Interviu cu Marian Lupu: Sunt liber. Nu mai datorez nimănui nimic

Interviu realizat de Ana Tarlapan

Întrebările pe care i le-am adresat lui Marian Lupu, noul preşedinte al PDM, nu sunt nici pe departe cele mai neaşteptate sau cele mai originale. Sunt câteva întrebări pe care mi le pun eu, pe care m-au rugat să le adresez toţi cei care au aflat că M. Lupu a acceptat să ne acorde acest interviu, sunt întrebările care ne frământă şi de răspunsul la care va depinde în mare parte soarta votului nostru, inclusiv al meu. Am avut îndrăzneala să-i spun: „Vă respect, vă admir gestul, dar o parte din mine încă nu este împăcată”. „Păi veniţi să discutăm, a spus. Nu am nimic de ascuns”.

– Domnule Lupu, nu pot să nu vă întreb: care a fost logica pentru care aţi stat în Partidul Comuniştilor până la ultimul moment? De ce nu aţi renunţat mai înainte, sau poate v-a fost frică de urmări?

– Nu, frică nu mi-a fost niciodată, dar despre logica gestului meu putem discuta. Hai să ne amintim că ceva ani în urmă PCRM mi-a propus primul meu post serios – întâi cel de viceministru, apoi de ministru al Economiei. Am fost foarte încântat să ştiu că cineva îmi apreciază eforturile şi capacităţile mele profesionale, făcând abstracţie de faptul că nu eram membru de partid. Oricum, eu aveam lucrat în minister mai bine de un deceniu, şi nicio altă guvernare nu îmi făcuse vreo ofertă similară. Chiar am trăit cea mai frumoasă perioadă din cariera mea în aceşti ani (2003-2004). Am reuşit să implementăm noi practici economice, să ne valorificăm ideile din echipă.
În 2005 am fost înaintat la funcţia de preşedinte al Parlamentului şi uite aici am fost atras deja într-o cursă, de care mi-am dat seama mai târziu – economistul Marian Lupu a fost transformat în politicianul Marian Lupu, şi folosit cu bună ştiinţă ca un blazon credibil pentru a promova ideea apropierii faţă de Europa. Eu chiar am crezut în această dorinţă de schimbare a vectorului politicii externe a Moldovei şi mi-am luat foarte în serios rolul şi funcţia mea de preşedinte al Parlamentului. Numai că asta şi i-a iritat cel mai mult pe cei din PCRM, care au descoperit că eu am un cu totul alt conţinut decât şi-ar fi dorit ei. De atunci a început să se răcească relaţia dintre noi.

– Dar de ce nu aţi încercat să schimbaţi lucrurile, să fiţi mai vehement?

– Ba am încercat. La început, prin promovarea pe intern a ideii că Partidul Comuniştilor are nevoie de o reformă de fond şi de structură. Se tot vorbea despre o aripă tânără a partidului, care are aceleaşi scopuri şi care şi-ar fi dorit schimbarea. Am încercat să caut şi eu acest grup de oameni, să-i conving de susţinerea mea, numai că această aripă tânără există doar în închipuirea noastră – echipa experimentată controlează în totalitate situaţia din partid. Să nu credeţi că plenarele sau congresele PCRM sunt sesiuni de dezbateri temeinice asupra unor anumite probleme stringente ale societăţii sau chiar ale partidului. Acestea sunt nişte adunări formale, cu scenarii regizate din timp, cu intervenţii previzibile şi răscontrolate, şi votare ca la comandă şi în unanimitate. Vă daţi seama cum mă simţeam la astfel de farse?!

Cine dintre participanţii la plenară a auzit sau măcar a ascultat ce am vrut să spun atunci când, în iulie 2007, am vorbit despre necesitatea schimbării denumirii partidului, despre inadmisibilitatea renunţării la parteneriatul politic anterior, care practic a însemnat începutul neglijării oricărei opţiuni electorale în afară de cea comunistă. Am încercat să-i conving că suntem obligaţi să respectăm alegerea oamenilor, dar nu că nu s-au lăsat convinşi, ci nici n-au auzit chemarea mea. După asta chiar a apărut un soi de izolare între noi.

– De ce n-aţi plecat atunci?

– Sunt două motive. Primul: eu nu sunt genul de om care se enervează din prima şi trânteşte demonstrativ uşa. Eu continui să insist, în felul meu cumpătat, dar permanent. Atunci când am văzut că pe intern nu există nicio posibilitate de manevrare, am încercat să transmit mesajele dinspre extern, prin intervenţiile mele de la începuturile sau sfârşiturile de sesiuni parlamentare. Niciun rezultat. La început credeam că poate eu sunt acel care nu înţeleg ceva în activitatea unui partid politic, poate că ei au un plan cu mine, de care eu încă nu sunt capabil să îmi dau seama, dar pe urmă am văzut care era de fapt planul lor…

Al doilea motiv pentru care nu am plecat, şi pe care nu mi-e ruşine să îl dezvălui, ţine de simţul datoriei şi al responsabilităţii pe care l-am avut toţi aceşti ani pentru respectiva formaţiune politică – la urma urmei, ea făcuse din mine un politician şi un înalt demnitar de stat. Anume de aceasta am fost foarte mult implicat în campania lor electorală din primăvara acestui an – am vrut să-mi plătesc toate datoriile faţă de ei. Acum mă simt împăcat – am plătit-o până la ultima şi nu le mai datorez nimic, de aceea când am văzut că politica acestui partid nu numai că nu mă mai reprezintă, dar este radical diferită de aspiraţiile şi opiniile mele, când am simţit că, dacă mai fac un pas înapoi, va fi deja o catastrofă, am decis să plec. Da, nu am făcut-o spectaculos şi nici scandalos, conştient că va trebui să-mi explic decizia, dar am plecat cu totul şi cu conştiinţa împăcată.

– Nu v-aţi temut că veţi fi învinuit de trădare?

– Fiţi serioşi, parcă a-ţi manifesta dezacordul cu un partid şi cu acţiunile acestuia este trădare? Trădare era dacă aş fi continuat să tac, să mă fac că nu se întâmplă nimic şi să mă ţin cu dinţii de anumite beneficii indiscutabile pe care mi le oferea poziţia mea anterioară. Şi încă ceva, trădarea se referă la lucruri mult mai mari şi mult mai importante decât un partid – atunci este vorba de patrie, familie, interes naţional. Or, istoria mai cunoaşte exemple când un politician, care nu a mai fost de acord cu poziţia partidului său, să renunţe la acesta şi să meargă la oponenţii săi în numele interesului naţional. Aşa a făcut, de exemplu, Churchill şi istoria a demonstrat că a avut dreptate.

– Şi totuşi, oamenii sunt suspicioşi dacă nu cumva sunteţi un nou proiect electoral al lui Mark Tkaciuk şi al PCRM?

– Mie mi se pare ca acest personaj politic precum şi capacităţile lui sunt prea mitizate în ultimul timp. Parcă ar fi un geniu al proiectelor pe când nu este decât un mic detaliu al unei maşinării politice autoritare şi un purtător de cuvânt al unor idei care devin tot mai periculoase. Tot aşa s-a spus şi despre Vlad Filat, că este o progenitură a PCRM şi care este până la urmă adevărul? Noi nu trebuie să rămânem victime ale zvonurilor despre atotputernicia Partidului Comuniştilor – ei sunt puternici atâta timp cât ne temem să-i înfruntăm şi sunt slabi atâta timp cât sunt siguri că reprezintă unica putere politică potentă din această ţară. Evenimentele din aprilie au demonstrat că ei sunt foarte vulnerabili, în special când scenariile le scapă de sub control. Se isterizează şi nu sunt capabili să soluţioneze nişte conflicte politice cu sânge rece şi cu demnitate. Aşa că eu nu sunt un nou proiect al lor – eu sunt marea lor bătaie de cap şi rezultatul alegerilor din 29 iulie va demonstra acest lucru.

– De ce aţi ales până la urmă PDM ca platformă de lansare în electorală? Totuşi, nu este partidul cu cea mai bună imagine…

– Haideţi s-o spun şi pe asta. Chiar credeţi că nu am dus tratative şi cu alte partide, inclusiv cu cele din opoziţia parlamentară?! Normal că am discutat cu toate şi normal că am avut mai multe oferte. Doar că pe unii dintre ei îi interesa să figureze doar Marian Lupu pe listele electorale, dându-le astfel mai multă greutate. Or eu vin cu o echipă, fără de care nu îmi închipui cum aş putea să realizez planurile pe care le am. Condiţiile altora erau de aşa natură, încât m-aş fi trezit după alegeri iarăşi dator cuiva pentru ceva şi ar fi urmat să-mi plătesc noi poliţe. Pentru a forma un nou partid nu aveam suficient timp, de aceea am decis să merg intr-un partid de platformă social-democrată, conducerea căruia a acceptat persoana mea şi echipa cu care vin, schimbările pe care le propun, mi-a oferit libertatea de manevră şi de decizie. Nu mi s-a cerut nimic în schimb, decât o promisiune fermă că voi depune toate eforturile pentru a consolida centru-stânga eşichierului politic actual, pentru a renaşte în Moldova opţiunea social-democrată, care cred că este cea mai optimală pentru majoritatea covârşitoare a alegătorilor.

– Cine credeţi că este electoratul lui Marian Lupu?

– Electoratul lui Lupu este reprezentat de oamenii care nu acceptă extremele atât de dreapta, cât şi de stânga. Sunt oamenii care până acum nu au mers la vot, pentru că au simţit că discursul extremist îi împiedică să-şi manifeste simpatia pentru un anumit personaj politic. Sunt cei care instinctiv au o predilecţie pentru opţiunea social-democrată, dar din motivul dezbinării acesteia nu au putut decide care anume este liderul, după care ar dori să meargă mai departe. Sunt sigur că electoratul meu este şi acel care la alegerile anterioare a votat PCRM în speranţa că Lupu va fi preşedinte, şi de aceştia chiar sunt foarte mulţi.

– Chiar credeţi că reuşiţi în 45 de zile să adunaţi destui simpatizanţi şi să intraţi în parlament cu o echipă suficient de numeroasă?

– Ştiu că am foarte puţin timp la dispoziţie, dar am norocul să fiu o persoană cunoscută şi, cum arată sondajele, credibilă, am o echipă de profesionişti care este înalt apreciată, am dorinţă să schimb lucrurile în bine, am capacităţi să realizez această dorinţă şi am ferma convingere că oamenii noştri de mult au o opţiune, pe care eu pur şi simplu am simţit-o şi pe care îi voi ajuta să o realizeze.

– Nu pot să nu vă pun această întrebare, nu m-ar înţelege lumea. Putem fi siguri că nu veţi vota cu comuniştii dacă ajungeţi în următorul parlament?

– M-aş fi mirat dacă nu mă întrebaţi despre acest lucru! Cred că am răspuns la întrebarea aceasta deja de sute de ori şi mi-au pus-o oameni diferiţi: cunoscuţi şi total necunoscuţi, la telefon, în discuţii private… Îi înţeleg şi vreau să-i asigur că nu am să-i dezamăgesc. Cert este că noi nu vom vota un preşedinte comunist. Noi ştim că oamenii sunt dezamăgiţi de calitatea guvernării şi îşi doresc o nouă epocă a acesteia în Republica Moldova. Noi împărtăşim această aspiraţie a societăţii.

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.