De Andrei Loghin
Astăzi se împlinesc 18 ani de la declanşarea conflictului armat din regiunea nistreană a Republicii Moldova. La 2 martie 1992 a fost înregistrat primul atac al formaţiunilor paramilitare de la Tiraspol asupra Comisariatului de poliţie de la Dubăsari. Fără armată şi fără alte structuri de forţă pregătite pentru un război, R. Moldova a dat o replică dârză separatiştilor de la Tiraspol, sprijiniţi masiv de către unităţile armate ale Federaţiei Ruse. Forţele, însă, au fost inegale şi teritoriul din stânga Nistrului ne-a fost răpit.
Cu prilejul tristului eveniment, la Chişinău şi în alte localităţi ale R. Moldova se desfăşoară acţiuni de cinstire a apărătorilor pământului strămoşesc şi de comemorare a celor căzuţi în lupte sau omorâţi fără de vină de către formaţiunile paramilitare separatiste.
Evenimentele de comemorare au demarat sâmbătă, la Chişinău, cu lansarea a 386 de porumbei în memoria combatanţilor care şi-au pierdut viaţa în anul 1992. Luni, suita de manifestări a continuat cu o expoziţie de fotografii cu genericul „Războiul de la Nistru”. După ce au privit cele 180 de fotografii realizate acum 18 ani nemijlocit pe poziţiile apărate de combatanţii moldoveni, militarii, dar şi rudele celor căzuţi pe câmpul de luptă au fost salutaţi de ministrul Apărării, Vitalie Marinuţa. El a remarcat că „actuala guvernare a decis să repare o greşeală a predecesorilor, proclamând data de 2 martie – Ziua Memoriei, aceasta urmând a fi consemnată tradiţional şi declarată zi de odihnă.
Colonelul în rezervă Victor Anton a răvăşit amintirea despre acele zile fierbinţi din martie 1992, când militarii moldoveni s-au implicat într-o luptă inegală cu inamicul mult mai bine dotat şi pregătit pentru acţiunile militare. „În anii 1984-1986, eu, în calitate de militar, am participat la acţiunile Armatei Sovietice în Angola. La finalul misiunii fusesem întrebat dacă aş fi apt să lupt cu aceeaşi ardoare şi în cazul unui conflict în R. Moldova? L-am privit cu multă nedumerire pe acel „curios” şi l-am lăsat fără răspuns. Atunci nu puteam intui că şi asupra statului nostru, peste câţiva ani, se va abate o asemenea năpastă”, a povestit colonelul Anton.
În cadrul întâlnirii, ministrul Vitalie Marinuţa a oferit distincţii unui grup de militari trecuţi în rezervă şi câte 500 de lei copiilor şi văduvelor ostaşilor căzuţi. Elena Usniceanu, al cărui tată nu s-a mai întors de la război, îşi aminteşte cu durere de… ziua sa de naştere: „Încă nu împlinisem şase ani, când tata a fost chemat pe front. Am trăit războiul altfel decât mulţi copii de vârsta mea, fiindcă noi, cu familia, locuiam la Dubăsari, în epicentrul conflictului. La 13 mai îl aşteptam pe tata la ziua mea de naştere. Tata nu a mai venit. L-au adus camarazii de luptă, patru zile mai târziu… în sicriu”. O lacrimă cât o ţară orfană se rostogoleşte pe faţa Elenei.