Liderul comunist s-ar putea să nu fie ales nici într-o funcţie oficială a statului
O fantomă bântuie prin Chişinău: „votul de aur”. Arătarea traversează lejer spaţiile publice şi se instaurează confortabil pe oriunde apucă. În paginile de ziar, în dezbaterile televizate, pe bloguri, în discuţiile private. Îndărătul ei toată lumea caută să întrezărească, în sfârşit, chipul noului Iuda care va vinde opoziţia şi va vota, împreună cu PCRM, un preşedinte comunist.
Spectrul trădării ne copleşeşte pe toţi. De răul lui nu se mai vede om cu om. Ne scapă multe întrebări pe care ar trebui poate să ni le punem pentru a dibui cauzele şi motivele care au condus la actuala criză politică. Iată doar câteva dintre ele.
Prima. De ce Voronin s-a încumetat să trântească alegerile practic deschis, cu un tupeu ieşit din comun? De ce a comis o fraudă de proporţii fără să se teamă de sancţiuni internaţionale?
Pentru că Uniunea Europeană şi SUA de la un timp încoace au renunţat la politicile de izolare a regimurilor autoritare. Carantina impusă Minskului, de exemplu, nu s-a soldat cu efectul scontat. Iată de ce în timpul de faţă se mizează pe antrenarea treptată şi atentă a unor ţări precum Belarus, Moldova sau Azerbaidjan în circuitul politic occidental în speranţa că astfel se va obţine convertirea lor graduală la valorile democratice. Aşa fiind, liderul comunist ştia că, orice s-ar întâmpla, Chişinăul va fi inclus în Parteneriatul Estic şi va continua să beneficieze de politicile europene de vecinătate.
A doua. De ce Moscova a mers pe mâna lui Voronin, sprijinindu-l cu înverşunare pe toate căile posibile? De ce s-a încrezut în el mai mult ca oricând, deşi încă nu de mult îl trata cu destulă suspiciune?
Pentru că preşedintele comunist i-a promis lui Dmitri Medvedev exact ceea ce aşteaptă Kremlinul de la 1991 încoace: legitimarea Transnistriei. Liderul comunist de la Chişinău i-a convins pe ruşi că în cazul în care obţine o majoritate calificată în urma alegerilor din 5 aprilie va amenda Constituţia şi va crea o confederaţie formată din două state egale în drepturi, fapt ce ar fi echivalat, în fond, cu recunoaşterea internaţională a regiunii rebele.
A treia. De ce, în ciuda fraudelor, PCRM are doar 60 de mandate? De ce nu 61 sau chiar 68? Ce l-a împiedicat pe Voronin să-şi adjudece, prin trucarea voturilor, o majoritate constituţională, pe care o râvnea atât de mult?
I-a dejucat planurile amploarea protestelor din 6 şi 7 aprilie. Deşi anticipa, desigur, o mare nemulţumire, nu se aştepta ca riposta să fie atât de puternică. Tocmai de aceea operaţiunea de deturnare şi compromitere a manifestaţiilor anticomuniste a fost atât de stângace şi cusută cu aţă albă, încât toată lumea a văzut că aşa-zisa devastare a instituţiilor statului nu-i decât o făcătură a regimului.
A patra. De ce Voronin, la o săptămână de la declanşarea protestelor, a creat impresia că dă înapoi? De ce a apărut la televizor cu o fizionomie încremenită de om drogat lemn care se teme să spună un cuvânt în plus? De ce a declarat că-i amnistiază pe manifestanţii arestaţi şi respectă votul cetăţenilor care au optat pentru partidele de opoziţie?
Pentru că instituţiile occidentale între timp i-au prezentat probe care inculpau puterea. Documente scrise, audio şi video etc. Pozele cu provocatori, bunăoară, care arborau drapelele României şi UE pe acoperişul Palatului Prezidenţial n-au fost altceva decât scurgeri de informaţii care dovedeau că la mijloc era o diversiune pusă la cale de autorităţi. În această situaţie, Voronin a fost prevenit cu delicateţe că va trebui să suporte personal consecinţele unei eventuale degenerări a situaţiei.
A cincea. De ce Voronin, după întrevederea cu Solana, parcă era fiert, fapt remarcat, de altfel, şi de liderii opoziţiei? De ce preşedintele comunist, încrâncenat şi furios în ajun, a doua zi a lăsat-o mai moale, afirmând că, în urma discuţiei cu înaltul reprezentant al UE, criza în Republica Moldova s-a consumat?
Pentru că liderul comunist a rupt cuiul. Tocmai atunci i s-a sugerat că ar face bine dacă s-ar da la o parte de dragul unei concilieri naţionale, impuse de UE. Iată de ce preşedintele încă în exerciţiu nu va reprezenta Republica Moldova la inaugurarea Parteneriatului Estic. Mai mult decât atât. Se pare că el nu va fi desemnat nici preşedinte al Parlamentului, nici premier, aşa cum se vehiculează, şi nici într-o altă funcţie oficială, mulţumindu-se, pesemne, cu postul de preşedinte al PCRM. Totuşi, şi în aceste condiţii, Voronin vrea să rămână adevăratul stăpân al Republicii Moldova, trăgând sforile de la partid. Rămâne de văzut dacă va putea.
A şasea. Este posibil un dialog între putere şi opoziţie la care îndeamnă Uniunea Europeană?
Numai dacă vor avea loc noi alegeri parlamentare. Dar şi sub rezerva retragerii definitive din viaţa politică a lui Vladimir Voronin. În caz contrar, vom asista la o escaladare tot mai pronunţată a crizei. Iată de ce există destule forţe în afara Republicii Moldova, şi nu numai în Vest, ci şi în Est, care caută să-l determine pe liderul comunist să se pensioneze.
Şi în sfârşit, a şaptea. Vor reuşi comuniştii să aleagă un nou şef al statului prin coruperea vreunui renegat din sânul opoziţiei?
Nu-i deloc sigur. S-ar putea să nu le folosească la nimic achiziţia vreunui nou Iuda. În condiţiile în care pierde controlul asupra situaţiei, în urma balamucului pe care tot el l-a organizat, Voronin este lucrat pe la spate şi în propriul partid, şi în aparatul de stat. Au început deja lupte intestine între Greceanâi, Mejinschi, Lupu, Ţurcan şi alţi câţiva care pretind să-i succeadă actualului şef al statului. E puţin probabil ca aspiranţii trecuţi cu vederea să voteze unanim, în condiţiile votului secret, candidatul desemnat de Voronin. Din acest punct de vedere, PCRM are mai multe motive să se teamă de trădare decât opoziţia.
