În iulie 1986 administratoarea unui hotel și membra „Comitetului femeilor sovietice”, Ludmila Ivanova, a devenit cunoscută peste noapte. Asta după ce la cea de-a doua emisiune televizată comună dintre URSS și SUA, la care au participat femei din Leningrad și Boston, Ivanova a rostit celebrele cuvinte „în URSS sex nu există”.

Una dintre participantele din SUA s-a plâns că la televiziunile americane se arată multă violență și sex și a întrebat femeile din Leningrad dacă în URSS există aceeași problemă. Răspunsul Ludmilei Ivanova a stârnit hohote de râs în ambele studiouri televizate. Cuvintele s-au întipărit în special celor circa 150 milioane de cetățeni sovietici care, potrivit jurnalistului Vladimir Pozner, au privit emisiunea. În Uniunea Sovietică sexul și tot ce era legat de acesta era o temă tabu. Despre sex nu se discuta și nu se scria. Copiii, la fel ca maturii, erau lipsiți de cele mai elementare cunoștințe de educație reproductivă, iar în institutele de medicină din tot spațiul sovietic nu se spunea niciun cuvânt despre metodele de contracepție.

Îți dai bine seama că, în pofida celebrei declarații, în URSS sexul exista. Și oamenilor le plăcea să o facă. Or asta ne arată cifrele. După cel de-al Doilea Război Mondial, populația URSS număra 172 milioane de cetățeni, în 1959 - 208 milioane, în 1970 - 241 milioane, iar în decembrie 1991 înainte de destrămarea URSS - 294 de milioane. Problema majoră este că pe parcursul a mai mult de șapte decenii creșterea natalității în URSS avea loc pe fondul a doi factori principali: nu existau metode de contracepție și, respectiv, nu existau ore de educație reproductivă.

Până la apariția steriletului, în anii 80, în URSS ca metode de contracepție erau folosite prezervativele și avortul. Iar primele ore de educație sexologică au apărut în 1983-1985, când în școlile URSS au fost introduse cursul „Educație igienică și sexuală" în clasa a VII-a și „Etică și psihologia vieții de familie” în clasele a IX-a și a X-a.

Un lucru interesant este că nici studenții care optau pentru specialitatea obstetrică și ginecologie nu erau instruiți în domeniul metodelor de contracepție. „La Institutul de Medicină nu se învăța absolut nimic despre metodele de contracepție. Era o discrepanță foarte mare între ceea ce învățam acolo și realitatea de zi cu zi, atunci când ieșeai la serviciu”, menționează Rodica Comendant, conferențiară universitară și directoarea Centrului de instruire în domeniul sănătății reproductive. Politica pronatalistă a statului se caracteriza prin tabuizarea temei de contracepție.

La întrebarea de ce lucrurile derulau anume în acest fel, specialiștii contemporani afirmă că totul se rezuma la principiile politice ale regimului sovietic. Statul totalitar promova o politică pronatalistă și nu putea renunța la controlul asupra comportamentului reproductiv al cetățenilor săi, care erau obligați să-i furnizeze forță de muncă ieftină cu care să construiască comunismul.

Doctora în sociologie, Diana Cheianu-Andrei, atrage atenția și la faptul că în URSS educația, chiar și cea sexuală, nu era pusă pe seama familiei, ci pe cea a instituțiilor statale.

Prezervativele au intrat în uzul cotidian ca „produsul nr.2” (изделия № 2). Apropo, „produsul nr.1” erau considerate măștile antigaz. Respectiv, pentru fabricarea prezervativelor aici erau folosite amestecurile de cauciuc obișnuit. Se spune că un prezervativ sovietic de bună calitate trebuia să reziste și să nu se spargă chiar dacă îl umpleai cu o găleată de apă. Inițial, prezervativele erau fabricate având o densitate a cauciucului mai redusă. De aceea aveau o calitate scăzută - se puteau rupe cu ușurință chiar în mijlocul procesului și arătau astfel încât, potrivit martorilor de atunci, „puteau să descurajeze orice dorință de plăceri amoroase”.

Ulterior densitatea cauciucului la fabricarea prezervativelor a fost crescută. Uzina Bakovsk a fost singura uzină care a furnizat prezervative pe teritoriul întregii Uniuni Sovietice până în anii '80. Un lucru interesant - zeci de ani, uzina Bakovsk nu a schimbat nici designul ambalajului, nici tehnologia de producție a prezervativelor. Abia în 1981, pentru a depăși deficitul caracteristic perioadei sovietice, partidul și guvernul au plasat producția de prezervative la uzinele de producerea a cauciucului din Kiev, Serpuhov și Armavir.

La cinci ani după legalizare, natalitatea în URSS a început însă să scadă dramatic. De aceea, în 1926, avortul a fost interzis pentru femeile însărcinate cu primul copil precum și pentru femeile care au apelat la întreruperea artificială a sarcinii în urmă cu mai puțin de șase luni. În 1930, avorturile se făceau deja contra plată, iar șase ani mai târziu Iosif Stalin a interzis avorturile și a introdus răspunderea penală pentru astfel de operații. Autoritățile sperau că, în lipsa altor metode de contracepție, această măsură va contribui la creșterea natalitățiii. Nu a fost să fie. Aceasta din cauza avorturilor clandestine care au luat amploare. Din cauză că acestea erau adesea efectuate de persoane fără studii medicale, multe femei deveneau infertile. În plus, în caz de complicații, femeile nu îndrăzneau să consulte medicul, pentru că acesta din urmă era obligat să informeze autoritățile despre pacientele sale. În cele din urmă, interdicția la avorturi a contribuit la scăderea natalității. Astfel, la 23 noiembrie 1955, printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS a fost abolită interzicerea avorturilor. Guvernul sovietic a decis să permită avortul, dar a clasat imediat statisticile în acest domeniu. Statisticile privind avorturile din URSS au apărut doar în perioada Perestroicii lui Gorbaciov și cum s-a dovedit ulterior cele mai multe avorturi în URSS au avut loc în 1964, când au fost efectuate peste 5,5 milioane de întreruperi de sarcină.

„Avortul era considerat ca o metodă de contracepție și lucrul acesta predomină și acum în mentalitatea celor care au acum 40 de ani și mai mult”, povestește sociologa Diana Cheianu-Andrei.

Medicul obstetrician-ginecolog Ion Tudos confirmă că singurul element de planificare familială era avortul. Potrivit lui, la mijlocul anilor '70 în spitale și policlinici din Chișinău erau programate cozi pentru săptămâni întregi la întreruperi de sarcină.

Ca orice produs solicitat în epoca sovietică steriletul de multe ori nu se regăsea în policlinici și spitale și putea fi obținut „prin cunoștințe”. Unele femei, care mergeau la medic, în general, se puteau pomeni cu un sterilet care deja a fost folosit înainte de aceasta de o altă femeie.

Medica Rodica Comendant povestește că, spre deosebire de astăzi, steriletele erau „reutilizate”. Femeile le purtau trei ani, medicul le extrăgea și le ținea în alcool medicinal de 70 % , după care le putea introduce la alte femei. „Cred că făceam o greșeală, alcoolul nu este un dezinfectant și cred că riscul de transmitere a hepatitelor era prezent în momentul acesta. Dar aceasta era o practică foarte răspândită, toți colegii făceau așa, Metoda dispozitivului intrauterin era o metodă foarte populară, devenise cea mai populară în acea perioadă, Apropo asta am ereditat din epoca sovietică - metoda dispozitivului intrauterin a rămas una dintre cele mai populare în rândul femeilor de la noi”, spune ea.

Potrivit medicului Ion Tudos, spre mijlocul anilor '80 totuși policlinicile și spitalele au început a fi asigurate cu sterilete. „Deja industria farmaceutică le producea destule, doar că multe femei cum le introduceau așa și le scoteau. Pentru că erau vulgar făcute, greu de suportat. Principalul că erau multe la număr, ca să îndestuleze policlinicile și spitalele. În policlinici le primeam cu sacul. Eram martor, cum asistenta șefă din policlinică primea o dată pe săptămână sau la două săptămâni medicamente de la farmacii și erau destule. Steriletele moderne au început să apară prin anii 1992-93”.

Primele contraceptive erau cu doze foarte mari de hormoni și femeile le suportau destul de greu. Toleranța era proastă, pentru că erau primele apărute, dar oricum cererea la acestea creștea cu timpul. Femeile, sărmanele, erau nevoite să apeleze la ele”, spune Rodica Comendant.

Ministerul Sănătății al URSS nu era interesat să popularizeze pastilele. Lucrurile derulau după principiul cine are nevoie, le va găsi singur. Unii specialiști ruși moderni afirmă că contraceptivele nu erau popularizate din cauza temerii autorităților că răspândirea acestora ar putea duce la o scădere semnificativă a natalității în țară. În plus, trecerea de la o strategie de avort la o strategie contraceptivă ar fi însemnat o extindere semnificativă a drepturilor individuale, o slăbire a controlului de stat asupra comportamentului reproductiv.

La mijlocul anilor '80 ai secolului trecut, în URSS a devenit foarte populară cartea întitulată „Fiziologia sexualității umane sau căsătoria la microscop” (în rusă: Физиология половой жизни человека или брак под микроскопом). În prefața acesteia scria că este destinată doar soților și dezvăluie multe secrete profesionale, precum și fiziologia căsătoriei. Apariția ei a fost o adevărată „bombă” în domeniul educației sexuale.

Cartea cu copertă albastră pe care era imprimată silueta unei femei nu se regăsea în librării, însă era transmisă din mânâ în mână. Maturii o ascundeau sub saltele sau în dulapurile de haine și o citeau mai mult noaptea, femeile discutau în șoaptă despre ea, iar adolescenții norocoși, care au văzut cartea, se lăudau semenilor ca de o ispravă nemaipomenită.

Apariția ei pe teritoriul țării sovietice a fost învăluită de mister - nu se știa unde era tipărită. Cartea era semnată de Kinessa M.Z, o ginecologă din Polonia, care a avut ca scop „să ajute cititorii să creeze o armonie a vieții sexuale”. Copii ale cărții au fost transmise în dar ambasadorului URSS în Polonia, premierului indian Indira Gandhi și ambasadorului URSS în SUA. Cartea conținea și citatul lui Engels: „dragostea sexuală a fost axa în jurul căreia toate destinele umane și cultura mondială au rotit timp de milenii”. În schimb, aceasta nu conținea sfaturi de contracepție, doar recomanda pauza de 5-7 zile între actele sexuale în perioada de fertilitate:

„O femeie matură trebuie să întrețină relații sexuale în mod regulat, cu excepția perioadei menstruale. Frecvența actului sexual trebuie reglementată în funcție de nivelul hormonilor din sânge, adică de nevoia soților pentru descărcare sexuală. Ar fi corect, dacă femeia și bărbatul întrețin relații sexuale peste o zi sau două, cu o pauză de 5-7 zile în timpul ovulației, când oportunitatea unei femei de a rămâne însărcinată este prea mare.”

Situația era convenabilă regimului totalitar: URSS avea nevoie de câți mai mulți copii, întâi pentru a ridica statul nou creat, de a-și mări forța pe plan extern, de a construi socialismul și comunismul, ș.a. De aceea, lipsa educației sexuale și a metodelor de contracepție erau promovate de regim ca instrumente de sporire a natalității. Rodica Comendant povestește că un afiș reprezentativ pentru acea vreme era cel pe care femeia sovietică cu batic roșu pe cap era îndemnată să nască. „Avem creșe și grădinițe. Nu uita că tu ești cea care trebuie să construiești comunismul”, era mesajul care însoțea imaginea. „Mesajul era unul clar, fă copii, dă-i la creșe și mergi la strung”, menționează Rodica Comendant.

În aceeași ordine de idei, Diana Cheianu-Andrei, doctoră în sociologie, spune că politica pronatalistă a statului se sprijinea întotdeauna pe lozinca: trebuie să avem familii numeroase. „În diferite perioade am avut politici destul de negativiste în acest domeniu cum ar fi impozitul pentru lipsa de copii (în rusă: Налог на бездетность)”, povestește sociologa.

Astfel, în noiembrie 1941 a fost emis decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS „Privind taxa pentru burlaci, cetățeni singuri și familii fără copii ai URSS, la care s-au făcut unele modificări peste trei ani. Astfel, impozitul pentru lipsa de copii era obligat să fie plătit de către bărbați fără copii cu vârste între 20 și 50 de ani și femeile căsătorite fără copii cu vârste între 20 și 45 de ani. Impozitul era în valoare de 6% din salariu. În 1949, impozitul pentru lipsa de copii a fost majorat pentru cei care locuiau la sat”.