Viorica, Marta și Maria.
Istoria unei călugărițe care a mers la mânăstire la 15 ani
Viorica era o adolescentă naivă, copilăroasă și cuminte. Era pasionată de gimnastică și geografie. Dar cel mai mult în plăcea să meargă la biserică. La 15 ani, și-a convins părinții să o ducă la o mănăstire despre care citise prin revistele și ziarele de atunci. A petrecut acolo două luni - „în rugăciuni și izolare”. Era anul 1992. De atunci, zi de zi spune rugăciuni pentru iertarea păcatelor sale și ale întregii omeniri la mănăstirea de maici „Marta și Maria” din raionul Căușeni.
Viorica este maică astăzi. Chilia ei este situată chiar pe mijlocul casei, construită după ce femeia a fost repartizată la mănăstirea din Hagimus. Între cei patru pereți miroase a busuioc, lumânări și pace. Dar cea mai dominantă este liniștea. Un covor tradițional moldovenesc, țesut cu fire roșii, negre, verzi și galbene – portocalii, este atârnat pe unul din pereții chiliei. Al doilea e acoperit cu icoane, majoritatea primite în dar. Unele îi amintesc de întâlnirile vieții, altele de întâmplări. În centrul camerei este amplasată o masă rotundă, acoperită cu o țesătură albă, pe care stau câteva ulcele cu apă. Maica se trezește mereu înaintea soarelui. Îi place să întâmpine răsăritul prin rugăciune.
„Dacă îți începi dimineața cu adresarea către Dumnezeu, toată ziua îți merge bine", este convinsă măicuța.
Dă plapuma la o parte, se oprește pentru câteva secunde în dreptul fiecărei icoane, își face cruce și se închină. E semn de mulțumire pentru noaptea ce a trecut, pentru tot ce a găsit și a obținut aici, la mănăstire.
„La mănăstire am găsit totul", spune cu o voce plină de împăcare sufletească maica. Era o copiliță când a decis să meargă la singura mănăstire pe care o știa pe atunci - „Japca". Citise despre ea prin reviste și ziare, în perioada în care colecționa fotografii cu lăcașuri sfinte.
„La vârsta la care am început să înțeleg mai bine lucrurile, în viața mea a apărut bunica. Ea mi-a insuflat că e bine cu Dumnezeu, că e bine să mergi la biserică.” Are doar amintiri frumoase despre femeia care i-a făcut cunoștință cu religia creștin-ortodoxă.
„Acum ne lipsesc foarte mult acești bunici. Nu erau cărturari, aveau patru clase, dar aveau o credință care a trecut peste veacuri, a trecut peste timpurile grele ale anilor sovietici, ale vremurilor comuniste. Ne-au educat să avem frică de păcat. Asta rămâne, asta dă roade."
La mănăstirea „Japca", călugărița a slujit cinci ani. Inițial, părinții au lăsat-o acolo pentru două luni. Credeau că este o dorință copilărească și va dispărea curând. Timpul petrecut acolo, departe de familie, de oameni, fără electricitate și telefon, a făcut-o însă să înțeleagă că a făcut alegerea corectă.

„Separarea totală de părinți a fost grea pentru mine atunci. Inițial mi-au spus că vor veni după mine peste două săptămâni, dar au venit peste două luni. Mănăstirea era departe de satul meu, la vreo 300 de km."


Credința
După șirul de mătănii, călugărița se îndreaptă spre dulapul în care își ține hainele mănăstirești. Scoate de pe umeraș mai întâi rasa, o haină lungă și largă, de culoarea neagră. Apoi își pune mantia. Cusută dintr-o pânză plisată, este o pelerină bogată, purtată peste rasă, de regulă la slujbe. Pe cap își așază camilafca, un voal negru și lung, care-i acoperă părul. Își potrivește bine veșmintele, fără a se uita în vreo oglindă. Nu găsești vreuna în toată mănăstirea. După ce-și pune în picioare încălțămintea, se îndreaptă spre biserică. Dangătul clopotelor îi dau de știre că e timpul pentru rugăciune.
Liturghia începe zilnic la ora 4:00 dimineața cu Miezonoptica, una dintre slujbele zilnice ale Bisericii Ortodoxe. Este momentul preferat al maicii, momentul în care este „doar ea cu Dumnezeu". Dispare timpul, spațiul și rămâne doar „legătura puternică pe care o are cu el".
„Dumnezeu este în tot și este măsura la cât îl primești în sufletul tău. Cât deschizi tu, atâta Dumnezeu încape. Nu este om care să nu creadă. Toți cred. Chiar și același ateist care spune că nu crede, el crede în ateismul lui, crede în ideologia lui, el crede… Credința e sădită în noi de Dumnezeu. Este ceva firesc. Nu e meritul nostru, trebuie doar să alegem în ce credem.”
Urmează Utrenia și Ceasurile - patru slujbe relativ scurte care marchează principalele momente ale zilei. Procesiunea continuă cu liturghia care se încheie la ora 8:00.


În biserică se aude doar vocea preotului duhovnic, pâlpâitul flăcării lumânărilor, și corul uneori. Vocea suavă a măicuțelor răsună dincolo de zidurile lăcașului și inundă întregul spațiu al mănăstirii.


„Zilele petrecute la mănăstire m-au făcut să înțeleg că sufletul este veșnic și că oamenii sunt niște oaspeți pe acest pământ, care se pregătesc pentru viața de dincolo. Cu cât mai mult bine facem, cu atât suntem mai aproape de Dumnezeu”, spune maica.


Pentru călugărița Viorica, mănăstirea „Marta și Maria” din raionul Căușeni a devenit un fel de spital spiritual. Avea doar 20 de ani când preotul duhovnic de la Japca a repartizat-o aici împreună cu o altă măicuță. Au găsit un loc distrus și pustiu, căruia și-au propus să-i dea viață. Mănăstirea are o istorie relativ nouă, care datează din 26 mai 1997.

„Când ți-e bine pe suflet, ți-e bine peste tot, chiar dacă aici nu era nimic din construcțiile pe care le avem astăzi. La început, pe acest pământ a fost o tabără de odihnă pentru copii. În 1992, când a fost războiul în Transnistria, totul a fost distrus. De atunci locul nu a mai fost îngrijit de nimeni. Dar greutatea nu ne-a speriat să mergem înainte. Ne-a luat Dumnezeu greul, nu l-am simțit”, spune maica.

Pe lângă „ascultările” zilnice, călugărița este responsabilă și de dezvoltarea locului, atât prin implementarea proiectelor, precum a celui apicol, cât și de dezvoltare a infrastructurii. Pleacă des în vizite și deplasări, pentru a aduce la mănăstire practicile de succes din alte părți.


Munca
Munca este una dintre obligațiile nescrise ale mănăstirii. În fiecare zi, călugărițele primesc de la stareță „ascultări”, așa cum se numesc acolo „sarcinile”. „Ascultările” sunt diverse și pot presupune lucru în grădină sau la bucătărie, fie broderie sau curățenie. Călugărițele produc singure tot de ce au nevoie pentru trai. Mai mult, împart din munca lor și enoriașilor. Credincioșii care calcă pragul mănăstirii sunt mereu hrăniți după liturghie.
„În mânăstire niciodată nu faci ceea ce-ți place. Niciodată. Aceasta este și temelia acestui loc - să se facă tăierea voii. Sunt momente în care tu faci lucruri pe care nici nu știai că le poți face”, menționează maica.
Călugărițele mai consideră că, uneori, darurile (talentele) unui om pot fi ascunse și trebuie descoperite prin ascultare. „Mănăstirea ne dezvoltă talentele și scoate din oameni tot ce e mai bun pentru Dumnezeu", subliniază maica Viorica.


Anume prin ascultare și-a descoperit călugărița pasiunea pentru apicultură. Împreună cu alte trei surori a aplicat la un program de finanțare nerambursabilă prin intermediul Parteneriatului Local de Ocupare din Moldova, pentru raioanele Căușeni și Cantemir. Cu suportul Organizației Întreprinderilor Mici și Mijlocii și a Organizației Internațională a Muncii, surorile au obținut 40 de familii de albine cu tot cu stupi.


Călugărițele au participat la lecții de antreprenoriat și au avut posibilitatea nu doar să-și creeze o afacere, dar și s-o dezvolte prin achiziționarea utilajelor performante și aplicarea noilor tehnologii.


Acum, albinele sunt principala lor ocupație. Pentru a obține o miere cât mai calitativă, au dus stupii lângă o pădurice de salcâmi din raionul Ștefan Vodă. Două maici stau și păzesc non-stop prisaca. Îngrijesc de albine, le dau apă rece de izvor și adună cu grijă prima roadă din acest an, care va fi utilizată pentru consumul intern al mănăstirii, dar și pentru îndulcirea vizitatorilor.


maica Viorica
„Apicultura este o copie a traiului mănăstiresc. Regina distribuie toată lucrarea în stup, exact cum în mânăstire procedează maica stareță și părintele duhovnic. Dacă nu-i regina, e haos. Dacă nu-i ascultare, nu-i bine. Să le faci pe toate cu multă dăruire, jertfire, cu multă osteneală, să le faci pe toate chibzuit - sunt principiile de funcționare ale stupului, dar și ale mănăstirii.”
Comunicarea
Vorba în mănăstire are o culoare aparte. Surorile se salută cu „Doamne ajută" și își doresc „îngeri la masă” în loc de „poftă bună”. Pentru surori, cuvintele au o putere deosebită.


„Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Este rugăciunea pe care maica o poartă mereu în gândurile sale. Se stăruie să o tălmăcească nu doar cu buzele, dar și cu mintea, cu inima, cu tot cugetul. Rugăciunea îi aduce pace, liniște, bucurie.


Războiul
Departe de plăcerile pământești, maicile se roagă zilnic pentru iertarea păcatelor lor și ale întregii omeniri. Și totuși, femeile rămân conectate la actualitate, compătimesc și suferă pentru dezastrele produse de războiul din Ucraina.

„Nu învinovățim pe nimeni și nu ne înrăim pe nimeni, dar cerem iertare de la Dumnezeu. Dacă El a îngăduit durerea care se întâmplă acum, o îngăduit-o pentru păcatele noastre. Ne doare că ortodocși cu ortodocși se distrug, în fiecare liturghie facem o rugăciune specială de încetare a războiului, de liniște și pace între popoare, care tare greu se capătă, dar foarte greu se distruge.”
Libertate și tehnologii
Deși din afară, traiul în mănăstire ar putea fi văzut cu multe limitări, maica Viorica spune că, pentru ea, mănăstirea înseamnă libertate.


„Noi avem libertatea de a gândi, de a asculta, de a-l sluji pe Dumnezeu cu toată dragostea noastră. Noi nu vedem libertate în dezmăț sau în a te exprima cum îți vine în cap. O vedem în limita ascultării, în limita supunerii, limita dragostei”, spune sora Viorica.


Călugărițele nu s-au izolat de noile tehnologii. Spun că au libertatea de „a le pune în slujba lui Dumnezeu”. Așa a ajuns sora să conducă un automobil de mai bine de 15 ani.


„Să conduci o mașină este o necesitate, nu un lux. Trebuie să ne deplasăm dintr-o parte în alta, să transportăm lucruri, iar cu mașina este mult mai ușor. Noi nu ne ducem în duhul lumii, dar ne stăruim să aducem în mănăstire tehnologii noi, pentru a ușura munca maicilor în ascultări, pentru a avea mai mult timp de rugăciune și meditație duhovnicească", spune călugărița Viorica.
***
Maica privește îndelung un tablou-ikebană confecționat din frunze. Dintre toate lucrările atârnate pe pereții școlii cu profil de arte de pe teritoriul mănăstirii, ochii călugăriței s-au oprit anume pe acesta. În copilărie avea obiceiul să adune tot felul de frunze, să le pună într-un caiet și să scrie în dreptul fiecăreia specia pe care-o reprezintă. „Asta-i frunză de stejar, asta-i frunză de arțar, etc.”


Până a se călugări, tânăra Viorica era pasionată și de gimnastică. „Aveam o profesoară la școală, foarte dăruită, cu care practicam. Îmi plăcea. Mergeam pe la concursuri, la diferite manifestații și voiam să fiu balerină. Majoritatea fetelor care frecventau cercurile își doreau să fie balerine. Dar, într-o zi, m-am uitat la un documentar și am văzut că balerinele fumează și mi-a dispărut interesul”, povestește maica.


Puțin mai târziu, adolescenta a început să colecționeze fotografii cu biserici și mănăstiri, greu, dar nu imposibil de găsit prin reviste. Răsfoia cu grijă fiecare ziar care nimerea în mâinile ei, nu cumva să-i scape vreo imagine. Anume atunci a pornit drumul ei spre viața monahală. Dar pe asta a înțeles-o mult mai târziu.


„Mama îmi spunea că, atunci când eram copilă, desenam o pădure, o casă și mulți oameni în jur. Ar părea niște lucruri copilărești, dar de când mă țin minte, nu-mi imaginez viața fără pădure. Când am venit aici, la mănăstirea „Marta și Maria”, în jur erau numai copaci. Din acel moment, a devenit pentru mine cel mai tainic loc de regăsire sufletească”, spune maica, fără a mai lăsa loc pentru întrebări despre întoarcerea la viața de înainte.