„De când eram mică, sora avea mereu o formă de dispreț față de mine. Îmi amintesc și acum când m-a luat de la grădiniță și m-a pus acasă să spăl cu apă rece chiuveta plină de vase. Aveam 5-6 ani, nu era apă caldă la bucătărie atunci. Am refuzat și ea s-a înfuriat. Cred că atunci și m-a lovit, dar nu îmi amintesc sigur. Ceea ce îmi amintesc este că m-a dat afară în holul dintre câteva apartamente și a stins lumina. Întrerupătorul era sus și nu ajungeam la el, nu știu cât am stat acolo până a venit vecina și a deschis ușa. De atunci am claustrofobie severă.” 

Așa începe istoria Dariei*, o tânără puțin peste 20 de ani, care a fost nevoită să plece de acasă în adolescență din cauza relației tensionate cu sora sa mai mare. „De multe ori a scos cuțitul la mine, mă bătea constant și nu era genul de bătaie «jucăușă», mi-a dat cu scaunul în cap, cu furculița în ochi, scotea cureaua la mine, iar părinții mei nu făceau nimic în privința asta. Până în prezent neagă ce s-a întâmplat”, spune ea.

Astfel de povești nu sunt singulare, însă sechelele pe care le lasă nu țin cont de asta.  

Când vorbim despre relații dificile în familie, de cele mai multe ori ne gândim la cele între copii și părinți. Conflictele între frați, însă, sunt adesea subestimate în copilărie („că așa sunt frații”) și cu mai mult noroc ajung să rămână în regulă. În alte cazuri se pot transforma în luni sau ani de tăcere la maturitate. Am descoperit două povești diferite, dar marcate de aceeași durere în esență, și am stat de vorbă cu o specialistă care explică fenomenul atât din perspectiva copiilor, cât și din cea a părinților.  

Deși diferența de vârstă dintre Daria și sora sa e de numai trei ani, în copilărie relația lor a fost mai degrabă una de autoritate. Tânăra nu își amintește să fi avut momente de tandrețe sau de joacă, curiozitate, dragoste. În schimb, ceea ce a rămas adânc întipărit în corp și suflet sunt complexele și sentimentul omniprezent că nu merită să fie iubită: „Am crezut foarte mult timp că dacă nici sora mea nu a fost capabilă să mă iubească, atunci cu siguranță nu o va  face nimeni”. La maturitate, a dezvoltat depresie, pe care încă încearcă să o gestioneze cu ajutorul specialiștilor și al rețelei de sprijin pe care și-a construit-o în jurul său: iubitul și prietenii apropiați. 

Copil fiind, și-ar fi dorit ca în loc de „ești grasă” și „ești urâtă” să audă cuvintele de susținere pe care le surprindea în conversațiile altor frați și surori. În cazul ei, acest scenariu era greu de închipuit. „Îmi amintesc că eram prin clasa a III-a și m-am înscris la un cerc de dans și m-am lăsat pentru că mi-a spus ea că oricum o să rup scena dacă mă duc la un concurs. În plus, mi-a zis de foarte multe ori să mă duc să mă sinucid. Era ceva destul de comun.”

Daria nu își poate explica nici până astăzi de ce sora sa îi arăta atât de multă ură. Singurul motiv la care se gândește este gelozia: „Cred că m-a văzut mereu ca pe o competiție, nu ca pe sora ei, deși eu n-am văzut-o niciodată așa”. 

Adriana Boros, consilieră în educație și parenting, spune că venirea pe lume a unui frate sau a unei surori mai mari reprezintă echivalentul emoțional al traumei de trădare în cuplu. Deși contează și vârsta la care acest lucru se întâmplă, gelozia rămâne un fenomen foarte comun. 

În cazul Dariei, sora mai mare avea trei ani atunci când aceasta a venit pe lume, ceea ce potrivit Adrianei Boros,  reprezintă „o vârstă foarte dificilă, pentru că e perioada identitară și are loc o etapă de separare între părinte și copil, care poate deveni încă mai intensă la apariția unui alt copil”.   

Specialista susține că, în astfel de situații, părinții pot ajuta copilul mai mare să-și verbalizeze emoțiile, să își recunoască și numească trăirile puternice. Practic, părintele devine un traducător pentru ceea ce copilul, mai ales la o vârstă mică, nu poate reda prin cuvinte.  

În familia Dariei acest lucru nu s-a întâmplat. Tânăra spune că mai mare ca durerea provocată de sora ei, a fost lipsa reacției părinților. „De obicei erau la muncă când se întâmplau conflictele cu sora, dar au fost momente în care erau de față și atunci mama ceda și spunea că ambele suntem vinovate, deși de multe ori nu a fost așa”.  

Adriana Boros explică că atunci când apar conflicte între copii, părinții „trebuie să fie mediatori, nu judecători”. Specialista adaugă că, în esență, fiecare copil are dreptatea lui, iar rolul părintelui este să îl ajute să navigheze prin conflicte. „Navigarea conflictului nu înseamnă să găsim care e de vină. Înseamnă să-i susținem pe ambii copii să înțeleagă ce s-a întâmplat în această dinamică.”  

Astăzi, Daria nu mai comunică cu sora sa mai mare. În schimb, este în relații bune cu sora mai mică, pentru care vrea să fie un pilon de sprijin și la care observă, cu întristare, aceleași trăiri agitate atât în raport cu părinții, cât și cu sora lor mai mare.  

După cum explică Adriana Boros, rivalitatea între frați este o manifestare naturală, care ține de nevoia noastră de supraviețuire, „tendința noastră este să acoperim cât mai multe resurse din interiorul nostru, din exteriorul nostru, ca să rămânem în viață”. Cu toate acestea, specialista menționează că, de obicei, la vârsta adultă relațiile tind să se echilibreze. În alte cazuri, însă, lucrurile pot în continuare să rămână la nivel de competiție sau neînțelegere, în funcție de intensitatea trăirilor pe care fiecare le-a avut. 

Pentru Diana, relația cu frații continuă să aducă multă durere și astăzi. În ambele cazuri, femeile vorbesc despre o atmosferă tensionată în familie la bază.  

Diana locuiește în Chișinău și activează în domeniul dreptului. Este prima din cei trei frați în familie, însă în cazul ei presiunea a venit de la părinți și frații mai mici. „Părinții țineau cel mai mult la sora mea. O încurajau tot timpul. În mine nu vedeau nimic și îmi spuneau tot timpul că nu voi obține nimic, că în afară să fac cafea și să spăl farfurii, de nimic nu mă ajunge capul”, își amintește femeia, încă cu un nod în gât. Motivul diferenței ar fi fost notele și succesele de la școală - comparații care nu au încetat nici atunci când femeia a obținut mai multe realizări pe plan profesional.  

„Folosim comparația pentru a motiva sau pentru că acesta e modelul educațional pe care noi înșine l-am trăit. Comparația la modul general este considerată una dintre formele educaționale invazive, care nu duc neapărat la motivație și la o percepție de sine sănătoasă, dar duc la o permanentă evaluare a propriei persoane în funcție de exterior. Astfel, foarte rar noi mai reușim să ne conectăm la ceea ce credem noi despre ce facem, despre munca noastră, despre aportul nostru, despre valoarea noastră. Una dintre sursele cele mai evidente de motivație este, de fapt, starea de bine pe care vrem să o repetăm ulterior în acțiunile noastre”, adaugă Adriana Boros.  

În urmă cu câțiva ani, Diana și-a pierdut mama, iar acest eveniment, în loc de doliu, i-a adus multă eliberare. Totuși, relațiile cu frații au rămas la fel de complicate. Femeia spune că terapia a ajutat-o să depășească multe momente. În procesul terapeutic a învățat și învață în continuare să pună limite și să aibă de grijă de propria stare de bine. 

Pe lângă comparație, ca metodă de educație, Adriana Boros susține că din aceeași poveste face parte și rușinea. Anume în așa mediu a crescut și Alina*, motiv pentru care nu a construit relația pe care și-a dorit-o cu unul dintre frați. Femeia este stabilită de mai mult de 10 ani peste hotare și nu își imaginează să mai revină acasă. În principal, pentru că diferențele de cultură au făcut-o să vadă o altă latură a educației și parentingului – răni pe care le simte încă deschise atunci când își aduce aminte de copilărie.

Alina are un frate mai mare și altul mai mic. Cu cel mai mare ține legătura, chiar și de la distanță, în schimb cu cel mai mic relațiile au fost mereu dificile. Femeia consideră că un rol mare l-au jucat părinții și climatul din familie.

„Toată viața am crescut numai să ne fie rușine. La școală, acasă, în sat. Avem impresia că mai bine ne omoram pe noi, decât să-i facem de râs prin sat sau să zică cineva ceva de noi. Lucrurile astea ne-au afectat foarte mult, în special pe mine și pe fratele mai mic. Pe el mama l-a influențat încă mai mult”, povestește femeia.

Modelul de educație din familie a influențat felul în care ea și fratele său au reușit să se conecteze. Deși locuiește în aceeași țară, nu își comunică de câteva luni bune. Motivul a fost o neînțelegere banală, dar care s-a transformat într-o lungă tăcere din cauza experiențelor traumatizante din trecut.

Deseori, femeia consideră că: „părinții nu ne-au educat, doar ne-au crescut”. Nu au avut seri calde în familie, nu și-au spus cuvinte frumoase, iar toate încercările de a comunica se reduceau la refuzul părinților de a asculta, „pentru că ei nu au admis niciodată că pot să nu aibă dreptate în unele privințe”.

„Există un cult al părinților care, din punctul meu de vedere, se bazează pe frică și rigiditate. Cu cât suntem mai rigizi, cu atât de fapt ne este mai frică că pierdem controlul. Părinții fac asta de multe ori pentru că așa cred că copiii vor reuși să se integreze în societate. În același timp, nu poți face introspecție câtă vreme tu nu ai o cultură a analizei de sine și o cultură a gândirii critice. Deci sunt niște abilități și niște competențe care, reieșind din educația noastră și din modul în care funcționează societatea estică, nu au fost dezvoltate”, adaugă Adriana Boros.

Alina mărturisește că bariera emoțională cu fratele ei continuă să o afecteze. A făcut și ea terapie, la fel ca Diana, dar simte că mai există lucruri cu rădăcini adânci de care îi este dificil să scape. Chiar și așa, încearcă să folosească experiența pentru a pune bazele unei altfel de relații între cei doi copii ai săi. 

Text de Laura Ghenea
Editat de Diana Preașcă

*Numele a fost schimbat pentru a proteja identitatea