De Constantin Tănase
Zilele acestea am frunzărit colecţia TIMPULUI din ultimii doi ani şi am descoperit un fapt care confirmă vechiul şi înţeleptul nostru proverb „ochii care nu se văd se uită”. Şi cu adevărat, un om public dacă nu apare în ziar, la radio sau pe sticlă e ca şi cum nu există pentru opinia publică. După venirea la putere a Alianţei, mulţi dintre acei care erau foarte prezenţi în presă, astăzi, deşi ocupă funcţii înalte şi importante, „vizibilitatea” lor s-a redus considerabil. Nu ştiu de ce se întâmplă asta.
E o politică de partid, poate? E teama unui bos să nu fie adumbrit? Astăzi apar peste tot şi tot timpul doar unu-doi actori politici. Mie însă mi-e dor şi de cei din „garda veche” care formau, mai ieri, mândria unor partide, erau cartea lor de vizită. Tineri, inteligenţi, erau aplaudaţi pe la mitinguri. Astăzi, lumea îi cam uită. În schimb, peste tot şi tot timpul apare una şi aceeaşi persoană. Ca pe timpul lui Voronin. Ca pe timpul lui Tarlev. De la un timp, m-am săturat să văd unul şi acelaşi chip frumos, drag şi luminos, şi când îmi apare în faţă, întorc pagina, schimb lungimea de undă, apăs pe telecomandă. Am convingerea că istoria nu pur şi simplu se repetă, ci şi se răzbună pe noi, fiindcă nu am învăţat principala ei lecţie: Nu vă creaţi idoli, deoarece aceştia primii o să vă bage la puşcărie pe voi!
