Istoria ne pune de multe ori în faţa unor evenimente dureroase de care, cu greu, ai vrea să îţi aminteşti. Conflictul transnistrean care a luat cu el 289 de bravi soldaţi, este poate cel mai tragic eveniment, în contextul în care luptele s-au dus între fraţi. Despre aceasta s-a scris foarte multe lucruri şi încă mai continuă să se scrie pentru că adevărul, oricât de dur nu ar fi, trebuie aflat. Am încercat şi noi să aflăm detalii despre tragicul eveniment din perspectiva a doi veterani al acestui conflict.
Într-un interviu pentru Moldova.ORG, Valeriu Miţul, ex-primar de Corjova şi Iurie Coţofană, fost consilier local în aceeaşi localitate, ambii veterani ai acestui conflict, ne-au relatat despre cum au decurs neoficial acele tragice evenimente.
– Ştim cu toţii că epicentrul conflictului armat de peste Nistru a fost regiunea Dubăsari. Povestiţi-ne cum a început totul.
Valeriu Miţul: Cu părere de rău, revoluţia din 1992 a fost importată. Primul pas care a fost făcut de către Rusia, atunci când au văzut că nu beneficiază de prea multă susţinere din partea stângă a Nistrului, a trimis soldaţi de pe Don. Primii cazaci care au venit în deplasare, s-au situat în comuna Corjova. Până la urmă, am aflat că şi ei au fost duşi în eroare, li s-a promis că aici urma să fie pus hotarul peste Nistru iar ei trebuiau să îndeplinească funcţia de grăniceri. Mai apoi au început să dispară oameni din localitate, se întâmplau lucruri ciudate, şi văzând cum în oraşul Dubăsari, separatiştii au format miliţia lor, au blocat consiliul raional, au început să se înarmeze şi i-au arestat pe colaboratorii secţiei de polţie din Dubăsari, noi, locuitorii din zonă, ne-am gândit că nu vom mai avea susţinere din partea administraţiei de la Chişinău. Atunci, am început să facem adunări în localitate şi să încercăm să găsim o soluţie în acest caz. A fost luată decizia să ocupăm unitatea militară, să ne înarmăm şi să opunem rezistenţă până când va veni acoperire de la Chişinău.
Astăzi aş putea să confirm faptul că războiul ideologic a fost câştigat, din start, de Tiraspol. S-a observat că ei erau pregătiţi mult mai bine, erau organizaţi, îşi cunoşteau ţinta şi se vedea care era scopul lor, să provoace un război. Noi însă nu am avut specialiştii şi echipamentul necesar, capabil să opună rezistenţă armatei a XIV-a. Astfel, se vede din start că Moldova nu avea de gând să intre în conflict cu Tiraspolul.
– Din câte ne-aţi relatat, se crease o situaţie tensionantă încă din 1991, pe atunci, oamenii din localitate se gândeau că lucrurile vor luat o astfel de întorsătură?
Iurie Coţofană: Toată lumea trăieşte cu speranţă. Întotdeauna când porneşti un lucru, speri că-l vei obţine un rezultat bun. Însă pe atunci, nu prea stăteam mult pe gânduri, prima sarcină era să supravieţuieşti, în spatele tău era familia, părinţii, copiii, iar evenimentele aveau loc chiar pe strada pe care locuiam. Scopul era să luptăm şi să rămânem promotori ai ideei naţionale.
– Voluntarii care au luptat în 1992 alături de armata Moldovei, s-au simţit trădaţi de către administraţia de atunci?
Valeriu Miţul: Au existat diferite situaţii. Erau perioade când oamenilor nu le era acordată nici o atenţie şi erau nevoiţi să se descurce cu forţele proprii. Părerea mea este că Guvernul de la Chişinău ar trebui să acorde o mare atenţie cetăţenilor din stânga Nistrului. Unii dintre ei şi acum, după 20 de ani de la acele evenimente tragice, sunt intimidaţi, li se fac percheziţii la domiciliu şi le este frică chiar să iasă din curte.
– Pentru locuitorii din satul Corjova, s-a terminat războiul sau încă mai durează?
Iurie Coţofană: Pentru mine conflictul transnistrean nu s-a terminat. Ultima dată când am fost arestaţi, în martie 2011, s-a demonstrat faptul că se duce o luptă crâncenă în acest sens.
Valeriu Miţul: Dacă e să luăm în vedere comuna Corjova, mai multe lucruri ciudate au loc chiar şi după 20 de ani de la încetarea focurilor de armă pe Nistru. Ministerele de forţă de la Tiraspol recurg la diferite cazuri de ameninţare, intimidare şi încălcarea drepturile oamenilor din regiune. Administraţia locală încearcă să ţină piept tuturor piedicilor întâlnite în cale. Atunci când sunt organizate diferite activităţi culturale în localitate, Tiraspolul încearcă să întreprindă diferite acţiuni pentru a împiedica desfăşurarea acestora. La sărbătoarea “Ultimul sunet”se întrerupe curentul, se interzice arborarea drapelului şi intonarea imnului de stat al Republicii Moldova. Totuşi, administraţia locală opune rezistenţă şi găseşte soluţii pentru depăşirea acestor situaţii. În aceste condiţii, imnul este cântat de la mic la mare şi fiecare vine cu câte un tricolor în mână. În aşa caz, miliţienii nu mai ştiu cum să reacţioneze.
Avem susţinere din partea Guvernului de la Chişinău însă aceştia ar trebui să elaboreze un plan concret pentru soluţionarea conflictului îngheţat de la Nistru.
– Vă ciocniţi în fiecare zi cu situaţii în care sunt implicaţi aşa-zişii pacificatori. Cum credeţi, transformarea misiunii de pacificatori în una civilă ar contribui cumva la rezolvarea conflictului transnistrean?
Valeriu Miţul: Atâta timp cît pe teritoriul Republicii Moldova va fi misiunea de pacificatori şi Rusia se va implica în treburile interne ale ţării, lucrurile nu se vor schimba. Ei declară că ne apără interesele noastre, iar atunci când cerem ca ei să plece, ei nu vor să o facă. Toate posturile de control instalate pe teritoriul Republicii Moldova, sunt ilegale . Aici trebuie să vină misiuni care au oameni pregătiţi şi moral şi fizic. Pacificatorii ruşi stau şi tremură cu arma în mână, nemaivorbind de cei transnistreni.
Iurie Coţofană: Tot războiul din ‘92 a fost dirijat de către Rusia, de servicii special infiltrate în regiunea transnistreană care au dirijat întreg conflictul. Rusia a dezbinat societatea şi acum tot ei vor să ne facă ordine în ţară, să menţină pacea pe Nistru. Dacă înainte majoritatea soldaţilor din armata a XIV-a erau cetăţeni ruşi veniţi în Moldova pentru un anumit termen, astăzi, majoritatea din ei sunt cetăţeni din partea stângă a Nistrului care au obţinut cetăţenie rusă şi sunt înrolaţi în armata Rusiei. Părerea mea este că avem nevoie de altă misiune de pacificatori, în afară de Rusia. Avem nevoie de ofiţeri pregătiţi şi moral şi fizic, dar care să nu se implice în treburile interne ale ţării, să-şi exercite misiunea echidistant.
– V-aţi aflat în contact cu locuitorii satelor aflate sub administraţia de la Tiraspol. Ce-şi doresc aceştia?
Valeriu Miţul: De multe ori îi întreb acest lucru şi ei îmi spun că vor să poată circula liber, să posede un post de muncă şi să trăiască liniştit. Mulţi din ei spun că până la declanşarea conflictului de pe Nistru, până în 1992, se trăia mai bine, societatea nu era dezbinată, nu erau graniţe.
Iurie Coţofană: Nu vor nimic, ei vor pace şi linişte. Muncesc pamântul, cresc animale, merg la serviciu şi au toate ce le trebuie.
– În acel conflict au fost antrenaţi zeci de mii de soldaţi. O parte dintre aceştia au rămas pe veci pe câmpul de luptă, o parte s-au întors invalizi. Ce aşteptări au cei care au luptat în conflictul de peste Nistru, de la actuala guvernare?
Iurie Coţofană: Fiecare veteran, în primul rând, aşteaptă recunoaştere. Că este veteran, că atunci când a fost nevoie, a luat arma în mână, nu s-a speriat, nu a fost refugiat, nu s-a ascuns, a luptat pentru păstrarea pământului şi a neamului.
Valeriu Miţul: În 1992, când au început luptele şi am luat arma în mâini, alături de mulţi alţi colegi de-ai mei, nu ne-am gândit să primim ceva în schimb şi nu am făcut acest lucru pentru a obţine anumite recompense. Scopul final a fost apărarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Mai există oameni care poartă în suflet sentimentul patriotic. Cu toate acestea, nu se întreprind măsuri pentru a-i motiva şi pe alţii.
