De Argentina Gribincea
S-a vorbit destul de mult despre sloganul ”Să ne apărăm Patria”, cu care s-a lansat în ultima sa campanie electorală PCRM, dar trebuie menționată și subliniată, pentru că deseori se trece prea ușor cu vederea, legătura dintre acest slogan (deloc întâmplător) cu natura teroristă a comunismului ca mișcare politică, indiferent de circumstanțe și nuanțe. Este bine știut faptul că ideologia comunistă diferă de politica partidelor comuniste (după principiul ”una gandim, alta spunem și cu totul altceva facem”), iar doctrina comunistă ia forme diferite, uneori diametral opuse față de ceea ce reprezintă marxismul (sau marxism-leninismul, așa cum am fost obișnuiți să abordăm aspectul teoretic al comunismului în fosta URSS), adaptându-se nevoilor partidelor care își arogă ”titlul” de comuniști. Avem, astfel, diverse variante geografice de comunism (comunismul local), fiecare dintre ele pretinzând la premiul pentru ”puritate”. Ceea ce unește toate aceste curente socio-politice este intoleranța și apelul la metode violente (începând cu ideea exproprierii, ”făcând uz de forță”, din Manifestului Partidului Comunist sau cu obiectivul leninist de lichidare a burgheziei și țărănimii (pe motiv că ar fi retrograde, că ar sta în calea revoluției) și terminând cu acțiunile organelor de forță din R.Moldova, în cazul protestelor electorale din aprilie a.c.), coroborate cu un dispreț profund pentru drepturile omului și principiile democrației moderne. Varianta moldovenească a comunismului o reprezintă, după cum ne-au demonstrat corifeii comunismului autohton (și mai ales PCRM, în cei 8 ani de guvernare), o adaptare a teoriei staliniste despre ”etnia moldovenească” (alias moldovenism sau moldo-statalism), teorie adusă la starea de ”explozibil geopolitic”, menit să fie folosit în calitate de metodă de diversiune cu efect probat, de regulă, în perioadele electorale. Dincolo de ridicolul situației (se știe că PCRM are în componența sa persoane care s-au opus cu vehemență proclamării Independenței și Suveranității Republicii Moldova, au adoptat teza Tiraspolului (și a Kremlinului) privind vinovăția Chișinăului, și nu a Rusiei, în conflictul armat de pe Nistru), dincolo de faptul că însăși ideologia oficială a PCRM (așa-zisul moldo-statalism) este una care, în virtutea logicii pe care este constriută, este o pledoarie pentru rusificarea definitivă a populației din R.Moldova și supunerea ei intereselor geostrategice ale Kremlinului – dincolo de toate astea, lipsa unor probe privind implicarea României în devastarea celor două clădiri administrative a transformat sloganul electoral al PCRM într-un banc sinistru. Deh, și-a zis lumea, urmărind stupefiată spectacolul regizat de PCRM, le-a fost lene comuniștilor să inventeze ceva nou, tot cu ”dușmanii poporului sovietic” se războiesc! Poate se găsește cineva să le spună că ”poporul sovietic” n-a existat decât în colecția de mituri a nomenclaturii sovietice și nu va exista niciodată, pe motiv că este pură utopie…
Ca să fim onești: da, PCRM a reușit să rezolve unele probleme sociale, plătind pensiile și salariile la timp. Populațaia RM avea experiența anilor în care pensiile și salariile nu se plăteau cu lunile sau chiar cu anii (și, în același timp, persoane aflate pe lângă guvernanți își permiteau să ia ”împrumuturi generoase” de la stat, pe care le-au întors în condiții foarte avantajoase pentru ei), experiența anilor în care lumina se stingea la o oră fixă, seara devreme, nu mai vorbesc despre perioadele în care trebuia să se descurce fără gaz, fără încălzire centrală, fără apă caldă etc. În acest context, votul acordat de o parte a populației pentru PCRM a avut o explicație – una populistă, neconsistentă, ilogică, dar a avut. De notat însă că economia de piață a fost și de data asta mai tare decât politicile sociale și promisiunile PCRM, fapt pentru care multe dintre promisiunile PCRM au rămas un fel de bancuri electorale (”pâine de 16 bani”, de exemplu, sau ”salam de 2 lei”), iar metodele prin care PCRM a înțeles să implementeze politicile sale au condus la blocaje socio-economice, care anihilează eforturile de normalizare a situației. În plus, promisiunile comunistilor, la fel ca si în 1917, în Rusia, si peste tot unde comunismul a prins rădăcini, sunt atractive pentru păturile foarte sărace ale populației, sărăcia (sau sărăcimea) fiind baza electorală a unor partide (în cazul nostru PCRM) care apelează la mentalitatea paternalistă și la stări de spirit vecine cu desperarea. Perpetuarea sărăciei este, deci, unul dintre scopurile (deși nedeclarat) cele mai importante ale PCRM. După principiul, menționat în repetate rânduri de mai mulți comentatori: cu cât mai multă sărăcie și sărăcime, cu atât mai mulți votanți ai programului politic al comuniștilor, și invers.
Mai mulți analiști au insistat asupra ideii că PCRM nu este ”magul care a adus pensia”, fiind de fapt beneficiarul reformelor introduse de administrațiile anterioare. Așa sau altfel, bugetul de stat al RM este acum la limită și nu se știe de unde se vor plăti pensiile în lunile următoare (de notat că, în unele domenii sau în unele localități, deja există restanțe la plata salariilor și a pensiilor). Așa încât, PCRM poate să spună mulțumesc partidelor care îl scapă de o guvernare care i-ar fi adus valuri de proteste și de nemulțumiri exprimate în cele mai diverse moduri. Dacă PCRM vrea să-și amplifice vina pentru această catastrofă în care a ajuns societatea moldoveană, nu are decât să pună piedici noii guvernări, după vechiul său obicei (sabotaj, intrigi, calomnii și șantaj, așa cum ne-a obișnuit, de fapt, dat fiind că există precedentul sabotării activității Primăriei Chișinăului sau un exemplu mai vechi, cel al Interfrontului sabotând acțiunile noului Parlament de la Chișinău și creând așa-zisa ”RMN”).
Altfel zis, urmează examenul de maturitate al PCRM, care trebuie să-și demonstreze capacitatea de a ceda puterea în mod pașnic. Este un examen repetat, după evenimentele de la 7 aprilie, adică PCRM mai are o șansă, oferită (poate nemeritat) de electorat sau, mai bine zis, de sistemul nostru electoral.
