Acum câteva luni mi-am cumpărat volumul de poeme „Industria liniștirii adulților” de Anastasia Gavrilovici, după o lungă perioadă de timp în care era indisponibil în stocul librăriilor. Nu mi-aș fi imaginat atunci că, odată găsit volumul, aveam s-o găsesc mai târziu și pe Anastasia pe lista invitaților la Zilele Literaturii Române de la Chișinău. Mi-am permis să cred că soarta a fost de partea mea și astfel am ajuns s-o cunosc și să petrecem două ore vorbind despre poezie și despre motivele pentru care ea continuă să conteze.

Ne-am întâlnit în Parcul Central Ștefan cel Mare și, poate tocmai pentru că locul a devenit de-a lungul timpului un simbol al întâlnirilor din Chișinău, prima întrebare pe care i-am adresat-o a venit aproape firesc.

Întotdeauna mi-a plăcut să fiu la curent cu ce se întâmplă în Chișinău și în literatura din Republica Moldova. M-am născut în Iași, dar am locuit mult în Suceava și mereu când mergeau ai mei în Republica Moldova cu diverse treburi, îmi aduceau bomboane Bucuria, mai ales Chișinăul de seară. Încă de mică am simțit că e o prezență importantă - în poveștile părinților și bunicilor mei a existat tot timpul Chișinăul. Eu însă am ajuns pentru prima dată în Chișinău abia acum șapte ani, tot cu ocazia unor evenimente literare și mi-a plăcut foarte mult. Mi-au plăcut în primul rând oamenii: când mergeam, fie că eram într-un bar, într-un magazin, librărie sau editura Cartier, am simțit că toată lumea e foarte caldă și prietenoasă.

Dar acum, de când am revenit, am o senzație de acasă. Pur și simplu e o familiaritate pe care mi-o dă - faptul că se vorbește aceeași limbă, că avem aceleași referințe, știm și putem să împărtășim aceleași lucruri. Adică mulți dintre moldoveni au fost în România, mulți scriitori români pe care i-am întâlnit acum la festival au fost în Republica Moldova înainte și mi se pare că e așa un amalgam de trăiri comune care face să fie festivalul ăsta ca o sărbătoare cu familia sau cu prietenii.

Am avut o întâlnire cu niște elevi dintr-un liceu de aici și mi se pare că e un pic mai multă rigoare și seriozitate în învățare și în organizarea din interiorul unor instituții școlare. Oricât de mult aș fi încercat să-i conving că sunt și eu un om ca toți oamenii și nu e necesar să mi se adreseze formal, elevii îmi spuneau „doamna poetă”. În România cred că sistemul e un pic mai improvizat și mai spontan.

În afară de această diferență legată de experiența școlii, Anastasia spune că nu există lucruri care să o surprindă în mod negativ la Chișinău: „Când veneam de la aeroport și era super trafic, aveam senzația că sunt în București și că viețile noastre se desfășoară în același ritm, cu trafic și griji, dar și cu evenimente, cu Noaptea Muzeelor și cu festivaluri.”

Remarc totuși atenția pe care o acordă detaliilor cotidiene și felului în care acestea vorbesc despre diferențele și asemănările dintre Republica Moldova și România. Îmi povestește, de exemplu, cum și-a cumpărat o sticlă de apă pe eticheta căreia era scris în limba rusă. Gestul banal a făcut-o să se gândească din nou la influența și proximitatea Rusiei, la situația complicată din regiunea transnistreană și la numărul mare de vorbitori de rusă pe care îi auzise în jur.

„mi se pare că e totuși ceva…ca o umbră nevăzută care te stresează și știi că, deși nu o vezi când e în fața ta, îi vezi doar conturul proiectat, e un fel de presiune și de grijă și de frică acolo, e o anxietate permanentă. Și mă gândesc cu empatie și cu grijă la oamenii de aici și că pentru ei lucrurile sunt mai dificile din anumite puncte de vedere decât sunt pentru cei din România.”

Terapia. (râde)
Să caute să iasă din capul lor, să vorbească, să ceară ajutorul. Să împărtășească lucrurile prin care trec fie cu un prieten, fie să scrie sau să citească. Mi se pare că odată ce ești în carapacea ta și vezi că sunt și alții acolo în lume care au și ei propriile lor războaie și lupte, te poate ajuta să îți dai seama că ceea ce trăiești tu, nu e ieșit din comun. Și odată ce nu mai absolutizezi lucrul acela prin care treci, revii cumva cu picioarele pe pământ sau te împaci mai ușor cu faptul că aceste momente fac parte dintr-un proces, din viață. Atunci când trebuie să cari un bolovan în vârful unui munte, dacă mai chemi și alții cu tine să cărați bolovanul împreună, cu siguranță o să fie mai ușor.

Da, da, dar și să citesc. Adică, „la început a fost cititul”, ca să parafrazez Biblia. La început au fost cuvintele altora și nu cuvintele mele. Și cumva asta m-a ajutat pe mine și asta am simțit că pot face și eu pentru ceilalți. Dacă nu pot să scriu o poezie luminoasă, încurajatoare, care să funcționeze ca un anxiolitic pentru umanitate, măcar pot să le arăt oamenilor că nu sunt singuri și că suntem mai mulți care putem căra împreună povara lucrurilor acestea și că nici măcar nu e nevoie să fii singur în asta.

Fiindcă am o aplecare către tristețe și către lucrurile grele, observ mai mult partea mai întunecată sau mai urâtă din jurul meu, mai ales când merg la serviciu sau la diverse evenimente. Îmi sar în ochi diferite aspecte sociale care mi se par netratate: când merg la spital cu copii, când iau metroul, când stau la coadă la o covrigărie și privesc oamenii din jur, am impresia că sărăcia, diferențele sociale, proasta organizare și gestionarea ineficientă a banilor publici sunt evidente la tot pasul. Pe drumul meu spre metrou, de exemplu, văd o mulțime de ghivece cu flori, tot felul de aranjamente și fântâni arteziene, iar în același timp știu câți oameni sunt în jurul meu fără adăpost și cât de puțin pare să se ocupe primăria de soarta lor. Asta îmi dă o senzație constantă de fragilitate a vieții și de faptul că totul stă într-un echilibru atât de precar încât s-ar putea dărâma sau strica oricând.

Dar în zilele mele bune, când ies în lume cu entuziasm și chef de viață, mă bucur să văd cum cade lumina pe mașini sau pe oameni, cum râd oamenii sau cum bătrânii se țin de mână. Există însă și o componentă importantă în viața mea sau a noastră în momentul ăsta: tehnologia. Multe dintre ideile care îmi vin provin din filmele pe care le văd, din știrile care îmi apar în newsfeed sau din filmulețe și meme-uri. Și simt că, ușor-ușor, ajung să aflu mai multe despre lume din interiorul social media decât atunci când ies din casă, ceea ce nu mi se pare neapărat un lucru bun, e ușor alarmant. Totuși, și asta devine o sursă de idei pentru mine, pentru că inevitabil petrec foarte mult timp în social media, iar lucrurile care îmi ies în cale îmi rămân în minte și îmi declanșează idei pe care încerc apoi să le valorific.

Cred că nu sunt singura cititoare care se întreabă cât din viața personală a poeților și poetelor se strecoară printre versuri. Curiozitatea m-a făcut s-o întreb pe Anastasia dacă în poemele ei există fragmente din propriile experiențe, mai ales că poezia contemporană pare să rezoneze atât de puternic cu viețile noastre. Răspunsul ei m-a surprins plăcut și m-a făcut să realizez că și eu căutam, poate inconștient, în poezie o formă de reflectare a realității, lucru pe care nu îl făceam în aceeași măsură atunci când citeam ficțiune.

Îmi place să mă joc cu teritoriile astea și cu granițele dintre confesiunea pură, biografistă și ficțiune. Și îmi place să mă joc cu așteptările și cu imaginația cititorului, astfel încât cei care mă cunosc și mă citesc sau mă urmăresc să nu-și dea seama sau chiar să se întrebe, oare asta chiar s-a întâmplat, oare Anastasia chiar face asta? Mi se pare că poezia e pe nedrept asociată exclusiv cu confesiunea și că cel care scrie își pune acolo o felie din viața lui. Poezia e la fel ca alte genuri literare, o probă de creație și de imaginație în care poți să inventezi și să ficționalizezi aspecte din viața ta la fel de mult ca într-un roman sau ca într-o piesă de teatru.

Fie că e vorba de anxietate, un episod depresiv sau singurătate, trebuie să negociez cu mine însămi că ok, prin asta trec acum, asta sunt eu în momentul ăsta al vieții mele. Mă gândesc că nu va fi așa tot timpul și că nu pot să fug de lucrurile astea - nu ajută. Cred că trebuie să te așezi în lucrurile astea, în stările pasagere pe care le ai și să te împaci cu ele, să vezi ce poți să faci de acolo și să le accepți ca pe ceva de care poate ai nevoie, poate o să-ți arate ceva nou despre tine, poate o să te întărească, poate o să te facă să vezi lucrurile altfel.

Îmi povestește despre perioada în care a devenit mamă și despre felul în care singurătatea s-a amplificat odată cu pandemia, cu retragerea treptată din viața socială și cu transformarea profundă pe care o aduce maternitatea.

De multe ori rămâneam eu acasă cu Emanuel, primul meu copil. Și am simțit singurătatea maternității, am simțit felul în care te izolează și felul în care, cumva, îți modifică decisiv creierul.

Odată cu venirea celor doi copii, timpul a devenit pentru ea o resursă limitată, pe care simte nevoia s-o investească doar în ceea ce consideră cu adevărat important. Compară perioada de dinainte, când intra cu ușurință în „jocul social”, purta conversații despre „nimicuri”, râdea din orice și putea petrece ore întregi într-un mall, cu prezentul, în care își selectează aproape instinctiv activitățile și conversațiile în funcție de cât de esențiale îi par. Recunoaște însă că această filtrare permanentă nu este întotdeauna sănătoasă. Poate deveni o formă de rigiditate și, uneori, tocmai ea o face să se simtă singură, chiar și atunci când este înconjurată de oameni.

Cred că mă gândesc mai mult acum decât la începutul scrisului meu. De la început conta foarte mult să mă descarc, să mă reglez pe mine, să fie un act terapeutic. Acum mă gândesc cum să fac ca experiența individuală să devină o experiență colectivă, fiindcă dacă nu aș lua în calcul cititorul, nu aș mai publica, mi-aș ține poeziile la sertar. Până la urmă, rolul poeziei e de a ajunge la oameni, de a le arăta că ceea ce trăiesc e relevant, e important, că nu sunt singuri în asta și că poate senzația că e ceva ce împărtășesc. E o trăire sau o suferință prin care au mai trecut și alții și pe care dacă cineva a descris-o suficient de bine încât să poți rezona cu ea, face ceva în tine. Poate fi ca un balsam.

Totuși, majoritatea dintre noi am trăit experiența poeziei prin școală, unde nu am ieșit din canoanele programei școlare, care s-a rezumat la scriitori consacrați cu care însă nu am putut rezona sau am fost impuși să le învățăm versurile fără a ne conecta la ele. Am întrebat-o pe Anastasia cum ar convinge oamenii să citească poezie contemporană, având în vedere experiența colectivă menționată mai sus.

Cred că dacă ar citi poezie contemporană și-ar da seama că e despre ei, că poezia nu e o experiență inaccesibilă muritorilor de rând și că îi „trăsnește” doar pe unii care sunt „iluminați”. Poezia e despre fiecare dintre noi , despre lucruri mărunte - nu îți îngrădește libertatea și poate să fie sub orice formă. Are un efect instant și e mult mai tranzitivă. E ca o pastilă pe care o iei și-i simți imediat efectul față de proză, care mi se pare că e ca un tratament de lungă durată.

De la partea reconfortantă a poeziei, conversația noastră a ajuns firesc în culisele industriei literare. Au trecut șase ani de când Anastasia Gavrilovici a câștigat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut, în 2019. În momentul în care a urcat pe scenă să-și ridice premiul, poeta a ales să vorbească și despre absența femeilor de pe lista nominalizărilor.

Din 2006, nicio poetă nu mai câștigase premiul, iar în acel an nu figura nici măcar o singură nominalizată. Discursul ei a fost însă întrerupt și urmat de un val de reacții misogine în mediul online.

Parcă totuși s-au mai mișcat un pic lucrurile - au apărut foarte multe discuții, evenimente, cărți în care autoarele sunt exclusiv femei, cum sunt și antologiile de poezie scrise de femei de la editura Cartier, sau tot felul de alte cărți în care antologatoarele sau coordonatoarele cărților sunt femei. În ultimii ani multe dintre proiecte au fost inițiativele unor femei, ușor-ușor s-au mai așezat lucrurile, deși asta simte uneori că e de suprafață. La nivel individual, fiecare scriitoare are cu siguranță situații în  care se confruntă cu o glumă inconfortabilă la un eveniment sau alte diverse situații dificile. În continuare e loc de mai bine. Dar așa imaginea de ansamblu mi se pare la momentul ăsta cât de cât echilibrată.

Cred că am devenit mai organizată în felul în care îmi pun în ordine ideile. Tot ce am scris în „Industria liniștirii adulților” a fost în viața mea de dinainte de a deveni mamă. Aveam mult mai mult timp și spațiu să mă ocup de scris exact atunci când îmi venea o idee. Acum mi se pare că în momentele în care scriu au devenit atât de rare, un lux pe care mi-l permit doar când copiii dorm sau când reușesc să mă deconectez de toate responsabilitățile pe care le-am zi de zi. Lucrez mult mai programatic, oricât de contradictoriu sună asta pentru ideea de a scrie poezie. Încerc să-mi notez ideile pe telefon sau în carnete și când se întâmplă să am niște timp, le montez ca și cum aș monta un Lego, o jucărie sau un mic aparat. Lucrez pe text mai mult decât o făceam la început, când mi se părea că nu mai pot interveni, că aia a fost trăire pură și că trebuie să rămân așa.

Încerc să revin asupra textelor, să mă uit unde poate suna ceva mai bine sau unde am pus cuvinte de umplutură doar din dorința de a mă face înțeleasă sau de a descrie foarte bine un lucru. Chiar dacă scriu mult mai rar acum, disciplina asta a scrisului m-a ajutat într-un fel să-mi disciplinez și mintea, să trec mai ușor peste momentele în care aveam senzația că poezia a plecat de la mine, că nu o să mai scriu niciodată. Am făcut pace cu un nou mod de a scrie și cu faptul că lucrurile, dacă sunt pe bune, nu o să dispară doar fiindcă am de făcut mâncare în loc să scriu. Am avut și norocul să am rezidență și o bursă de creație oferite de revista Familia. Cred că, pur și simplu, scrisul își face loc în viața ta. Nu trebuie tu neapărat să-ți eliberezi agenda pentru asta. Dacă e să se întâmple, o să se întâmple. Oricât de departe ai fi, oriunde ai fi, că ești în metrou, că ești la serviciu, că ești în pat cu copiii și trebuie să-i adormi, scrisul se va întâmpla, se va strecura și se va infiltra în viața ta ca apa prin niște crăpături.

Cel mai proaspăt exemplu e Louise Gluck. Poate și fiindcă  am tradus Operele Complete ale lui Louise Gluck de curând, dar încă dinainte să mi se propună să traduc, îmi plăcea foarte mult. Simt că am învățat foarte mult citindu-i poezia și apoi aplecându-mă mai minuțios asupra ei în timp ce traduceam. Pe lângă ele sunt Sylvia Plath, Sharon Olds, poetele din America Latină, Alejandra Pizarnik , Susana Thénon , sigur că și alte poete din spațiul american. Sigur că pentru mine au contat foarte mult pentru mine lecturile unor poeți ca Angela Marinescu, Mariana Marin, Virgil Mazilescu, Poezia 2000-iștilor… simt că de la toți am învățat câte ceva.

Mi se pare foarte important să citesc întruna, să fiu la curent cu ce se întâmplă în lume, pentru a mă sincroniza și pentru a fi contemporană cu limbajul și subiectele care sunt folosite în poezie. Tocmai poezia, prin funcția ei de limbaj universal și prin felul în care te conectează la lume, îți arată că ceea ce trăiești nu se întâmplă doar în țara ta. De aceea, cred că un poet are datoria să fie mereu la curent cu literatura universală, pentru că asta îl ajută să înțeleagă mult mai bine fenomenul.

Interviu: Dana Munteanu
Fotografii: Ernest Todiev