Declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu, potrivit cărora Ucraina, dacă îşi doreşte alipirea Transnistriei, ar urma să cedeze Republicii Moldova sudul Basarabiei, au pus pe jar multă lume, stârnind reacţii contradictorii şi dincolo, şi dincoace de Prut. Unii l-au aplaudat. Alţii, indiferent dacă i-au dat sau nu dreptate, i-au imputat încălcarea unor uzanţe diplomatice.
Oricum, preşedintele României a vorbit în nota obişnuită. El adesea aruncă pe scena politică nişte provocări intelectuale, unele foarte greu digerabile. Nu e de mirare că ecourile, prin firea lucrurilor, n-au cum fi întotdeauna favorabile. Liderul de la Bucureşti nu s-a dezminţit nici de data aceasta. Afirmaţiile sale cu privire la un eventual schimb de teritorii cu Ucraina, fără doar şi poate, izvorăsc nu dintr-un impuls, ci dintr-o realitate politică încă nevăzută. Ele trebuiau să şocheze prin adevărul spus. Dar nu oficialităţile de la Kiev, ci cele de la Chişinău.
Că punctul ochit a fost până la urmă şi lovit s-a văzut nu zăbavă. Autorităţile ucrainene, deşi i-au cerul explicaţii ambasadorului României, au considerat în cele din urmă incidentul consumat. În schimb, la Chişinău s-a dezlănţuit Voronin. Chiar în ajun de Sfintele Paşti, preşedintele Republicii Moldova i-a răspuns lui Băsescu cu o diversiune politică.
Liderul comunist a acuzat România de declanşarea războiului din Transnistria, fapt ce l-a scos din ţâţâni până şi pe Mircea Snegur, care de la un timp încoace evită să intre în coliziune cu actuala putere de la Chişinău. Totuşi, pe fundalul declaraţiilor trăsnite ale preşedintelui Republicii Moldova, a trecut neobservat un amănunt în care, precum se ştie, se ascunde Diavolul. Şi cum Necuratul nu respectă ziua a şaptea şi trudeşte de zor chiar şi de sărbători, produsul său trebuie privit cu luare aminte.
Deprins să arunce vorbe în vânt cu seninătatea omului care scoate gunoiul din casă, Voronin nu numai că a împroşcat cu noroi România de pe micile ecrane, ci şi a făcut o mărturisire simptomatică. Tocmai aceasta din urmă a scăpat opiniei publice. Reiterând că s-a întâlnit cu şeful administraţiei de la Tiraspol la rugămintea expresă a preşedintelui Putin, liderul comunist a spus că dacă nu i-ar fi cerut „Vladimir Vladimirovici”, el unul nu s-ar fi dus la Tighina, pentru că n-a avut, nu are şi nu va avea (sic!) vreodată plăcerea să se întreţină cu Smirnov. Clar, nu?
Ce nu spune, de fapt, Voronin? Că nu vrea să se împace cu regimul secesionist de la Tiraspol, dar cu toate acestea este dispus să discute cu el pentru a-i face pe plac Moscovei. Recunoaşte, de fapt, că toată tevatura cu reluarea negocierilor nu-i decât o farsă. În cazul în care ar avea într-adevăr şansa să reglementeze pe bune conflictul transnistrean, n-ar fi zis că nu are ochi să-l vadă pe liderul separatist de la Tiraspol. De unde şi concluzia că la mijloc e o înşelăciune ordinară.
Am spus şi o repet: la ora actuală, problema transnistreană nu se pretează soluţionării. În primul rând, pentru că astăzi malul stâng vrea să se împace cu cel drept mai puţin ca oricând. Rusia lui Putin, spre deosebire de cea a lui Elţin, este extrem de atractivă pentru mulţi transnistreni. Mai cu seamă pentru cei cu sânge slav. Aceştia dau şi două, dacă nu chiar mai multe Uniuni Europene pentru o singură Rusie. Pe ei nu-i convingi nici cu perspectiva integrării în UE.
În al doilea rând, pentru că Republica Moldova nu poate. Şi nu e vorba doar că ţara este săracă şi nu-l are pe vino încoace. Societatea din dreapta Nistrului e divizată şi se află într-o acută criză identitară. În aceste condiţii, soluţionarea diferendului după calapodul impus de Kremlin va genera din start noi şi periculoase conflicte care vor arunca în aer orice înţelegere politică. Unde mai pui că dacă lui Voronin îi e silă de Smirnov, ce ar trebui să zică majoritatea basarabenilor? Nu poţi să împaci, de bună seamă, capra cu varza.
Toate aceste incompatibilităţi sar în ochi. Iată de ce se impune o abordare nouă a problemei transnistrene. Lucrurile acestea se discută deja şi la Moscova, şi la Washington, şi la Bruxelles. Şi nu numai în mediul analiştilor politici, ca odinioară, ci şi la nivel oficial. Nu există încă proiecte concrete, toată lumea însă înţelege că drumul cel vechi nu duce nicăieri. Iată de ce se iau în calcul diferite modele virtuale de rezolvare a diferendului, altele decât cel care a fost negociat 16 ani şi s-a soldat cu un fiasco mare de tot. Este dezbătută şi posibilitatea încorporării Transnistriei de Ucraina, în schimbul unor teritorii. Şi nu întâmplător. Această idee este agreată la Tiraspol ca variantă de rezervă.
Dacă nu cu Rusia, zic separatiştii, ne unim cu Ucraina. Tocmai asupra acestui probabil scenariu a ţinut să stăruie Traian Băsescu, avertizând că nimeni nu poate să obţină teritorii pe gratis. Ucraina, însă, nu-şi face iluzii, de aceea declaraţiile preşedintelui român nu au deranjat tare Kievul. Ele, însă, l-au enervat pe Voronin. Şi asta pentru că omologul său de la Bucureşti a bătut şaua să se priceapă iapa. Băsescu i-a sugerat astfel liderului comunist la Chişinău s-o lase mai moale, să nu speculeze în scopuri electorale o reglementare favorabilă exclusiv Rusiei, întrucât acest fapt ar putea deschide cutia Pandorei, silind marile cancelarii să taie nodul gordian al problemei transnistrene. Cum? Forţând un schimb de teritorii.
E un deznodământ discutabil, bineînţeles, dar care, totuşi, nu trebuie desconsiderat. Chit că pare deocamdată neverosimil (Petru Bogatu).
