Elveția care m-a crescut: cum un sat pentru copii m-a învățat cine sunt
„Elevi, Carolina are un anunț pentru voi!”, ne-a spus într-o zi dirigintele.
Carolina a ieșit mândră în fața clasei: „Voi pleca într-un schimb intercultural în Elveția, în această primăvară.”
Am încremenit. Elveția? Pentru noi, adolescenți de gimnaziu din Bălți, Elveția era un mit, o Japonie a Europei: îndepărtată, scumpă, greu de atins. I-am pus Carolinei o mie de întrebări, în mine se aprinsese o scânteie.
Carolina a ieșit mândră în fața clasei: „Voi pleca într-un schimb intercultural în Elveția, în această primăvară.”
Am încremenit. Elveția? Pentru noi, adolescenți de gimnaziu din Bălți, Elveția era un mit, o Japonie a Europei: îndepărtată, scumpă, greu de atins. I-am pus Carolinei o mie de întrebări, în mine se aprinsese o scânteie.
Pornirea din Chișinău, 6 noiembrie 2015/ Facebook
Câteva luni mai târziu, în toamna lui 2015, am văzut un nou Call for participants pentru tineri născuți în ’98-’99. Era primul proiect la care aplicam ca participantă. Și, fără să știu prea bine în ce mă bag, am spus „da”.
În noiembrie, ne-am adunat lângă Circul din Chișinău, 40 de participanți, adolescenți de 15-16 ani, alături de 6 supervizori. Am urcat într-un autobuz și am pornit spre Trogen, un sătuc minuscul din cantonul Appenzell, Elveția. Acolo, pe o colină cu vedere spre Alpi și lacul Konstanz, se află Satul Copiilor al Fundației Pestalozzi. Un loc născut din ideea unui om care a crezut că pacea începe cu educația.
În noiembrie, ne-am adunat lângă Circul din Chișinău, 40 de participanți, adolescenți de 15-16 ani, alături de 6 supervizori. Am urcat într-un autobuz și am pornit spre Trogen, un sătuc minuscul din cantonul Appenzell, Elveția. Acolo, pe o colină cu vedere spre Alpi și lacul Konstanz, se află Satul Copiilor al Fundației Pestalozzi. Un loc născut din ideea unui om care a crezut că pacea începe cu educația.
Articolul devenit sat pentru copiii războiului
Fundația Pestalozzi a fost înființată în 1946, imediat după Al Doilea Război Mondial, de către jurnalistul și vizionarul elvețian Walter Robert Corti, redactor-șef al revistei Du. Într-un editorial publicat în toamna acelui an, Corti propunea crearea unui „sat pentru copiii rămași fără adăpost, fără părinți, fără viitor”. Un loc unde tinerii afectați de război să poată învăța din nou ce înseamnă încrederea, grija și apartenența.
Cititorii revistei au început să doneze masiv pentru această idee. În mai puțin de un an, visul lui Corti a devenit realitate. Satul Copiilor din Trogen a găzduit primele grupuri de copii refugiați din Franța, Polonia, Finlanda, Austria sau Grecia. Inspirată de filosofia pedagogică a lui Johann Heinrich Pestalozzi, organizația susține o educație completă, care dezvoltă în mod egal mintea, inima și mâinile, punând accent pe echilibrul dintre cunoaștere teoretică, empatie și abilități practice.
Cititorii revistei au început să doneze masiv pentru această idee. În mai puțin de un an, visul lui Corti a devenit realitate. Satul Copiilor din Trogen a găzduit primele grupuri de copii refugiați din Franța, Polonia, Finlanda, Austria sau Grecia. Inspirată de filosofia pedagogică a lui Johann Heinrich Pestalozzi, organizația susține o educație completă, care dezvoltă în mod egal mintea, inima și mâinile, punând accent pe echilibrul dintre cunoaștere teoretică, empatie și abilități practice.
Summer Camp 2025
Lecții despre limite și sensuri
Astăzi, tinerii din toată lumea ajung anual în Satul Copiilor, fie în schimburi internaționale, fie în tabere de vară. Fiecare grup locuiește într-o casă tematică, reprezentând o țară. Copiii gătesc, fac curat, discută, colaborează, și învață ce înseamnă o comunitate.
Am ajuns la Trogen într-o noapte rece de noiembrie. Ne-a întâmpinat mentorul nostru, Daniel – calm, deschis, bărbos și încărunțit, toți am remarcat ciorapii lui colorați rupți din desenul animat Peppi Ciorap Lung.
Îmi amintesc perfect două activități. Prima a fost despre identitate. Am modelat fiecare câte o figurină din plastilină care să ne reprezinte. Unii au făcut flori, alții animale. Am vorbit cu mândrie despre cine suntem și de ce. Apoi, brusc, Daniel a călcat una dintre figurine. S-a făcut liniște. Am încremenit. Proprietara a izbucnit în plâns.
„Identitatea ta contează”, a spus el. „Dar protejarea ei este responsabilitatea ta. Dacă tu nu îți trasezi granițele, alții o vor face în locul tău.”
Îmi amintesc perfect două activități. Prima a fost despre identitate. Am modelat fiecare câte o figurină din plastilină care să ne reprezinte. Unii au făcut flori, alții animale. Am vorbit cu mândrie despre cine suntem și de ce. Apoi, brusc, Daniel a călcat una dintre figurine. S-a făcut liniște. Am încremenit. Proprietara a izbucnit în plâns.
„Identitatea ta contează”, a spus el. „Dar protejarea ei este responsabilitatea ta. Dacă tu nu îți trasezi granițele, alții o vor face în locul tău.”
Excursiile din schimbul intercultural 2015
A fost prima mea lecție despre limite personale și una dintre cele mai reprezentative până astăzi.
A doua activitate era despre percepții culturale. Ne-am trezit într-o țară imaginară - „Țara Albatroșilor”. Fetele stăteau pe pernuțe, băieții pe scaune. A urmat un ritual în care mâinile băieților erau așezate pe capetele noastre. Ne-am simțit jenate, umilite, revoltate. Apoi, am aflat „adevărul”: în acea cultură, bărbații nu aveau voie să atingă pământul. Doar prin contact cu fetele supraviețuiau. Iar fata cu cel mai mare picior era zeița locului.
Totul s-a răsturnat. Brusc, rușinea s-a transformat în putere. Lecția? Sensul nu este niciodată absolut, el este dat de context, de simboluri, de narativ.
La finalul acelui schimb, am spus, plină de convingere:
„Vreau să mă întorc aici ca supervizoare.”
A doua activitate era despre percepții culturale. Ne-am trezit într-o țară imaginară - „Țara Albatroșilor”. Fetele stăteau pe pernuțe, băieții pe scaune. A urmat un ritual în care mâinile băieților erau așezate pe capetele noastre. Ne-am simțit jenate, umilite, revoltate. Apoi, am aflat „adevărul”: în acea cultură, bărbații nu aveau voie să atingă pământul. Doar prin contact cu fetele supraviețuiau. Iar fata cu cel mai mare picior era zeița locului.
Totul s-a răsturnat. Brusc, rușinea s-a transformat în putere. Lecția? Sensul nu este niciodată absolut, el este dat de context, de simboluri, de narativ.
La finalul acelui schimb, am spus, plină de convingere:
„Vreau să mă întorc aici ca supervizoare.”
Un deceniu
Recent, exact zece ani mai târziu, m-am întors în Satul Copiilor pentru a treia oară de data aceasta ca supervizoare în cadrul Summer Camp. Energia acelui loc a rămas pentru mine un reper interior.
De fiecare dată când revin acolo, simt că îmi măsor evoluția. Ca într-un loc-reflector. Îmi las oboseala la poarta satului și mă încarc cu liniștea locului.
Ca jurnalistă, mă gândesc des la faptul că totul a început de la un articol. Asta este, poate, cea mai profundă lecție personală: cuvintele pot crea „lumi paralele” la propriu.
De fiecare dată când revin acolo, simt că îmi măsor evoluția. Ca într-un loc-reflector. Îmi las oboseala la poarta satului și mă încarc cu liniștea locului.
Ca jurnalistă, mă gândesc des la faptul că totul a început de la un articol. Asta este, poate, cea mai profundă lecție personală: cuvintele pot crea „lumi paralele” la propriu.
Activitatea de formare a supervizorilor, Summer Camp 2025
Astăzi, Fundația Pestalozzi lucrează cu organizații din Europa de Est, Asia Centrală și din Sudul Global. Schimburile interculturale continuă. Iar eu, ca una dintre cele care au trecut prin toate etapele - membră în follow-up, participantă, coordonatoare de activități, supervizoare, pot spune că am crescut acolo.
Acel sat minuscul de pe un deal elvețian este, în felul lui, o capitală personală.
Iar când îmi iau rămas bun de la colegii din staff, ne spunem simplu:
„Până data viitoare.”
Acel sat minuscul de pe un deal elvețian este, în felul lui, o capitală personală.
Iar când îmi iau rămas bun de la colegii din staff, ne spunem simplu:
„Până data viitoare.”
Text: Renata Rățoi
Editare: Anastasia Condruc
Editare: Anastasia Condruc
