Autor: Vladimir Socor, RFERL
Rusia a reusit sa provoace Georgia la razboi, conform scenariului folosit inca in anul 1992 impotriva Republicii Moldova. Sa ne reamintim cum s-a desfasurat operatiunea militara a Rusiei in Transnistria si la Tighina in primavara si vara lui 1992. Detasamente paramilitare actionind in numele autoritatilor de la Tiraspol, dirijate si inarmate de armata Rusiei, au ocupat localitati din stinga Nistrului, alungind autoritatile legitime ale Republicii Moldova si anexind teritoriul. Acest tip de agresiune armata, caracteristic Rusiei, este cunoscut sub denumirea de “agresiune prin interpusi.”
Agresiunea a cuprins si malul drept al Nistrului cand fortele ruso-tiraspolene au intrat in orasul Tighina. In luna iulie 1992, autoritatile de la Chisinau mai controlau doar cateva cladiri din oras, inclusiv sediul politiei, atacat permanent cu automate si grenade. Zilnic erau ucisi politisti. Presedintele si guvernul Republicii Moldova n-au mai putut rabda aceasta provocare. Pentru a-i salva pe politistii care inca mai rezistau in sediu, pentru a pastra orasul Tighina, unitati militare moldovenesti au intrat si restabilit controlul in oras, invingindu-i repede pe agresorii interpusi, dar numai pentru o zi. Imediat a intervenit armata rusa, de asta-data fatis, cu forte zdrobitoare. Rusia a constrins Republica Moldova sa iscaleasca un armistitiu prin care statul a fost practic rupt in doua, pierzind si Tighina pe malul drept.
In mod asemanator a actionat Rusia in Osetia de Sud impotriva Georgiei. In ambele cazuri, Transnistria-Tighina in 1992 si Osetia-Georgia in 2008, Rusia a declansat un proces de escaladare treptata a conflictului, operind la inceput prin agresori interpusi, provocind reactia statului atacat, si trecind rapid la agresiune directa impotriva acestuia.
Agresorii interpusi — Ruso-tiraspoleni sau Osetini — au atacat intai la nivelul paramilitar. In fata acestei provocari, statul legitim — Republica Moldova sau Georgia — a raspuns cu propria sa armata, instrument legal al statului, escaladind conflictul. Rusia, la randul ei, a raspuns cu forte militare infinit mai puternice de cat cele ale Republicii Moldova sau ale Georgiei. La fiecare etapa a acestui proces, Rusia a controlat escaladarea conflictului. Apoi a dictat conditiile politice si militare ale armistitiului.
Presedintele moldovean de atunci, Mircea Snegur, a avut toate justificarile juridice si politice sa ordone contra-ofensiva de la Tighina. La fel, presedintele georgian Mihail Saakasvilli a fost deplin indreptatit sa contra-atace in Osetia de Sud, unde autoritatile legitime erau supuse unui asalt continuu. Dar atat presedintele Snegur, cat si presedintele Saakasvilli au calculat gresit consecintele, nu au prevazut interventia brutala si directa a armatei rusesti, care a trecut rapid de la agresiunea prin interpusi la agresiunea directa la nivel interstatal.
Republica Moldova se confruntase in 1992 cu o situatie nemaiintilnita pina atunci. Saisprezece ani mai tarziu, Georgia ar fi trebuit sa traga invatamintele necesare din experienta de atunci a Republicii Moldova. Conducerea Georgiei, insa, nu a tinut seama de aceasta experienta, nu a anticipat scenariul escaladarii controlate de rusi.
Georgia, cu tot sprijinul occidental pe care il primeste, a pierdut orice posibilitate reala de a redobandi Abhazia si Osetia de Sud. Spre deosebire de Georgia, insa, Republica Moldova pastreaza inca sansa reintregirii cu Transnistria.
