “partid” s-au căutat vinovaţii pentru acea crimă şi chiar au fost pedepsiţi nişte responsabili anonimi. N-a păţit însă nimic niciun şef de partid de la vârf, niciunul dintre cei responsabili de tăcerea criminală a presei sovietice, aservită partidului. Într-o societate normală deciziile se iau nu de politruci, care, se ştie, nu au nicio pregătire, decât indoctrinarea cu o teorie utopică, ci de specialişti, în cadrul unor dezbateri transparente, în faţa întregii societăţi. De pildă, acţiunile distructive ale iodului radioactiv puteau fi uşor prevenite, dacă deciziile nu le-ar fi luat nişte cadre de partid ignorante, ci medici cu studii. Sau dacă, cel puţin, problema s-ar fi discutat în presă şi medicii ar fi fost lăsaţi să-şi spună cuvântul.
Nu ştiu ce pedeapsă ar fi meritat omul sau oamenii care au greşit, fiind angajaţi ai centralei atomice. A greşi este omeneşte şi nimeni nu este scutit de greşeală. S-ar putea ca vinovatul direct nici să nu fi supravieţuit catastrofei. Dar sistemul şi ideologia care permit asemenea crime merită, cu siguranţă, pedeapsa capitală: merită să fie scoase în afara legii.
Comemorarea zilei de 26 aprilie, simbol al comunismului, nu este sinceră şi nu are niciun rost, dacă nu ne propunem să nu mai lăsăm ideologia comunistă sau oricare altă ideologie să ne afecteze vreodată conştiinţa civică. Recentele evenimente de la Chişinău demontreză o dată în plus că un regim care nu admite pluralismul şi care se bazează pe dictatura unei ideologii este capabil de crimă şi nu ezită să folosească foţa, atunci când simte că „supuşii” incep să-i conteste autoritatea.
