Autor: Petru Bogatu
Viaţa e exact ceea ce ţi se întâmplă atunci când tu ai alte planuri. Chiar în momentul în care puterea comunistă cânta prohodul opoziţiei democratice şi anunţa o reîncălzire a relaţiilor cu Rusia, spiritul nonconformist al Basarabiei româneşti s-a trezit dintr-un somn letargic ce părea să fie unul de veci.
Electorat fără opoziţie
Protestul breslei istoricilor împotriva unui manual tendenţios şi antinaţional s-a constituit miercuri într-o autentică manifestaţie populară împotriva regimului Voronin şi a tentativelor sale de resovietizare forţată a Republicii Moldova. Şi asta în condiţiile în care nimic nu prevestea renaşterea rezistenţei democratice. Societatea noastră semăna de la un timp încoace cu o mlaştină încremenită în care murise până şi istoria. Precizez. Nu numai istoria românilor, ci şi istoria ca atare.
Puţinii critici ai comuniştilor păreau disperaţi. În cel mai bun caz, resemnaţi. Se plângeau cu toţii că au rămas fără susţinători, întrucât alegătorii lor ar fi plecat peste hotare. Şi ei aveau dreptate, desigur. Dar numai până la un punct. Pentru că nu numai opoziţia a rămas fără electorat, ci şi viceversa. Electoratul anticomunist a rămas fără opoziţie. Astfel, cetăţenilor, pe neprins de veste, li s-a luat dreptul la exprimare şi opţiune politică.
Şansa normalităţii
Operaţiunea de lichidare a opoziţiei s-a încheiat cu succes, precum se ştie, în urma coabitării lui Voronin cu Roşca. Din acea clipă scena politică autohtonă aducea la înfăţişare cu un pământ pârjolit. Opoziţia de carton care, pentru a nu supăra tare Occidentul, a fost lăsată să trăiască, nu mai conta, pentru că, fiind dezbinată şi discreditată, nu prezenta niciun pericol pentru guvernarea actuală. În treacăt fie spus, Serebrian a fost îndemnat să urmeze exemplul lui Roşca la 4 aprilie 2005 şi să-l voteze pe Voronin tocmai pentru a preveni astfel o posibilă transformare a Partidului Social-Liberal într-un azil politic unde s-ar fi aciuat electoratul dezamăgit de pactizarea PPCD-ului cu PCRM. Liderului PSL i s-a întins o momeală şi el a muşcat-o.
În aceste împrejurări, micile flăcări pâlpâinde ale protestelor anticomuniste, aprinse pe cont propriu de Asociaţia Istoricilor, riscau să se stingă ca un băţ de chibrit. Numai că, în mod surprinzător, nemulţumirile mocninde din societate au luat foc. Istoricilor li s-au alăturat mulţimile. Chişinăuenii au demonstrat că nu numai burduhanul şi interesul lui contează. Tinerii au arătat că sunt capabili nu doar să umble tralala. Electoratul se pune în mişcare şi direcţia în care se mişcă el redă şansa revenirii la normalitate.
Punct şi de la capăt
N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Oricât de promiţător ar fi mitingul de miercuri din faţa Operei, acest fapt nu asigură, bineînţeles, şi refacerea miraculoasă a opoziţiei. După ce PPCD a virat spre comunişti, iar o serie de adversari cunoscuţi ai partidului de guvernământ au picat sau sub povara propriilor vicii, sau sub loviturile lui Voronin, alegătorii nu mai cred în partide. Şi cum, după ştiinţa mea, păţitul suflă şi în îngheţată, o nouă şi puternică opoziţie nu are cum să se nască peste noapte. Oricum, deocamdată nicio formaţiune democratică n-a săltat deasupra condiţiei de promisiune.
Şi totuşi, manifestaţia de acum două zile e un semn al deşteptării. Cum ai da, istoria reîncepe pe 11 octombrie 2006. Punct şi de la capăt. // Jurnal de Chisinau
