De Irina Gherasimov/ Chişinău / Moldova.ORG/ — În aceste zile se împlinesc 70 de ani de la primul val de deportări operat de către regimul comunist al URSS. Cu această ocazie, Asociaţia Promo-LEX, Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, Asociaţia Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici din Moldova şi Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor au organizat o conferinţă naţională cu genericul “70 de ani de la primul val al deportărilor în masă din Republica Moldova – 13 iunie”. Conferinţa a avut loc în incinta Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei cu participarea mai multor istorici, jurişti, membrii asociaţiei organizatoare şi foşti deportaţi.
În cadrul dezbaterilor care au avut loc, au fost discutate mai multe probleme ce ţin nemijlocit de fenomenul deportărilor şi represiunilor, aplicate de către regimul comunist sovietic.
Totodată, la conferinţă, au fost abordate subiecte precum operaţiunea de deportare a elitei poporului basarabean, metodele de anchetare care au fost aplicate asupra deportaţilor în gulagurile ruseşti, calvarul prin care au trecut strămoşii noştri.
Doamna Elena Negru, doctor în istorie, membru al Institutului de Istorie, Stat şi Drept de pe lângă Academia de Ştiinţe a Moldovei, a vorbit despre dimensiunea ferocităţii ce ţine de tragicul eveniment din 1941. Aceasta a povestit despre metodele de anchetare a deportaţilor aplicate ţăranilor basarabeni în gulagurile ruseşti. “Este vorba despre mai multe metode de anchetare la care au fost supuşi oamenii. Se folosea tortura, bătăile la nesfârşit la care erau supuşi deportaţii pentru a recunoaşte anumite lucruri pe care nici nu le-au făcut sau avut vreodată. Aceşti oameni erau expuşi la frig şi la foame, dat fiind faptul că în Siberia erau temperaturi de sub -30 grade. Tortura prin care au trecut sute de mii de oameni este de nedescris. Erau transportaţi în vagoane pentru vite care erau foarte murdare. Acestea aveau două geamuri mici, iar uşa era încuiată cu un lacăt greu. În drum, acestora li se dădea peşte sărat, după care nu le dădeau apă. Pe călduri de 30 de grade, vagoanele erau oprite intenţionat câteva ore în soare pentru ca să se încălzească şi să fie insuportabil aflarea oamenilor în ele. Deportaţii stăteau ca în saună din care cauză, o bună parte din „călători” au murit pe drum”, a mărturisit Doamna Negru, adăugând că “anchetatorii foloseau metode psihice de anchetare. Frângerea sufletelor în interogatorii permanente pentru ca deţinuţii să recunoască nişte neadevăruri pentru care erau condamnaţi. Anchetatorii lucrau în trei ture şi deportaţii erau expuşi la interogatorii care durau zi şi noapte. Atunci când oamenii erau în stare de veghe puteau să recunoască multe lucruri care nu erau adevărate”.
O altă metodă, care se folosea pe larg, era intimidarea oamenilor. Aceştia erau dezbrăcaţi în pielea goală şi anchetaţi.
Odată aduşi care în Siberia, care în Kazahstan, deportaţii erau supuşi unor munci silnice în condiţii insuportabile. Erau cazaţi în nişte bărăci foarte înguste unde nu existau nici un fel de norme sanitare. Mulţi dintre cei deportaţi au murit în gulagurile ruseşti din cauza subnutriţiei, bolilor şi a greutăţilor.
Mai târziu, deportaţii au fost “reabilitaţi” şi li s-a permis să plece, însă li s-a spus că nu au voie să se întoarcă la locul de baştină. Reabilitarea consta în reîntoarcerea paşapoartelor şi oferirea de aşa-zisele “certificate de reabilitare”.
O parte din cei deportaţi care mai rămăsese în viaţă nu s-au mai întors acasă de frică sau de ura care o simţeau faţă de locurile de baştină, sentiment care a prins rădăcini adânci în sufletele suferinzilor. O altă parte s-au reîntors, însă au fost nevoiţi să-şi construiască alte case şi să înceapă o nouă viaţă, în care zi de zi erau discriminaţi şi consideraţi duşmani ai poporului.
În momentul în care au fost deportaţi, toate averile care le deţineau familiile de ţărani erau confiscate. La întoarcere nu li se oferea nimic. În anul 1990, când a apărut legea privind acordarea anumitor drepturi foştilor deportaţi şi deţinuţi politici, mulţi dintre aceştia au încrecat să-şi recupereze averile, însă, o bună parte din ei şi acum merg prin instanţe pentru a-şi recupera agonisirile de-o viaţă a familiei lor.
Am întâlnit-o la conferinţă pe Doamna Xenia, fostă deportată, care ne-a povestit despre calvarul prin care a trecut, ca la întoarcere să nu mai găsească nimic din agonisirile familiei sale. În 1996, a încercat să ceară despăgubiri. În urma cererii a primit 200 de lei. După lungi căutări, a găsit dosarul său în arhivă şi a recalculat averea, deţinută de familia sa, care ajungea la suma de 220 de mii de lei. Când a încercat să demonstreze că averea ei este estimată la mai mult decât 200 lei, în instanţă i sa spus că, conform legii, nu are dreptul să mai ceară o dată despăgubiri din cauză că i-au fost deja acordată.
Alexandru Postică, Directorul executiv al Asociaţiei Promo-LEX, a declarat că Promo-LEX s-a angajat în susţinerea foştilor deportaţi şi a înaintat mai multe dosare de cerere a redobândirii averii acestora, însă legea nu corespunde realităţii. În primul rând, nu este alocat buget special pentru aceasta. Legea nu este perfectă şi statul a impus restricţii. “Sunt foarte zguduit de declaraţiile şi dovezile prezentate de către istorici. Aceste evenimente fac parte din istoria noastră şi nu trebuie să admitem ca astfel de lucruri să se mai întâmple vreodată”, a declarat Alexandru Postică.
Viorel Berliba, doctor, conferenţiar universitar de la Academia Ştefan cel Mare, a declarat că a examinat o parte din aceste dosare, însă legislaţia nu coresponde cu realitatea. Aceste crime nu pot fi pedepsite din mai multe cauze. Nu putem pedepsi sistemul care, de fapt, era vinovat. “Nu putem sancţiona sistemul şi cred că oamenilor care au suferit nu le va fi mai uşor dacă va fi cineva pedepsit. Trebuie să ne axăm, cel puţin, pe modificările legii pentru ca oamenii să poată primi despăgubiri, ca aceste persoane să poată fi reabilitate”, a specificat Viorel Berliba.
Analistul politic Anatol Ţăranu a declarat că oamenii care au fost deportaţi nu vor uita niciodată calvarul prin care au trecut, însă generaţia tânără trebuie să asume această lecţie şi să nu permită astfel de crime. Evenimentul de azi este o acţiune pentru ca poporul să-şi recunoască istoria dureroasă.
