De Petru Bogatu
Multă lume a remarcat faptul că Vlad Filat şi-a schimbat "look-ul". De la un timp încoace premierul pare să fie altfel tuns. Mass-media a întors acest subiect pe o parte şi pe alta. Presei însă i-a scăpat faptul că şi Mihai Ghimpu surprinde printr-o nouă imagine.
Un nou stil de comunicare
Cine are ochi de văzut şi urechi de ascultat, poate constata, la o privire mai atentă, că preşedintele interimar s-a schimbat. Are şi el un "look" diferit de cel pe care l-a etalat până nu demult. Nu este vorba, desigur, de o nouă freză. Dacă şi-ar fi tras altă coafură ori s-ar fi ras pe cap, acest lucru, probabil, l-ar fi observat toţi. Preşedintele interimar a adoptat un nou stil de comunicare publică.
Deşi rămâne la fel de colţos ca odinioară, Mihai Ghimpu a devenit mai prudent. Dar şi mai rezonabil. A învăţat că în vârful piramidei nu trebuie să spui mereu tot ce ştii sau crezi. Haideţi să ne amintim doar câte dureri de cap i-a dat mărturisirea sa de credinţa, făcută ziariştilor cu o neprefăcută şi dezarmantă sinceritate, potrivit căreia el este unionist. Unii l-au aplaudat frenetic, alţii l-au înjurat ca la uşa cortului. În consecinţă, s-a văzut silit să se explice, să revină asupra subiectului pentru a-l interpreta.
Până la urmă, comentariile sale nu au înşelat pe nimeni, dar de multe ori au stârnit dezamăgirea celor care l-au ovaţionat, dar şi reacţiile răutăcioase ale celor care au aruncat cu pietre în el. Şi nici nu-i de mirare. Sinceritatea în politică este mai mult o poză decât un fel de a fi, deoarece uneori până şi gândurile bune şi ideile îndrăzneţe se întorc împotriva celui care le-a rostit.
Preşedintele interimar a învăţat şi alte lecţii. Că nu trebuie să fie, de exemplu, un altfel de Voronin. Deşi subsemnatul scria anterior că pentru liderul comunist, Ghimpu se constituie într-un fel de pedeapsă meritată, execuţia nu avea cum să dureze la nesfârşit. Lumea aştepta altceva. Pentru că, oricum ai da, electoratul a votat schimbarea nu pentru a avea în fruntea statului un Voronin pe dos.
Un idealist pragmatic
Una peste alta, Mihai Ghimpu, cu noua s-a imagine, a avut de câştigat . Se creează impresia că popularitatea sa a crescut în ultimul timp, fapt pe care ar putea să-l ateste viitoarele sondaje de opinie.
Avem de a face, astfel, cu o schimbare principială de comportament politic, nu cu una de sezon. Totodată, nu poate fi vorba de o transformare a naturii lui Mihai Ghimpu. El a rămas, bineînţeles, acelaşi. Şi-a reînnoit întrucâtva look-ul pentru a-şi juca până la capăt rolul. Pentru a-şi îndeplini misiunea pe care destulă lume nu o înţelege şi o interpretează anapoda. Există multe voci, bunăoară, care afirmă că preşedintele interimar vrea să evite alegerile amânate, deoarece s-ar teme ca partidul său să nu înregistreze un rezultat mai slab decât în iulie 2009. Nu-i exclus ca el, de bună seamă, să ia în calcul şi acest fapt. Totuşi, motivaţiile sale,în opinia noastră, sunt altele.
Îl cunosc de mai mulţi ani şi de aceea ştiu că, aidoma fratelui său, Gheorge Ghimpu, are convingeri şi sentimente româneşti. Are o calitate rarisimă în politică şi anume cea de a fi un altruist capabil să-şi sacrifice interesele personale pentru a atinge obiectivele generale. Este un idealist în sensul bun al cuvântului care poate să acţioneze pragmatic.
Versiunea moldovenească a lui Iuşcenko?
Din acest punct de vedere, Mihai Ghimpu se aseamănă cu Victor Iuşcenko care, cu preţul propriei căderi politice, a izbutit până la un punct să schimbe Ucraina. A condamnat comunismul, a convins ONU să recunoască Holodomorul, a asigurat libertatea de exprimare şi a creat condiţii ireversibile pentru consolidarea presei independente, fapt ce a a conferit ţării o dimensiune cvasieuropeană.
S-o spunem pe şleau, Mihai Ghimpu, ca şi Iuşcenko, are şi el proiectul său de suflet, vorba lui Traian Băsescu. În calitatea sa de preşedinte interimar, a reuşit nişte lucruri pe care Marian Lupu nu le-ar fi făcut, cel puţin în 2010, din considerente conjuncturale. Mă refer, în special, la demararea procesului de evaluare a trecutului comunist.
Totuşi, liderul liberal de la Chişinău nu dispune de resursele fostului preşedinte ucrainean. Nu are nici timp şi nici suficient sprijin politic. Şi pe urmă, Iuşcenko, a avut nişte limite pe care nu a fost în stare să le depăşească. N-a dovedit dexteritate politică, a comis erori impardonabile, tăindu-şi uneori craca sub picioare şi periclitându-şi astfel propriul proiect de primenire democratică a ţării sale.
Riscă să calce pe urmele celui care a fost liderul revoluţiei oranj şi Mihai Ghimpu. Greşeşte, de exemplu, atunci când, pentru a îmbunătăţi Constituţia şi a evita alegerile anticipate, consideră că scopul scuză mijloacele. Vrând-nevrând, creează un precedent periculos de care în viitor ar putea profita adversarii democraţiei şi cauzei europene.
Printre erorile capitale comise de Victor Iuşcenko a fost faptul că nu a reuşit să identifice redutabili camarazi de idei în coaliţia portocalie care venise la putere după 2004. Ca rezultat, s-a pomenit izolat şi fără şanse de a-şi reînnoi mandatul.
Ca să învingă, Mihai Ghimpu trebuie să aibă şi el grijă să nu rămână singur cu propriul partid. Pentru asta nu-i destul să caute compromisuri şi să împace spiritele în AIE. Preşedintele interimar are nevoie de aliaţi autentici pe care să se bazeze până într-acolo încât, dacă va fi nevoie, să le poată ceda calea şi încredinţa cauza.
