De Nicolae Dabija
Are ce are Marian Lupu cu limba noastră.
Lunea trecută, în cadrul emisiunii „În profunzime” de la PRO-TV, şeful Partidului Democrat a declarat că limba pe care o vorbim noi „din punct de vedere istoric şi ştiinţific e limba română, dar din punct de vedere politic e limbă moldovenească”.
Acesta e punctul de vedere al Cremlinului, pe care domnia sa îl împărtăşeşte cu mult sârg.
Dacă urmăm aceeaşi logică, atunci „din punct de vedere istoric şi ştiinţific” 2×2=4, dar „din punct de vedere politic” 2×2=5.
La fel „din punct de vedere ştiinţific” Pământul se învârte în jurul Soarelui, dar „din punct de vedere politic” Copernic nu are dreptate, pentru că omului nostru neinstruit îi e cu mult mai uşor să creadă că „soarele răsare şi asfinte”, rotindu-se în jurul planetei noastre.
În schimb, cum a afirmat un confrate-scriitor, „Marian Lupu vorbeşte o română de invidiat”.
În perioada de până la 1989, când auzeam pe câte cineva vorbindu-ne corect limba, ziceam încântaţi: „E de-al nostru!”.
Şi asta din motiv că toată nomenclatura comunistă vorbea ruseşte sau într-o română infectă.
Marii noştri interpreţi – nu-i numesc, pentru că-i cunoaşteţi – cântau dumnezeieşte, dar când deschideau gura să spună ceva, te apucai cu mâinile de cap: o frază rusească semănată cu cuvinte româneşti…
De aceea aceştia nu s-au prea încadrat în Mişcarea pentru reabilitarea limbii, pentru că n-o ştiau, dar nici nu prea depuneau eforturi s-o cunoască ceva mai bine, excepţie făcând Nicolae Sulac.
La mitingurile de la sfârşitul anilor ‘80, era suficient să iasă vreun individ şi să recite patetic: „Limba noastră-i o comoară!..”, ca imediat să fie considerat mai patriot decât Gheorghe Ghimpu sau Alexandru Usatiuc, care făcuseră închisoare comunistă. (Apropo, păcat că Preşedintele României, Traian Băsescu, la 27 ianuarie, când a intrat în Cimitirul Ortodox Central pentru a depune flori pe mormintele celora care s-au sacrificat pentru idealul românesc, ca să ajungă la locul de veci al lui Anton Crihan, a trebuit să păşească peste câteva morminte, inclusiv peste cel al lui A. Usatiuc, fără ca cineva din însoţitori să-i fi sugerat să scape o floare şi pe locul de veci al acestui mare patriot al Basarabiei şi României, despre care s-a uitat pe nedrept).
La un congres al cadrelor didactice din republică, care a avut loc în perioada sovietică şi la care am fost invitat ca autor de manual, când am spus între altele: „Ne-am transformat într-o republică de bâlbâiţi”, sala a aplaudat, întru confirmare, iar boşii de partid din prezidiu s-au arătat revoltaţi, replicându-mi în ruseşte că „nu-i adevărat, limba moldovenească de la 1940 încoace a înflorit”.
Cum a „înflorit”, ştia fiecare.
Dacă URSS mai continua până în 2010, am fi numărat pe degete şi vorbitorii de „limbă moldovenească”.
La recensământul din 1989, în RSS Moldovenească fuseseră atestaţi 260.000 de moldoveni, care declaraseră că limba lor maternă e „rusa”, ei nemaicunoscând limba părinţilor lor.
Şi numărul acestora era în creştere.
Aceia se declară azi mari apărători ai „limbii moldoveneşti”, pe care n-o cunosc, apărând-o, de cine credeţi?, de noi, care, în concepţia lor, am vrea „s-o românizăm”.
În perioada luptei pentru limba română, orice politician care vorbea româneşte ne era simpatic, chiar dacă vorbea contra noastră.
Ne spuneam: nu se poate să nu fie cu noi, de vreme ce vorbeşte atât de frumos.
Îi subliniasem pe atunci lui George Piscoci-Dănescu, sosit la Chişinău de la Paris, când unul dintre bunii noştri vorbitori de română ataca într-o emisiune televizată limba română şi unioniştii (inclusiv pe Gr. Vieru), că e păcat, pentru că el (vorbitorul) e un om deştept.
La care românul din Franţa mi-a reproşat: „Şi Diavolul e deştept”.
De atunci mă străduiesc să nu mă las influenţat de aparenţe.
Şi zic: „Şi Diavolul vorbeşte bine româneşte”.
Iar azi adaug: şi antiromânul Mihai Conţiu vorbeşte bine româneşte.
Şi Ion Berlinski. Şi Vasile Stati.
Dar faptele lor sunt găunoase.
Nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi de felul cum vorbesc oamenii noştri, ci de lucrurile pe care le fac. Să lăsăm faptele lor să vorbească în locul cuvintelor.
În 2001, când fusese declanşată o campanie de unificare a partidelor noastre, acestea fiind prea multe într-o republică atât de mică, Biroul Partidului Forţelor Democratice, partid parlamentar vreme de un deceniu, a ales să fuzioneze cu recent înfiinţatul Partid Social-Liberal, condus de Oleg Serebrian. De ce anume cu el? Pentru că – acesta a fost argumentul suprem – Serebrian vorbeşte o românească atât de aleasă. Astfel PFD-ul a dispărut în neantul istoriei, pentru că l-am încredinţat unei persoane care ieri era cu extrema dreaptă, azi e cu extrema stângă şi care nu avea decât o singură calitate: vorbea corect româneşte.
Şi astăzi, mi se pare, lumea noastră, când e vorba de politicieni, fiind încântată de cum vorbesc aceştia româneşte, nu-i mai ascultă ce spun.
Dar cuvintele unora, care-şi rostesc româna pe vârful limbii, „ca pe Dâmboviţa”, sunt orientate de multe ori contra limbii din care aceştia fac parte, contra neamului românesc de care aparţin.
Politicienii noştri Marian Lupu, Oleg Serebrian, Iurie Roşca şi alţii au dovedit că poţi vorbi o română foarte bună şi să nu fii cu Neamul Românesc.
Şi Voronin a acumulat în opt ani de zile un vocabular de cuvinte româneşti impresionant, dar el îl foloseşte doar ca să înjure România, Neamul Românesc, Limba Română!
Şi ucraineanul Hrâhori Petrenko, care-şi zice Grigore Petrencu (aşa-i transcrie numele Televiziunea moldovenească, pentru ca să-l credem „de-al nostru”), vorbeşte limba română aproape la fel de bine ca şi celălalt Petrencu, Anatol, dar între felul lor de a fi şi de a simţi e o diferenţă ca de la cer la pământ: unul ne atacă valorile, şi altul ne apără valorile, folosind aceleaşi cuvinte.
E timpul să-i apreciem pe oameni după fapte, şi nu după cuvinte.
După ceea ce fac şi cum fac, nu după ceea ce spun şi cum spun.
Acesta ar fi încă un semn că suntem un popor matur, care nu confundă, când e vorba de politicieni, cuvântul cu vorba şi mişcarea cu acţiunea.
