De Nicolae Dabija
În cadrul ultimei sale vizite la Chişinău, Preşedintele român Traian Băsescu a menţionat că a semna Tratatul de frontieră dintre România şi Republica Moldova este ca şi cum ar reconfirma cu iscălitura sa semnăturile odioase ale lui Ribbentrop şi Molotov sub Pactul care a mutilat teritoriul României la 28 iunie 1940.
A semna un Tratat politic de bază dintre România şi Republica Moldova înseamnă acelaşi lucru.
Oficialităţile de la Chişinău de mai mulţi ani insistă ca România să-l semneze.
De aceeaşi părere este şi Partidul Democrat, de guvernare (preşedinte – M. Lupu).
Dar un Tratat de bază dintre România şi Republica Moldova ar fi în cazul celor două state unul încheiat între o parte a teritoriului unei ţări şi altă parte a teritoriului aceleiaşi ţări, înstrăinată în urma unei înţelegeri criminale între doi tâlhari, Hitler şi Stalin, în detrimentul intereselor poporului român de pe cele două maluri ale Prutului.
Un Tratat româno-român (care şi-ar zice român-moldovenesc) ar conveni celora care se cred stăpâni veşnici pe acest pământ care nu le aparţine.
S-au făcut mai multe variante de „Tratat”.
Una spune că acesta „e alcătuit în limbile română şi moldovenească, având aceeaşi putere juridică”.
Alta n-a fost semnată în 2003, când Voronin a sărit în apărarea lui Ribbentrop şi Molotov, zicând că ei nu trebuie pomeniţi în Tratat.
Ca şi cum Republica Moldova a existat dintotdeauna, de la facerea lumii, şi nu a fost creată pe o aşchie de pământ românesc, ruptă cu forţa în 1940 din trupul României, în urma unor aranjamente diabolice dintre Germania şi ex-URSS.
Istoria ultimelor câteva secole este istoria furturilor din pământurile noastre de către vecinii din Est şi din Vest.
Bucovina e şi ea ruptă din trupul moşiei lui Ştefan cel Mare (1775), ca şi Basarabia (1812), ca şi sudul şi nordul Basarabiei (1940), ca şi Ţinutul Herţei (1944), ca şi Transnistria (1992), ca şi gara Tighina (2001), ca şi insulele fluviului Nistru (2001-2004), ca şi locurile de la Palanca (2001)…
Ce ţară mare a avut bătrânul Ştefan cel Mare, dacă se fură şi se tot fură din ea, şi încă tot a mai rămas ceva dintr-însa!
Alcătuitorii moldoveni (asistaţi de experţi ruşi) ai părţii de Tratat fac trimitere ostentativă la Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947 (până la acea dată Basarabia şi Bucovina de Nord aveau statut de teritoriu ocupat prin forţa armelor), în care se menţionează că frontiera dintre România şi URSS se stabileşte în conformitate cu „înţelegerea dinte cele două ţări de la 28 iunie 1940”.
Care înţelegere?
Că n-a fost decât o ocupare forţată.
Un ultimatum nicăieri în lume şi niciodată în istorie n-a purtat nume de „înţelegere”.
Ocuparea unui teritoriu nu e „înţelegere”.
Şi nici nu poate fi.
Tratatul de la Paris e depăşit şi nu mai are valoare juridică din mai multe considerente. Unul dintre acestea ar fi că în momentul semnării lui România era o ţară ocupată de trupe străine, cu un guvern pus de ocupanţi, care nu făcea decât să execute ordinele Kremlinului. În perioada ratificării de către Guvernul de la Bucureşti a Tratatului de la Paris, scriitorul-preot Gala Galaction, aşteptând să intre la şeful securităţii româneşti de după război, Iosif Chişinevschi (care n-are nimic comun cu Chişinăul), descoperă mirat că limba tuturor funcţionarilor securităţii române de la acea oră era rusa: toţi vorbesc între ei ruseşte, el notând în jurnalul său: „ca şi cum am trăi într-o ţară cucerită”.
De ce ne-ar mira atunci faptul că „Guvernul” României de atunci a recunoscut în 1947 graniţele dintre URSS şi România ca fiind juste; că acesta a cedat Uniunii Sovietice pe baza unui simplu Proces-verbal, fără nicio acoperire juridică, Insula Şerpilor; ca în urma unor negocieri dintre ruşii de la Moscova şi cei din Guvernul de la Bucureşti aproape toate insulele româneşti de pe Dunăre au revenit în 1947 Uniunii Sovietice; că România a acceptat „transferarea către URSS a tuturor averilor germane din România”, că tot ea s-a obligat, încântată, „să plătească Uniunii Sovietice, drept reparaţii de război, suma fabuloasă de 300 000 000 de dolari SUA”, că cei care o reprezentau atunci au renunţat sau, mai exact, n-au insistat să i se recunoască contribuţia la victoria contra Germaniei şi sateliţilor ei ş.a.m.d., ş.a.m.d.
E timpul ca România, scăpată de comunism şi de tutela rusească, să spună şi să apere adevărul, unul fiind cel care ne interesează cel mai mult: Republica Moldova e un teritoriu românesc, chiar dacă îi acceptă (temporar sau definitiv) independenţa statală.
Cei care au încheiat odiosul Pact din 23 august 1939, Germania şi URSS, dar şi marile puteri ale lumii l-au condamnat şi au declarat că acesta „nu mai e valabil”.
Tratatul, nu însă şi consecinţele lui.
A venit timpul ca şi consecinţele acestuia să fie declarate nevalabile şi să se facă paşi concreţi pentru înlăturarea acestora..
Suprimarea consecinţelor nu trebuie nicidecum să înceapă cu încheierea unui Tratat de bază dintre România şi Republica Moldova, ţară care, în felul cum sunt alcătuite cele câteva variante ale lui, se declară o succesoare a URSS şi care în relaţiile sale cu România se vrea mai degrabă o succesoare de drept a Imperiului Sovietic şi mai puţin una a moşiei lui Ştefan cel Mare.
Republica Moldova e o ţărişoară pe harta Europei, un fel de Liechtenstein al sărăciei, şi − dacă România nu mai are nevoie de acest teritoriu − ea poate să şi să se dezică de el prin semnarea unui tratat, dar să se spună în text, că el e unul încheiat între două ţări româneşti, cu precizările de rigoare.
Iar Basarabia va fi o rană sângerândă atâta timp cât se va simţi ca o fiică abandonată dincolo de graniţa de pe Prut.
România are o datorie: să declanşeze mecanismele de lichidare a consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov creând în acest sens o Comisie guvernamentală România-Republica Moldova, cum a propus Forul Democrat al Românilor din R. Moldova, sau o Comisie prezidenţială Băsescu-Ghimpu, cum au recomandat alte 35 de asociaţii din România şi din străinătate, care susţin iniţiativa FDRM din 1 decembrie 2010, şi asta pentru ca anul 2012 să poată deveni Anul re-Unirii noastre.
Cineva m-a întrebat zilele trecute dacă din 1989, când împreună cu grupul de deputaţi din partea Republicii Moldova, am pus problema denunţării acestui Pact în Sovietul Suprem al URSS, nu mi s-a lehămetit?!
Ba da.
Dar mai cred: atâta timp cât nu i-au fost înlăturate consecinţele, acest Pact trebuie condamnat zi de zi şi oră de oră…
Până nu-şi va da obştescul sfârşit.
Aşa cum şi l-au dat părinţii lui: Ribbentrop şi Molotov, Hitler şi Stalin.
Cei blestemaţi în vecii vecilor.
Pactul lor este ca un pui căruia i s-a tăiat capul şi care ţopăie prin curte stropind cu sânge pereţii, florile şi pământul, când de fapt a murit.
La fel ţopăie şi Pactul prin istoria noastră împroşcând cu sânge filele ei, fără să se mai oprească, chiar dacă a pierit de mult şi nu-l mai ia nimeni în seamă.
Opriţi-l să mai verse sânge!
Opriţi-l, ca să poată muri!
