De Andrei Brezianu
Conştiinţa trunchiului de neam
Cu tot respectul datorat unui şef de stat, recenta alocuţiune rostită de preşedintele Voronin la Chişinău cu prilejul împlinirii a 650 de ani de la întemeierea Principatului Moldovei se face într-un anume fel remarcată prin ceea ce Domnia sa însuşi numeşte „limbajul exclusivismului naţional”, ca şi prin tentaţia unei argumentări cumva regretabile prin şubrezenie, într-o pledoarie ce s-ar fi voit pro domo.
Începuturile Moldovei, maturizarea ei politică şi, ulterior, momentul deşteptării ei depline la conştiinţa trunchiului de neam din care a făcut şi continuă să facă parte sunt desfăşurări anevoie de înfăţişat în mod credibil în răspăr cu realitatea faptelor. Ca şi Veneţia şi Sardinia în raport cu Italia; ca şi Bavaria şi Prusia în raport cu Germania; ca şi Scoţia ori Ţara Galilor în raport cu Anglia; ori Normandia în raport cu Franţa – Moldova a păşit demult pragul majoratului, odată cu răspântia de istorie de la 1859, când ultimul urmaş al lui Bogdan-Vodă şi Ştefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, a reunit sub sceptrul său cele două principate-surori, ţări de aceeaşi limbă, descinse din una şi aceeaşi stirpe. „Apariţia României nu a putut determina poporul moldovenesc să renunţe la proiectul statalităţii sale”, afirma în alocuţiunea sa dl Voronin, referindu-se desigur – fără s-o numească – tocmai la unirea Moldovei cu Ţara Românească sub Vodă Cuza. E de repetat că acea „apariţie a României” pe harta Europei (cam tot atunci aveau loc şi apariţiile Italiei şi Germaniei) – a fost efectul determinării politice a unui ilustru moldovean, Vodă Cuza, care exprima la rândul său voinţa ţării Moldovei, aşa cum fusese pronunţată, limpede şi răspicat, încă din anul revoluţionar 1848, în documentul programatic Dorinţele Partidei naţionale din Moldova, întocmit de Mihail Kogălniceanu.
Dacă afirmaţiile conducătorului de la Chişinău ar fi fondate, iar nu în răspăr cu faptele, Alexandru Ioan Cuza ar trebui stigmatizat drept cel mai mare trădător al statalităţii Moldovei, datorită rolului pe care l-a jucat personal în înfăptuirea Unirii de la 1859. Ducând argumentul cu un pas mai departe, în virtutea aceleiaşi logici, duşmani şi trădători ai statalităţii moldave ar trebui să fie consideraţi şi alţi moldoveni, altminteri recunoscuţi şi celebraţi pentru iubirea lor de ţară: pe lângă Kogălniceanu, devenit, după 1859, prim-ministru iar apoi ministru în cabinetele României; Vasile Alecsandri, ministru de Externe iar apoi ministru plenipotenţiar al României în mari capitale europene. La fel, Bogdan-Petriceicu Hasdeu, precum şi tatăl său Alexandru, amândoi flori alese ale Hotinului. La fel, Alecu Russo, autorul Cântării României. Şi, desigur, Ion Creangă, autor nu doar al Amintirilor, ci şi – în calitatea lui de dascăl de limbă română – al Povăţuitorului la cetire (1876). Ba chiar, horribile dictu, poetul naţional Mihai Eminescu, cu tăioasele lui pronunţări despre statalitatea absentă pe meleagurile dintre Prut şi Nistru, nu în ultimul rând pentru memorabila sa definiţie: „Basarabia pământ românesc” (Timpul, octombrie 1878). Venind vorba de determinativul „românesc”, cuvânt ce stârneşte iritare în urechile Chişinăului oficial, ocolit uneori cu doctă ignoranţă de către alţii atunci când vine vorba de limba ţării, e semnificativ că alocuţiunea despre care vorbim evocă numele Mitropolitului Dosoftei, nu şi al predecesorului său Mitropolitul Varlaam. O explicaţie pentru omisiune este probabil de găsit în precuvântarea celei mai importante cărţi scrise de Varlaam – Cazania, sau Carte românească de învăţătură, închinată de autorul ei, încă de la 1643, „cătră toată seminţia românească”, capodoperă în care cărturarul – la fel de mare moldovean ca şi Dosoftei – vedea „un dar limbii româneşti”.
Privit din exterior, simptomatic pentru acest context e şi faptul, rareori scos în evidenţă, că cele două principate unite sub Cuza la 1859 fuseseră – încă de la început – tratate ca ţări surori de însuşi marele vecin de la Răsărit, curând după sosirea oştilor acestuia la hotarele Nistrului, pornite în acea vreme la război contra stăpânirii otomane. Se ştie că, la 1768, monetăria imperială de la Sadagura bătea pentru ambele ţări vremelnic ocupate de oştile ţariste o monedă denumită „Mold i Valakh”, purtând stemele îngemănate ale Moldovei şi Ţării Româneşti. La 1782, Ecaterina cea Mare şi Iosif împăratul Austriei întocmeau un ambiţios proiect anti-turcesc ce prevedea unirea, sub sceptrul unui principe ortodox, a celor două principate – Moldova şi Ţara românească – întregite sub numele de Dacia, în cadrul unei strategii zonale ce ar fi urmat să cuprindă, la sud, şi Grecia. În acelaşi spirit, la 1808, în timpul unei ulterioare ocupaţii ruseşti a celor două principate, Rusia avea să le unifice vremelnic ierarhia bisericească, înscăunând la Bucureşti drept întâistătător al ambelor principate pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu titlul de „Ekzarkh Moldo-Vlachiiskii”. Episodul imperial din 1812 avea să modifice radical această optică, odată cu dispariţia de pe hartă a Moldovei de la est de Prut, etichetată, de atunci începând, în semn de ruptură, Basarabia.
Vorbind despre statalitatea fondată la 1359, se naşte întrebarea: unde, pe plan juridic şi concret, a rezidat identitar această statalitate între 1812 – anul înjumătăţirii ţării de-a lungul Prutului, şi 1859 – anul unirii sub Cuza a părţii rămase slobodă de anexare? Nu în partea ruptă de la matcă şi înstrăinată de cetatea ei de scaun, ci în cea dinspre Apus, păstrătoarea numelui, legilor şi rânduielilor ei dintotdeauna. Nu e o întâmplare că, vorbind despre statalitatea Moldovei, la 650 de ani de la întemeiere, evocarea de la Chişinău a pornit de la descălecare şi de la Bogdan-Vodă, dar a trecut sub tăcere tocmai cele două borne cruciale în destinul istoric şi politic al ţării Moldovei: momentul Cuza şi anul 1859; momentul Păcii de la Bucureşti şi anul 1812. Când un vorbitor de talia unui preşedinte de ţară tace într-un moment solemn asupra unor astfel de cumpene politice şi de istorie, privim în faţă o pildă a cusurului caracteristic celor care, însăilând omisiuni relevante, încearcă, fără spor, să subordoneze istoria unor scopuri de moment.
Scopul de moment e perfect explicabil în cazul dlui Voronin. Dar – lucrurile rămânând ceea ce sunt prin voia marilor puteri – ar fi fost preferabil să fi fost evitate trimiterile vădit fragile şi neconforme cu faptele la care, ajutat de sfetnici, conducătorul de la Chişinău s-a simţit dator să recurgă. Nu este cazul de a contesta dreptul celor aflaţi în scaun de a spune ceea ce consideră de cuviinţă. Putem chiar fi de acord că – ţinând seama de marile contexte dictate de împrejurările care continuă să ţină în chingi roţile istoriei – Republica Moldova şi conducătorii ei nu pot face altceva decât să persevereze în înaintarea lor pe un drum propriu, un drum pe care primii paşi au fost făcuţi de alţii, în alţi ani de cumpănă şi de răscruce – 1924 şi 1940. Explicabil, însă, statalitatea de la care se revendică în realitate Moldova condusă azi de preşedintele Voronin are, pe de altă parte, nostalgia vechiului trunchi de neam care şi-a urmat destinul la 1859. Din acele timpuri şi până azi – dincolo de borna 1812 – pe firmamentul Moldovei stelele ce strălucesc cu maximă forţă şi lumină sunt irevocabil aceleaşi: de la Bogdan la Cuza, toţi voievozii; de la Varlaam şi Cantemir, toţi cărturarii; de la Alecu Russo şi Kogălniceanu la Alecsandri şi Hasdeu, toţi politicienii şi înfăptuitorii de vise mari, întruchipate în faptă. Şi, mai presus de toate, cele două genii ale panteonului ţării, ţinute toată viaţa lor de o soartă vitregă de-a dreapta Prutului: Mihai Eminescu şi Ion Creangă, care nu au călcat pământul sfânt al ţării de la stânga râului despărţitor niciodată.
Să dăruiască Dumnezeu, vouă şi viitoarelor lăstare ale voastre, acele zile senine de fericire şi slavă, de care s-au bucurat strămoşii voştri sub scutul celor de Dumnezeu aşezaţi şi de Dumnezeu înălţaţi Domnitori, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul”, scria în februarie 1859, din Cristineştii Hotinului, tatăl lui Bogdan-Petriceicu, Alexandru Hâjdeu, către fraţii săi de departe. S-ar putea spune, în spirit frăţesc, că aceeaşi urare ar putea fi întoarsă, în acest an festiv, dinspre Apus de Prut; cărturarul mai scria, într-adevăr, din depărtările Moldovei de la Nistru: „Primiţi aceste urări ale mele ca un glas sufletesc al unui frate, pentru că eu sunt trup din acelaşi trup şi os din aceleaşi oase din care sunteţi plămădiţi voi; şi în vinele mele curge acelaşi sânge”.
Cu măsură, înţelepciune şi tărie, despre acea Moldovă trecută prin strungile istoriei e preferabil să vorbim în acest an aniversar, mai puţin despre ambiguităţile unei statalităţi reale, pe drept renăscută azi miraculos dintr-o mai veche abatere – la ceasul ei necuvenită – de la matca de început a ţării.
——
Născut în 1934, educat la Bucureşti, Andrei Brezianu este un prestigios eseist, traducător şi prozator. În 1985 se stabileşte în SUA; între 1991 şi 2001 este şef al Serviciului român l „Vocea Americii”. Doctor în litere, profesor la Universitatea Catolică Americană din Washington.
