De Stela Popa
Scriam nu cu mult timp în urmă într-un articol de pe acest blog că, pentru fiecare ministru român de externe, odată ajuns în fotoliul de la MAE, R. Moldova constituie o prioritate. Deduc acest lucru nu din simple impresii, ci chiar din comportamentul oficialilor de peste Prut. Unii spun că este o tradiţie, o inerţie sau orice altceva. Nu cred că e tocmai aşa. Este vorba de un interes firesc al politicii de la Bucureşti faţă de noi, cei de dincoace de Prut. Cum a reacţionat Chişinăul?
Nu voi comenta aici neinteresul şi ostilitatea accentuată a oficialităţilor comuniste moldovene din ultimii ani, ci alt aspect: „moştenirea” pe care i-o lasă la Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, Andrei Stratan, viitorului ministru – Iurie Leancă. Andrei Stratan s-a întâlnit cu cinci miniştri români de externe la rând. Longevitatea oficialului moldovean în fotoliul ministerial poate fi interpretată în mai multe feluri, dar nici la asta nu mă voi referi aici, ci la felul în care acesta a gestionat traiectoria relațiilor bilaterale moldo-române până acum.
Menționez că Andrei Stratan a deținut cinci ani consecutiv funcţia de Ministru al Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova încă din 4 februarie 2004 (sau Viceprim-ministru al Afacerilor Externe şi Integrării Europene din 19 aprilie 2005), cumulând (din 21 decembrie 2004) şi sarcina de Viceprim-ministru.
După aceste precizări, să facem o trecere în revistă şi a miniştrilor care s-au perindat, în paralel, în tot acest interval, la şefia MAE de la Bucureşti.
În perioada decembrie 2004 – februarie 2007, din partea României, Andrei Stratan l-a avut ca omolog pe Mihai Răzvan Ungureanu. Din 5 aprilie 2007 până pe 15 aprilie 2008 Andrei Stratan a dat mâna cu Adrian Cioroianu, care a îndeplinit funcţia de ministru al afacerilor externe în cabinetul Tăriceanu. Cioroianu a fost precedat de Călin Popescu Tăriceanu (interimar). Succesorul său a fost Lazăr Comănescu, aflat în funcţie în perioada 15 aprilie 2008 – 22 decembrie 2008. El a fost succedat, din decembrie 2008, de actualul ministru român de externe Cristian Diaconescu, cel care, în urma alegerilor legislative, a obţinut un mandat de senator de Bucureşti din partea PSD.
„Nu putem lăsa Moldova la bunul plac al vremurilor”
Astfel de afirmații făcea Mihai Răzvan Ungureanu în 2005. Și avea motiv. De-a lungul mandatului său, fostul ministru de externe a avut mai multe întâlniri, formale sau informale, cu omologul său Andrei Stratan. În septembrie 2005, de exemplu, cei doi miniștri au discutat, informal, la Iași, asupra soluționării crizei transnistreane. Întâlnirea “făcea parte din logica acţiunilor la acest nivel”, iar în urma ei Mihai Răzvan Ungureanu declara optimist că „formatul restrîns de negocieri pe această chestiune obligă România să acţioneze cu tact, de o manieră care să urmărească atât interesul naţional, cât şi al structurilor internaţionale la care aspiră sau din care face parte, în speţă Uniunea Europeană şi NATO”.
Așadar, după ce, în ultimii ani, părea că acest subiect a fost abandonat în discuțiile dintre părți, iată că în 2005 problema se afla din nou pe agenda comună a obiectivelor prioritare de politică externă. Numai că aceste interese comune nu au durat prea mult.
Deși, România și-a asumat un rol esențial prin punerea pe tapet a problemei transnistrene în fața instațelor europene, totuși, gestul ei nu a fost apreciat de către autoritățile moldovene, ci dimpotrivă. Mai mult, la Summitul Rusia-UE de la Lisabona, ex-președintele rus Vladimir Putin, făcând referiri la adresa statului român, a sugerat, indirect, ca este un stat de factură “imperialistă”, formulă preluată şi de către preşedintele Voronin, care va române celebru prin afirmaţia – „România este ultimul imperiu al Europei”.
După aceasta, Chișinăul a luat apă în gură. Iar odată cu declaraţia lui Vladimir Voronin în fața ambasadorilor acreditați în R.M. precum că “vom depune eforturi maxime ca în următorul Parlament al R. Moldova să fie și reprezentanții și compatrioții noștri din Transnistria, ca locuitorii regiunii să poată să se încadreze efectiv în munca de edificare a unei Moldove europene, moderne” semnalul a fost clar şi nu a mai rămas loc de discuții. Mai mult, fostul preşedinte a început din ce în ce mai des să viziteze Kremilinul. Ce-i drept, fără prea mult folos. Situația din Transnistria mai este și astăzi una ambiguă.
„Şi adevărul vă va face liberi“
Această frază, din apostolul Ioan, a răsunat în februrie 2006, în timpul vizitei la Chișinău a ministrului Răzvan Mihai Ungureanu, la o întâlnire avută cu studenții de la Universitatea de Stat, cărora le-a ținut o prelegere cu titlul „România şi Republica Moldova, un parteneriat pentru Europa”. Ideea era bună, doar că autorităţile comuniste de la Chişinău au făcut, tot posibilul ca să menţină discursul european nici rece, nici cald, dar, cu certitudine, unul care să scoată România din ecuaţie.
Tot atunci Mihai Răzvan Ungureanu declara: „Să nu vă fie frică de adevăr. Să spuneţi: aceasta e limba mea, aceasta e istoria mea. Cui îi este frică de adevăr, îi e frică de propria identitate. Şi cînd este aşa, vremurile te distrug. Sper să nu se mai întâmple ca în Moldova să apară noi martiraje. Fiţi siguri că vom fi atenţi, că statul român va veghea atât cât îi va sta în puteri”. Replica indirectă a fost simplă: în perioada cu pricina au apărut și manualele de istorie integrată…
„Râul Prut nu se transformă în Oceanul Atlantic”
În ciuda semnalelor nu tocmai prietenoase de la Chișinău, ministrul român de externe Mihai Răzvan Ungureanu preciza, totuși, că, pentru România, Republica Moldova a devenit o temă predilectă de politică externă şi, în egală măsură, “de politică internă, pentru prima dată fiind structurată o politică faţă de acest stat”.
În perspectiva lui 31 decembrie 2006, a urmat discutarea chestiunii legate de aplicarea unui regim de vize flexibil pentru cetăţenii Republicii Moldova în România. “Nu putem lăsa Moldova la bunul plac al vremurilor”, mai adăuga Mihai Răzvan Ungureanu. Astfel că, într-o conferinţă de presă de atunci, oficialul român a mai precizat că “România va fi vecinul din Uniunea Europeană pentru Republica Moldova”, apreciind ca fiind “esenţial ca Republica Moldova să investească încredere politică în România”. Chiar dacă era de la sine înțeles că aceasta era şansa reală pentru soluția de supravieţuire politică şi economică a R.M., totuși, Chișinăul nu a împărtășit aceeși idee de viitor.
“Şansa Republicii Moldova se numeşte România”, a continuat Mihai Răzvan Ungureanu. De dincoace însă, Andrei Stratan calcula pragmatic. Chiar dacă România şi Moldova au convenit asupra Acordului micului trafic de frontieră și stabiliseră că între cele două ţări va funcţiona acest regim (regim aprobat și de Uniunea Europeană, pentru circulaţia persoanelor din ţările de la frontiera externă a UE), nu după multă vreme Chișinăul a dat înapoi. Odată cu intrarea României în UE, foştii guvernanţi au mers pe cât mai multe căi posibile împotriva Bucureştiului. Exemplu elocvent sunt şi jalbele de la Bruxelles, uneori transmise chiar de preşedintele V. Voronin, sau alierea întru ideea europeană cu oricare alţi parteneri, dar numai nu cu România. Astfel, în timpul mandatului lui Mihai Răzvan Ungureanu, la care mă refer, în februarie 2007, autorităţile de la Chisinau au solicitat sprijinul politic din partea Bulgariei în vederea apropierii faţă de Uniunea Europeană pentru elaborarea documentelor de cooperare dintre Republica Moldova si UE. Ungureanu declara atunci, diplomatic, că “şi-a încurajat partenerul (vicepremierul moldovean, Andrei Stratan- n.n.) să se bazeze şi pe alte state europene, deoarece sprijinul României nu este indeajuns”. Dar „partenerul”, se pare, a interpretat cum i-a convenit mai bine sfatul primit.
Totuşi, Chişinăul şi-a însuşit ideea Bucureştiului leagtă de „pachetul Balcanilor de Vest”. În context, Stratan declara că “aprobarea unei perspective clare de aderare la comunitatea europeană, după exemplul Balcanilor de Vest, ar accelera ritmul reformelor din Republica Moldova”. Oficialul moldovean mai afirma atunci că facilitarea regimului de vize, după modelul aplicat faţă de Republica Moldova în regiunea Europei de Sud-Est, ar contribui la consolidarea relaţiilor de parteneriat cu UE.
În urma mandatul lui Mihai Răzvan Ungureanu, primul ministru de externe al României europene cu acte în regulă, un lucru este clar: relaţiile dintre România şi R. Moldova au sunat bine doar pe hârtie, dar nu s-au concretizat foarte mult. Eforturile Ministrului Român de Externe au fost privite fără bunăvoinţă de către MAEIE de la Chişinău.
Bucureştiul făcea concesii, dar degeaba
În aprilie 2007, funcţia de ministru al MAE a revenit istoricului Adrian Cioroianu. Perioada în care acesta a patronat Ministerul român de Externe poate fi considerată un război continuu cu MAEIE moldovean. În această perioadă apare tot mai accentuată ideea lansată de Chişinău precum că apropierea de Europa cu ajutorul Bucureştiului ar fi, de fapt, un plan ascuns al României de a controla Republica Moldova. Teama fiind, de fapt, că România chiar ar putea juca un rol mai important în procesul de europenizare. Iată de ce, lucrurile au început să meargă din ce în ce mai prost, până la o îngheţare tacită a relaţiilor.
Confruntările au continuat
În octombrie 2007 fostul ministru moldovean de externe, Andrei Stratan, a lansat acuzaţii grave la adresa statului român susţinând că România ar îngrădi posibilitatea cetăţenilor moldoveni de a călători în Europa, refuzând să ratifice acordurile între UE şi Chişinău privind acordul de facilitare a vizelor. Pe fondul unor mocneli mai vechi, dar şi a acestor provocări din partea moldovenească, Adrian Cioroianu a răspuns acuzaţiilor lansate de Chişinău şi a taxat dur declaraţiile lui A. Stratan. Fostul ministru român de externe a ţinut să îl avertizeze pe omologul său să nu manipuleze opinia publică, deoarece acordurile de facilitare a vizelor – despre care era vorba – nu trebuie ratificate de statele membre UE.
„Acordurile respective au fost încheiate între Comisia Europeană şi Republica Moldova şi semnate de Comisie, preşedinţia portugheză şi Republica Moldova”, susţinea Cioroianu. Şeful diplomaţiei române a specificat, printr-o declaraţie de presă, că România a acceptat cele două acorduri UE – Republica Moldova, tocmai pentru a facilita circulaţia cetăţenilor moldoveni în spaţiul comunitar. “Dacă preocuparea omologului de la Chişinău este interesul cetăţenilor moldoveni, ar trebui să fie mai înţelegător cu cei care îşi doresc vize pentru România şi să ţină cont de acest interes răspunzând solicitării României de a deschide două noi consulate la Cahul şi Bălţi”, spunea Adrian Cioroianu.
Până la urmă se cunoaşte urmarea: România şi-a dat acordul pentru acordurile de facilitare a circulaţiei cetăţenilor R. Moldova, chiar dacă în document figura „limba moldovenească”, MAE român precizând că era singura concesie pe care o face în privinţa denumirii limbii. Concesia era justificată prin dorinţa Bucureştiului de a nu îngrădi circulaţia cetăţenilor din stânga Prutului în spaţiul comunitar.
Tratatul a rămas blocat
Toate aceste disonanţe aveau mai multe explicaţii. Motivul primar era, totuşi, că părţile nu au căzut de acord asupra acordurilor bilaterale, respectiv asupra tratatului de frontieră şi a tratatului dintre cele două state. (n.n. – printre altele, R. Moldova susţinea ideea unui tratat care să facă trimitere la tratatul de după al doilea razboi mondial, din 1947, care, la rândul lui, face trimitere la aşa-zisul acord din 1940 dintre România şi Uniunea Sovietica. România spunea însă că în 1940 nu a fost un acord, deoarece în vara acelui an a fost un dictat urmat de o ocupaţie). Ambasadorul României la Chişinău a avut chiar o intervenţie publică pe această temă, criticată dur de oficialii de la Chişinău.
Tensiunile şi disfuncţionalităţile au continuat, mai ales pe problema limbii. Chiar dacă România a spus că acceptă existenţa a două state vorbitoare de limbă română în Europa şi, mai apoi în UE, totuşi, pentru guvernarea comunistă de la Chişinău, nu a fost suficient. Aceasta a continuat să insiste asupra unui tratat bilateral româno-moldovenesc, „întocmit în două exemplare identice, în limba română şi moldovenească”.
Problema limbii nu era însă singura, cum pretindea Chişinăul. Partea română sugera că problema este de fond şi că semnarea documentelor poate aştepta până când relaţiile dintre cele două părţi se normalizează.
“România şi Republica Moldova s-au unit deja – prin scandaluri politice”
Afirmaţia aparţine presei române, la care Adrian Cioroianu a răspuns: “Să nu vă imaginaţi că eu când mă întâlnesc cu Andrei Stratan ne împungem şi ne tragem de urechi. Ce mă deranjează, bănuiesc că pe Andrei Stratan la fel, este faptul că mai vizibilă este latura aceasta de conflict, de inamiciţie, uneori, care poate să transpară. Anumite declaraţii, cum a fost şi cea a preşedintelui Voronin, care spunea că România s-a aliat şi cu Stalin, şi cu Hitler ca să pună mâna pe Basarabia, fac rău relaţiei”.
Într-adevăr, relaţia a mers din ce în ce mai rău. Apogeul a fost atins în decembrie 2007 când, la deschiderea noului Consulat de la Chişinău, ministrul Adrian Cioroianu a inaugurat singur noul sediu consular al României. Omologul lui Cioroianu, Andrei Stratan nu a dat curs invitaţiei de a participa la inaugurare sau pentru o discuţie bilaterală, deşi fusese invitat personal de ministrul român. În replică, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene (MAEIE) de la Chişinău, a calificat vizita drept „un gest inamical”.
Ministerul Afacerilor Externe şi Integrarii Europene de la Chişinău (MAEIE) a dat replica în felul său. Tot în decembrie, doi diplomaţi ai Ambasadei Române la Chişinău au fost declaraţi persona non grata şi urmau să fie expulzaţi în decurs de 24 de ore din R. Moldova. În acelaşi timp, Chişinăul şi-a rechemat pentru consultări ambasadorul de la Bucureşti. Relaţiile moldo-române au fost în mare impas în acea perioadă.
Cât timp s-a aflat în fruntea MAE, ministrul Adrian Cioroianu nu a avut nicio întâlnire bilaterală cu Andrei Stratan, deşi, ulterior, ei au mai conversat de câteva ori la reuniuni internaţionale. Totuşi, şeful diplomaţiei române, Adrian Cioroianu, a rămas optimist până la urmă. „Îl rog pe colegul meu Andrei (Stratan – n.n) să ne ajutăm unul pe altul şi să dăm jos acest zid de neîncredere şi suspiciune ce pare a se ridica peste Prut”.
Nu a mai primit răspuns, chiar dacă s-a aflat în funcţia MAE încă patru luni. Stratan a preferat în continuare să vorbească numai prin “hârtii” sau conferinţe de presă…
Aşadar, era evident că după îngheţarea, practic definitivă, a relaţiilor moldo-române în timpul mandatului lui Adrian Cioroianu, semnalele guvernului comunist, inclusiv MAE, erau tot mai clare, mai tranşante şi mai ostile faţă de Bucureşti.
După ce am vorbit despre roadele colaborărilor, mai mult sau mai puţin fructuase, pe alocuri chiar nule, ale fostului ministru de externe al R. Moldova – Andrei Stratan, cu foştii miniştri români de externe Mihai Răzvan Ungureanu şi Adrian Cioroianu, în continuare mă voi referi, pe scurt, şi la ceilalţi trei.
V. Voronin: “Lazăr Comănescu este o persoană “foarte interesantă, foarte simpatică şi foarte realistă”
După plecare, Adrian Cioroianu a fost urmat de Călin Popescu Tăriceanu (interimar), iar succesorul său a fost Lazăr Comănescu (15 aprilie 2008 – 22 decembrie 2008). Vă mai amintiţi, probabil, că ministrul Comănescu a fost cel care a vorbit la Chişinău, potrivit unei traducătoare, despre “poluţie” şi nu despre “poluare”, cum de fapt se şi exprimase ministrul.
Totuşi, anul 2008 a marcat un dezgheţ în dialogul diplomatic dintre România şi Republica Moldova. Astfel, cum a venit la şefia MAE român, Lazăr Comănescu, ca şi colegii pe care i-a succedat, a preconizat o vizită în R. Moldova. Mai mult, a fost invitat de către ministrul de externe moldovean, Andrei Stratan, chiar la iniţiativa ex-preşedintelui Vladimir Voronin. Asta ca să “pună lucrurile la punct” în privinţa Tratatului de bază şi Acordul de frontieră, după ce Bucureştiul propusese semnarea unei Convenţii privind micul trafic la frontieră.
Prezentând priorităţile mandatului său, Lazăr Comănescu a declarat optimist că “România sprijină apropierea Republicii Moldova faţă de UE, în condiţiile în care autorităţile moldovene iau toate măsurile necesare pentru a îndeplini condiţiile prevăzute”. Şi, deşi s-a întâlnit cu preşedintele Vladimir Voronin şi toată suita lui de atunci (preşedintele parlamentului Marian Lupu, prim-ministrul Zinaida Greceanîi, ministrul de externe Andrei Stratan şi prim-viceprim-ministrul Igor Dodon, ministrul economiei şi comerţului), cu excepţia unei uşoare dezgheţări între cele două părţi, vizita lui Lazăr Comăneascu nu a adus nici pe departe clarificarea relaţiilor cu Republica Moldova. Poate că de vină a fost şi perioada scurtă în care s-a aflat în fotoliul ministerial, dar acest motiv e minor. Dacă una dintre părţi ar fi dorit cu adevărat să înfăptuiască ceva concret, şi aici nu mă refer la România, lucrurile s-ar fi mişcat din loc, dar aşa…
Cert este că, deşi Ministerul român de Externe anunţa, odată cu prima vizită a lui Comănescu la Chişinău, că discuţile vor viza în mod sigur “stadiul relaţiilor bilaterale” şi “perspectivele europene ale R. Moldova”, totuşi, nici una dintre părţi nu s-a arătat prea optimistă în ceea ce priveşte posibilitatea semnării documentelor politice dintre cele două ţări. Am în vedere Tratatul politic de bază, Tratatul de frontieră, dar şi Acordul privind micul trafic de frontieră. Mai mult, chiar şi în legătură cu ultimul document, blocajul a venit din partea Chişinăului, cel care a şi pus piciorul în prag prin condiţionarea semnării Convenţiei de semnare, de către România, a tratatului bilateral privind frontiera comună.
Deşi semnarea Convenţiei ar permite cetăţenilor Republicii Moldova din localităţile aflate la o distanţă de 30 de kilometri de la frontiera cu România să călătorească liber pe aceeaşi distanţă în ţara vecină, doar cu un permis special, fără a avea nevoie de viză, totuşi, pentru autorităţile comuniste nu a fost mai important binele cetăţenilor, ci, mai degrabă, propriile interese. Astfel că, mai mult decât concentrarea pe “perspectivele dezvoltării relaţiilor bilaterale, perspectiva europeană a Republicii Moldova şi tematica regională” nu s-au reuşit prea multe.
Semnarea Tratatului de frontieră şi a Tratatului politic de bază dintre România şi Republica Moldova a rămas în continuare o condiţie cerută pe un ton mai categoric şi insistent de către guvernarea comunistă de la Chişinău. În viziunea PCRM, pentru ca relaţiile bilaterale să intre pe un făgaş normal, România ar fi trebuit să accepte condiiţiile R. Moldova, care ar conveni comuniştilor şi, desigur, le-ar susţine interese electorale. Altfel, nici că se poate! Interesul, ca de fiecare dată, purta fesul pentru foştii guvernanţi, chiar dacă acesta nu era şi interesul cetăţenilor.
Iată ce declara atunci ministrul moldovean de externe, Andrei Stratan: “Cum putem vorbi despre micul trafic la frontieră, dacă nu avem reglementat statutul propriu-zis al frontierei?”. Până la urmă, semnarea acestor două documente a fost amânată, pentru nu se ştie când, inclusiv din cauza denumirea limbii în care să fie redactate şi denumirea propriu-zisă a actelor. Chiar dacă la Bucureşti a mai fost şi un grup de experţi moldoveni pentru negocieri privind regimul frontierei de stat şi a tratatului de bază dintre cele două ţări, totuşi, rezultatele negocierilor nu au avut mari efecte. Astfel că, la o “platformă comună”, cum declara Andrei Stratan presei, nu s-a mai ajuns.
Şi din nou eşec în relaţiile bilaterale dintre cele două state
Totuşi, deosebirea între Comănescu şi Cioroianu, în raport cu autorităţile comuniste de la Chişinău, a fost că, primul a fost mai rezervat în declaraţii. Poate de asta şi spunea V. Voronin în presa de la Chişinău că ministrul român de Externe, Lazăr Comănescu este o persoană “foarte interesantă, foarte simpatică şi foarte realistă”. Totul la superlativ! Păcat că rezultatele nu au fost la acelaşi grad. Până la urmă, însă, Lazăr Comănescu a avut, mai mult sau mai puţin, aceeaşi soartă ca şi înaintaşul său, Adrian Cioroianu. Pe 28 noiembrie 2008, Comănescu a venit pentru a doua oară la Chişinău, la summitul Iniţiativei Central Europene, dar nu a discutat cu oficialii comunişti. Reamintesc în acest sens un detaliu important, care poate constitui şi motivul: Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene de la Chişinău a acuzat în acea perioadă România de organizarea alegerilor parlamentare şi pe teritoriul R. Moldova.
Astfel, din nou au fost spulberate speranţe, iar propunerile au rămas tot neâmplinite. Nimic nou sub soare.
“Republica Moldova nu are nevoie de avocaţi şi nici de fraţi mai mari”
Din decembrie 2008, Andrei Stratan a avut un alt omolog, al cincilea – actualul ministru român de externe, Cristian Diaconescu, care, în luările sale de poziţie de la început, s-a axat, în special, pe problematica transnistreană. El a afirmat, până la urmă, că susţine negocierile “5 plus 2″ pentru Transnistria. (Din formatul “5 plus 2″ fac parte Republica Moldova şi Transnistria, ca părţi implicate, Rusia, Ucraina şi OSCE, ca mediatori, iar UE şi SUA ca observatori) “Orice soluţie găsită trebuie să respecte integritatea teritorială şi suveranitatea Republicii Moldova”, a declarat Diaconescu în timpul vizitei sale la Chişinău.
Anterior, ministrul român de externe declara în cadrul unei emisiuni televizate, de la TVR1, că, deşi, România a fost, într-un fel sau altul, exclusă din formatul de negocieri pentru Transnistria ar trebui, totuşi, să fie direct implicată în procesul de negocieri şi nu numai prin intermediul UE. Nici măcar Chişinăul, era clar, nu împărtăşeşte aceleaşi viziuni. În chestiunea transistreană aici se privea spre Est, adică Moscova, şi nu spre Vest, adică spre Occident. De unde şi comportamentul oficialilor de la noi, inclusiv al lui Andrei Stratan.
Probă este şi declaraţia sa, de la întâlnirea dintre cei doi oficiali la Chişinău, în care, fostul şef al diplomaţiei moldovene, referindu-se la chestiunea europeană, a răspuns tranşant: “Nu am constatat nicio abatere a noastră pentru a necesita solicitarea unui avocat, dar profităm de vizită pentru a cere susţinerea partenerilor români în aprofundarea relaţiilor cu UE”. Astfel, Stratan, prin declaraţiile sale, a respins denumirea, atribuită adesea României, de “avocat” al R.M. la UE. În acelaşi context, Andrei Stratan a mai spus “Rămâne să avem mai mulţi parteneri în UE, care împărtăşesc această viziune, şi pentru a semna cât mai curând documentul politic cu UE, care ar facilita accesul cetăţenilor moldoveni la cele patru libertăţi europene”.
Chiar dacă a fost apostrofat şi lipsit de eleganţă de către omologul său, dupa întrevederea cu Andrei Stratan, Diaconescu a declarat, totuşi, că “este timpul ca România şi Republica Moldova să treacă la relaţii “moderne”, prin care să dezvolte proiecte comune în folosul cetăţenilor români şi moldoveni”. În plus, potrivit lui Diaconescu, «România rămâne unul dintre cei mai puternici susţinători ai consolidării relaţiei R. M. cu UE prin semnarea unui nou Acord de Asociere».
Replica nu s-a lăsat aşteptată şi a venit, indirect, chiar din partea fostului şef al RM –V. Voronin
«Republica Moldova nu are nevoie de avocaţi şi nici de fraţi mai mari». Aceasta a fost declaraţia ex-preşedintelui V. Voronin, după vizita ministrului român de externe la Chişinău. “Conducerea actuală a Moldovei se pronunţă pentru semnarea grabnică a Acordului de stat (de fapt a Tratatului de baza – n.n.) cu România şi a înţelegerii privind frontiera (Acordului de Frontieră – n.n.)”, a subliniat atunci preşedintele. De unde însă brusc atâta grabă? Nu mirosea oare aici a campanie electorală?
V. Voronin: “Doar după aceasta vom fi pregătiţi pentru un dialog cu Bucureştiul, când acesta va fi un interlocutor cu drepturi egale şi nu ne va considera fratele mai mic sau propria provincie”. “Ei (România – n.n.) spun că sunt avocaţii noştri la Bruxelles, pentru promovarea Republicii Moldova în UE, însă noi am declarat hotărât că nu avem nevoie de avocaţi şi de fraţi mai mari. Suntem pregătiţi să trecem de sine-stătător etapele de integrare europeană, fără intermediari. Vom coopera cu Bucureştiul, însă doar prin Bruxelles, conform regulilor şi princiilor UE”, a concluzionat Voronin.
Aşadar, ideea era clară: în UE fără România
Totuşi, despre care integrare europeană de sine-stătătoare putea fi vorba în condiţiile în care R. Moldova este cea mai săracă ţară din Europa şi, în plus, mai este şi codaşă la foarte multe capitole ale integrării? Uneori, R. Moldova, deşi este, geografic, în Europa, pare, totuşi, atât de departe de Europa, mai ales, prin atitudea foştilor lideri!
Ar fi incorect să spunem, totuşi, că din vizita ministrului Diaconescu la Chişinău nu s-a ales nimic. Presa era optimistă şi scria că au fost oarecare semnale pozitive în ceea ce priveşte Acordul de mic trafic. Acelaşi lucru a fost titrat de presa de pe ambele maluri ale Prutului şi în cazul vizitei lui Lazăr Comânescu din 2008 la Chişinău. Speranţele au rămas însă nefondate şi fără efecte practice. Să sperăm că nu se va repeta vechea experienţă când rămân doar vorbele.
Diaconescu a avut însă ceva mai mult noroc faţă de ceilalţi premergători ai săi la şefia MAE. Acest aşa zis noroc consta în propunerea Chişinăului de a permite deschiderea a două noi consulate ale României în sistem de reciprocitate – aşa cum a existat o promisiune făcută în iulie anul trecut, odată cu prima vizită la Chişinău a fostului ministru român de externe, Lazăr Comănescu. Astfel, Chişinăul părea să fie de acord cu deschiderea consulatelor la Cahul şi Bălţi, dar repet, numai în sistem de reciprocitate cu deschiderea unor consulate moldoveneşti la Iaşi şi Constanţa.
Aici, o mică precizare. În timpul discuţiilor cu ministrul Cristian Diaconescu, Andrei Stratan nu a ezitat să îi arate din deget. Reproşul lui voalat, cum titra presa română, a fost că “ministrul va merge la Consulatul României şi va vedea problemele cetăţenilor moldoveni care stau prin preajma Consulatului pentru a aştepta viza de intrare în ţara vecină”. Ceea ce însă nu a vrut să audă Stratan era declaraţia ministrului Diaconescu, care spunea că «România este deschisă pentru o poziţie mai flexibila pentru rezolvarea problemelor consulare».
“Terminăm noi cu jiocu ista” (V. Voronin)
Ceea ce a urmat a fost de-a dreptul grotesc în relaţiile moldo-române. A venit 7 aprilie, iar România a fost acuzată de către autorităţile comuniste de la Chişinău de implicare în evenimentele de atunci. Nu a fost prezentată nici o probă în acest sens. Cetăţenilor români li s-a impus pentru prima dată în istoria R. Moldova – VIZE! Autorităţile comuniste au făcut atunci un gest fără precedent în Uniunea Europeană – au expulzat ambasadorul României în R. Moldova, Filip Teodorescu, şi l-au declarat persona non grata. Agonia autorităţilor comuniste nu s-a oprit însă aici. Candidatura lui Mihnea Constantinescu pentru funcţia de ambasador la Chişinău, în locul lui Filip Teodorescu, a fost şi ea refuzată ceva mai târziu de către Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene. Ulterior, cu toate că procurorul general al Moldovei, Valeriu Gurbulea, a declarat că România ca stat nu a a fost implicată în evenimentele din aprilie de la Chişinău, V. Voronin declara totuşi: „Vizele pentru cetăţenii români vor fi scoase numai după ce Europa va elimina vizele pentru cetăţenii moldoveni”.
Anul 2009 a fost pagina cea mai neagră în relaţiile diplomatice româno-moldovene.
Un nou început
Acestea sunt, în linii mari, «eforturile» lui Andrei Stratan la şefia MAEIE, din 2004 până în 2009, în raport cu partea română. În urma acestei analize, constat că, în loc ca R.M. să se inspire din experienţa României, cea de stat membru al UE, Chişinăul, dimpotrivă, a făcut tot posibilul să se îndepărteze de aceasta, iar Andrei Stratan a contribuit vertiginos la asta. Ceea ce nu au luat însă niciodată în calcul de-a lungul acestei întregi perioade comuniştii şi fostul ministru a fost părerea populaţiei. Potrivit Barometrului Opiniei Publice, respondenţii cred că principalul susţinător al R.M. pe calea integrării europene este România. Or, asemenea date nu trebuie deloc neglijate. Astfel, ideea în Europa fără România pare că nu a funcţionat în percepţia opiniei publice autohtone, oricât s-au străduit actualii guvernanţi să o implanteze în mentalul colectiv. Asemenea strategie pur şi simplu nu a mai ţinut!
Acum sunt optimistă odată cu schimbarea de pe scena politică de la noi şi cred că relaţia dintre România şi R. Moldova va reveni la normalitate şi are mari şanse să se îmbunătăţească. Viitorul ministru de externe – Iurie Leancă – trebuie să fie tranşant şi să şteargă toată imaginea negativă pe care MAEIE din R.M. şi-a construit-o susţinând vechiile poziţii şi teze sovieto-comuniste.
