De Anatol Plugaru
Cu toate că a fost prognozată, situaţia în care s-a pomenit ţara după 29 iulie 2009 rămâne una foarte complicată. Uneori ai impresia (nu ştiu dacă-i nefondată) că cineva a creat-o special pentru a promova un „băiet bun” la preşedinţia ţării. Fără (?) voia lui Voronin. Dacă Lupu sau altcineva au calculat-o din timp şi l-au băgat pe Voronin la anticipate cu bună ştiinţă, anume în aceste scopuri – jos pălăria! (Узнаю почерк талантливых людей, с которыми мы сделали немало добрых дел на благо нашей молодой тогда Республики). Complicată nu este pentru că în Parlament au acces tocmai cinci formaţiuni sau din lipsa unui cadru legal ce ar putea reglementa cu uşurinţă noua aşezare a puterii de stat. Avem şi legile cuvenite şi partide puteau fi mai multe. Vorba e că cei cinci sunt de fapt doi, sau doi plus unu – în cel mai bun caz.
Fără colaborare între toate partidele nu ne putem mişca înainte
În linii mari, şi de această dată avem două tabere antagoniste, pare-se inconciliabile. În tot cazul, asta desprindem chiar din spusa lor. Ne amintim că fruntea Partiului Liberal a declarat de mai multe ori că sub nicio formă nu va colabora cu comuniştii. Proaspătul preşedinte al Partidului Democrat a asigurat poporul că nu va merge cu comuniştii la alianţe… bipartite. Iaca dacă – tripartite, atunci, cică, e cu totul altceva… Iar comuniştii, e drept că după 29 iulie 2009 – cu mult mai temperat, ne asigură că şi în continuare ne vor apăra ţara de România, iar cu alde Chirtoacă nu au ce vorbi. Mai subliniem aici că asupra alegerilor anticipate a insistat anume opoziţia partidului de guvernământ. A insistat şi a obţinut acelaşi număr de mandate (41,40%). A avut loc o redistribuire internă, şi nu o sporire a electoratului. Prin evadarea lui Lupu din Partidul Comuniştilor, ultimii au rămas cu 48 de mandate, care, adunate cu cele 13 ale Partidului democrat, dau din nou acelaşi rezultat (60,61%) Nici aici nu avem schimbări de esenţă, sporirea sau micşorarea electoratului. Şi nivelul de participare cam tot acelaşi a rămas. Atât doar că nu prea este clar pe unde s-a pierdut frauda. Evident că au avut loc şi nişte fluxuri, refluxuri de voturi, trecerea unei anumite părţi a electoratului (bunăoară, a celui social-democrat) de la unii concurenţi la alţii. Dar în linii generale ne-am întors la grebla de la 05 aprilie 2009: fără colaborare între toate partidele înainte nu ne putem mişca.
Care este ieşirea, dacă şi de această dată se va încerca excluderea cuiva din procesul de negocieri? Sau dacă o anumită (e) formaţiune (i) eventual va (vor) intenţiona din nou să blocheze alegerea preşedintelui Republicii Moldova. Adică, întreg mecanismul de formare a instituţiilor statului. Ieşirea rămîne cea de data trecută – acordul comun al partidelor parlamentare de a promova în funcţia de şef al statului o persoană fără de partid. Un om neutru, dar care, din punctul de vedere al acestor partide, ar corespunde exigenţelor de rigoare. Am propus acest lucru, într-o formă sau alta, şi eu, şi Cheianu, şi Tănase, şi alţii imediat după ce au devenit clare rezultatele scrutinului precedent. Adică o „colaborare de nevoie”, prin plasarea clară a intereselor ţării asupra celor de partid. Şi de această dată apare necesitatea explicării mecanismelor de asigurare, de garantare a respectării înţelegerilor în cadrul acestei colaborări de nevoie. Imediat le vom formula, dar să ne oprim mai întâi la două-trei detalii ale procedurii de alegere a preşedintelui Republicii Moldova:
a)conform Constituţiei, votarea este secretă şi, dacă s-a văzut în cabina de vot, unul Dumnezeu ştie cine şi cum va respecta deciziile conducerii partidelor.
b)candidaţi la funcţia de preşedinte al Republicii Moldova pot fi maximum şase cetăţeni – conform legislaţiei în vigoare fiecare candidat trebuie să aibă semnăturile de susţinere a minimum 15 deputaţi, totodată unul şi acelaşi deputat poate susţine doar o singură persoană.
c)oricum ai da, poate fi ales numai cel ce va acumula peste 60 de voturi sau, în cazul nostru, fără participarea comuniştilor acest lucru este imposibil. Trebuie să voteze pozitiv cel puţin două partide sau chiar toate cinci în situaţii mai complicate. În cazul descompunerii PCRM, de exemplu.
Aşadar, totul este în mâna acestor cinci partide. Fără voia lor nici Barack Obama nu nimereşte în lista candidaţilor! Deja la etapa acestui filtru prealabil, fără coordonări, discuţii şi înţelegeri cu cei ce au a vota viitorul preşedinte, nu trece nimeni nicăieri.
În concluzie – nici unul din duşmanii vreunuia din cele cinci partide nu poate ajunge preşedinte al Republicii Moldova şi asta pentru ei e deja un lucru mare. Atât doar că pot apărea rezultate, neaşteptate pentru cineva, în urma unor înţelegeri tainice, prin încălcarea celor oficiale. Evident că, în acest sens, atât timp cât votarea (după Constituţie) rămâne secretă nimeni nu poate garanta nimic. Dar, dacă se va dori cu adevărat alegerea unui preşedinte destoinic, şi nu promovarea cu orice preţ a propriului candidat, asemenea surprize pot fi evitate. Acest lucru poate fi asigurat prin organizarea unui foarte simplu concurs cu participarea întregii societăţi.
Societatea civilă să propună candidaturi pentru funcţia de preşedinte
Partidele anunţă, roagă societatea – uniunile de creaţie, organizaţiile non-guvernamentale, cele religioase, colectivele de muncă, foşti deputaţi, conducători ai instituţiilor supreme ale statului, alţi oameni cu autoritate – să-şi spună părerea. Să selecteze chiar ei, să propună câteva persoane (cei mai buni din cei buni) care după părerea lor ar putea să ne conducă ţara. Să ajute partidele pentru că în situaţia dată problema este extrem de complicată. În aşa mod, dintr-o listă prealabilă de cinci-zece de persoane, care este foarte de dorit să fie dezbătută de partea activă a societăţii, cele cinci partide vor selecta cinci-şase candidaţi. După cum vor găsi de cuviinţă. Într-o şedinţă comună, partidele vor decide cine anume se va bucura de susţinerea prealabilă a deputaţilor (15 semnături), cine şi pentru cine va semna. Anume aceste câteva persoane, după obţinerea semnăturilor de susţinere, pot fi şi trebuie incluse în lista candidaţilor la funcţia de preşedinte al Republicii Moldova.
Mai departe – voia Domnului, care, probabil, va ţine cu moldovenii, dacă îi va vedea curaţi în vorbe, în fapte şi în gând. Astfel, controlând întreg procesul chiar de la începutul lui, partidele, inclusiv comuniştii, de la care se aşteaptă cele opt voturi, vor avea maximum posibil de siguranţă că în urma votării secrete va trece unul dintre cei mai puternici. În modalitatea expusă mai sus în listă nu poate ajunge nici inamicul comuniştilor, dar nici simpatizantul lor. Nu poate trece candidatul liberalilor, dar nici unul din duşmanii lor tot nu va trece. Astfel metoda propusă permite fiecărui partid să ţină sub control promovarea oricărui din candidaţii propuşi. Ce garanţii mai vreţi? Cu voia partidelor, coordonată cu părerea societăţii, la alegeri pot ajunge nişte candidaţi cu adevărat independenţi. Probabilitatea alegerii unui om care va putea lucra normal asupra problemelor ţării, va avea grijile noastre, ale poporului, şi nu va fi preocupat de întoarcerea datoriilor celor ce i-au favorizat cariera politică, prin aplicarea procedurii propuse este cu mult mai mare. Desigur, tot ceea ce am spus aici nu este valabil pentru cazul în care alegerea preşedintelui ţării este văzută ca o afacere economică. Vine unul (sau mai mulţi) cu bani şi ne anunţă: „Самозванцев нам не надо, командовать буду я!” Şi nu-i Doamne fereşte, căci se mai întâmplă şi prin alte părţi, iar prietenia politicienilor cu oamenii bogaţi e chiar salutară, dacă serveşte interesului naţional. Important e să fie de al nostru. Pentru că atât timp cât burghezia naţională este slabă, fricoasă, ticăloasă şi trădătoare nu vedem noi ţara independentă. Nu putem şi nici nu trebuie să fim xenofobi, dar nici cosmopolitismul idolatrizant nu ne poate fi icoană.
Ideea excluderii PCRM este neconstructivă
Câteva cuvinte şi despre alte aspecte ale imperativităţii conlucrării celor două tabere. De ce colaborarea cu comuniştii în situaţia creată este nu numai oportună, dar şi inevitabilă? Pentru că nu poţi neglija voinţa a peste 700.000 de alegători, oricare ar fi atitudinea faţă de Voronin personal. Nu are nimeni dreptul să facă acest lucru. Mai ales în cazul în care comuniştii au obţinut de câteva ori mai multe mandate decât fiecare din cei 4 aparte luaţi: de 2,67 ori mai mult decât Filat, de 3,2 ori mai mult decât Ghimpu, de 3,69 ori mai mult decât Lupu şi de 6,86 ori mai mult decât Urechean. Ideea excluderii acestui partid din circuitul politic este conflictuală, neconstructivă din start. Chiar şi atunci când, într-o formă sau alta, se va reuşi ruperea de la această formaţiune a opt mandate pentru alegerea preşedintelui ţării, pace nu va fi. Cu atât mai mult vor avea „dreptul moral” să răspundă şi ei coaliţiei anticomuniste cu moneda de după 5 aprilie 2009. În acest partid este destulă lume cu experienţă, care, pentru a rămâne în scenă, poate aduce concurenţilor surprize cu mult mai inventive decât cele „liberale”. Nu se poate, este foarte periculos pentru ţară, pentru noi toţi, să împingem acest partid în situaţia în care cei mai mulţi dintre prietenii lui vor avea de ales numai între:
1.privaţiunea de libertate cu întoarcerea celor „agonisite” pe timpul comuniştilor şi
2.degradarea haosului de azi în unul şi mai mare (= război civil). În condiţiile uzurpării, lipsei Puterii de stat legale, coaliţia anticomunistă nu prea are ce câştiga. Cred că vă daţi seama că „gestionarea” acestui haos, aducerea ţării la normal va fi înfăptuită şi în continuare de actualul ministru de interne, actualul director al serviciului de informaţii şi securitate, prim-ministru, preşedinte postmandat. Mai că nu am uitat să-l pomenesc şi pe un alt mare prieten al celor trei – Iurie Roşca, viceprim-ministru în exerciţiu… Nu mare lucru se va rezolva şi în cazul în care vom avea un alt procuror general.
Aşadar, putem conchide că, dacă Partidul Comuniştilor rămâne unit (ori votează toţi – ori nu votează nimeni), nu se vor mai găsi încă opt dezertori în tabăra „duşmanului”, la funcţia de preşedinte al Republicii, fără comunişti nu trece nimeni.
Modalitatea de selectare publică a candidaţilor la funcţia de preşedinte al Republicii Moldova în situaţia descrisă este una salvatoare pentru partide, dar şi pentru noi toţi. Pentru cei trei candidaţi – va reduce la minimum pericolul întoarcerii lui Lupu la tătuca Voronin, care astăzi l-ar primi cu braţele deschise i-ar da tot ce va cere. Cei trei nu trebuie să uite că Lupu în Parlament a ajuns singur. Şi chiar „oleacă” împotriva voinţei opoziţiei unite. Astăzi pentru Voronin asta este cea mai convenabilă variantă. Este scăparea. Şi pentru Lupu alianţa cu Voronin este cea cu maximum foloase personale. În doi timpi şi trei mişcări, au bătut palma şi… sănătate la neamuri. E drept că asta îl va costa. Dar nu mai scump decât duşmănia cu Voronin. Nu trebuie să exagerăm nici valoarea unei eventuale ostracizări a personajului în cauză. Mi se pare că numărul celor ce-l vor dispreţui pentru alianţa cu comuniştii nu depăşeşte cu mult numărul simpatizanţilor celor două-trei partide liberale. Care (simpatizanţi) şi aşa nu l-au votat, iar pentru a vota în viitor pentru Lupu, va trebui mai întâi să se lepede de actualii lideri. În cazul în care Lupu nici în ruptul capului nu va vrea să salveze partidul care l-a crescut, nici Voronin nu are altă ieşire decât votarea unei personalităţi selectate cu ajutorul societăţii. De ieşiri onorabile vorbim.
Dacă e să privim această modalitate, clarificând mai întâi cine şi în ce măsură reprezintă azi poporul în legislativ, vom ajunge inevitabil la concluzia că partidele nu o pot ignora. Dimpotrivă, sunt obligate să o aplice. Dacă ei, cu toţii, vor cu adevărat să scoată ţara din criză. Dacă vor să aibă un electorat care-i va respecta, îi va vota şi în continuare. De ce ţin să menţionez acest lucru? Pentru că am senzaţia că cei patru mai umblă încă ameţiţi de euforia „performanţei” de la 29 iulie 2009. Pe când, în realitate, dacă e să le analizăm la rece, rezultatele sunt pur şi simplu jalnice. Ori n-au ochi să vadă, ori n-au minte să-nţeleagă. Dar eu cred că de fapt fac teatru politic şi ocolesc intenţionat pronunţarea unui adevăr neconvenabil şi este normal să nu-l înşire pe sârmă. Iar adevărul, îndrăznesc să presupun, este următorul:
– Faptul că pentru toate cele 5 partide au votat 1.515.330 oameni, adica 58,21% din populaţia cu drept de vot arată foarte clar că alte 41,79% din populaţie nu vor să ştie, să vadă, să audă nimic nici despre comunişti, nici despre necomunişti. Este vorba de toate partidele, luate şi aparte şi la un loc. Pe moment, aceasta este nota reală, aprecierea obiectivă a clasei politice şi a sistemului electoral aplicat la noi.
– Pentru cei ce au promis, ne anunţă că vor să facă o alianţă anticomunistă au votat 808.598 alegători, adică 35,10% din populaţia cu drept de vot. Este sau nu firesc în această situaţie să te gândeşti la faptul că vreo 65% din populaţia ţării, probabil, nu îţi împărtăşesc ideile, nu îţi susţin conducătorii, politica „anticomunistă”?
– Pentru cei ce se numesc comunişti au votat 706.732 cetăţeni, 27,14% din populaţia cu drept de vot. E adevărat, au luat cele mai multe voturi. Da, dar în baza la ce ai concentrat toată Puterea în mâinile partidului tău, dacă se vede de la o poştă că vreo 73% din populaţia ţării nu este cu tine! Şi asta se vede deja de câţiva ani.
– Aplicând acelaşi criteriu pentru aprecierea „performanţelor” celorlalţi, vom vedea imediat că ar trebui să se mai răcorească şi ei, nu numai comuniştii. Să se gândească bine atunci când li se pare că au apucat pe cineva de picioare. Când îi umflă ispita însuşirii dreptului de a decide în locul celor mai mulţi ca dânşii. Pentru că normal este să te-ntinzi atât cât ţi-a aşternut poporul.
2.1.Pentru PLDM au votat 262.028 de cetăţeni, adică 10,06% din populaţia cu drept de vot. Un rezultat destul de bun, dar trebuie să înţelegem că 90% din electoratul ţării încă nu se vede alături de acest partid.
2.2. Pentru PL au votat 232.108 de cetăţeni, adică 8,91% din populaţia cu drept de vot. Respectiv, 91% din populaţia ţării, deocamdată, are alte simpatii.
2.3.Pentru PD au votat 198.268 de alegători, adică 7,61% din populaţia cu drept de vot, ceea ce poate însemnă că restul ţării, 92%, încă nu s-au îndrăgostit de Lupu.
2.4.Pentru AMN au votat 116.194 cetăţeni, ceea ce constituie 4,46% din cei cu drept de vot. Astfel putem presupune că vreo 95% din populaţia ţării consideră că sunt partide şi mai bune decât al lui Urechean.
Conlucrarea tuturor partidelor este mai mult decât oportună
Nu trebuie să se supere nimeni, dar asta este realitatea. Gradul de reprezentativitate al unor partide este cu mult sub nivelul unei formaţiuni cu pretenţii de acoperire naţională. De aceea conlucrarea tuturor partidelor este mai mult decât oportună. Atragerea societăţii în procesul de selectare a candidaţilor la funcţia de preşedinte al Republicii Moldova este obligatorie. Asta ar putea compensa întrucâtva deficitul de reprezentativitate, legitimitate a deciziilor de formare a organelor supreme ale statului. Pe deasupra ar mai însemna şi o încercare de imediată şi adevărată separare a puterilor (art. 6 al Constituţiei Republicii Moldova).
Obligaţia partidelor de a consulta, de a atrage societatea în procesul de administrare a treburilor ţării vine şi din prevederile articolelor 32, 34, 38, 39 ale Constituţiei Republicii Moldova, care garantează dreptul de a alege şi de a fi ales, participarea cetăţenilor la rezolvarea problemelor ţării etc.
Astfel, mult stimaţilor noştri deputaţi nu le rămâne decât să confirme şi în fapte că îşi respectă şi Constituţia şi Suveranul. Nemaivorbind de faptul că pentru majoritatea celor ce se simt în primejdie (şansa de a pierde totul) soluţia propusă este una de prelungire, ba chiar de dezvoltare frumoasă a carierei politice.
—
Anatol Plugaru a exercitat funcţia de ministru al Securităţii Naţionale (preşedinte al Comitetului pentru Securitatea Statului) în perioada 1991-1992.
