Ancorele *Evei
SAU CUM E SĂ TRĂIEȘTI CU TATĂL ABUZATOR SUB ACELAȘI ACOPERIȘ
„Când eram mică aveam impresia asta că mai bine să mor decât să trăiesc cu ei”, spune Eva.

E o frază pe care o spun mulți adolescenți, dar puțini cred în ea cu adevărat. Pentru că puțini sunt nevoiți să coexiste cu un tată care i-a abuzat și o mamă care a închis ochii la aceste abuzuri.

Azi Eva are 21 de ani și este designer grafic și ilustratoare. Iar cel mai mare vis al ei este să poată pleca de acasă, ca să nu mai trebuiască să împărtășească aceeași încăpere nicio secundă cu tatăl ei.
Primul episod de abuz
„Nu îmi amintesc tata să fi avut afecțiune părintească față de mine”, își începe istorisirea tânăra cu ochi luminoși ca pădurea în miez de vară.

Relația Evei cu părinții nu a fost niciodată una caldă. Din partea tatălui primea replici tăioase, laolaltă cu palme, lovituri de picioare și obiecte aruncate furios. „Spunea diferite chestii urâte despre mine. Când eram mică îmi spunea că sunt grasă. Adesea spunea că îmi dă motanul peste fereastră, că mă dă afară din casă.”

Fata era bătută de tatăl ei chiar și pentru lucruri neînsemnate, cum ar fi faptul că o dată și-a cumpărat o bomboană din restul de 50 de bani de la magazin, în loc să-i aducă acasă. Când a mers la școală, pe la 7 ani, tatăl ei a devenit foarte strict și în privința notelor. Eva, pe de altă parte, nu avea cui să se plângă și cu cine să împartă presiunea pe care o simțea. Din neîncredere și lipsă de conexiune, nu o putea comunica oamenilor din jurul ei. Nici măcar mamei.

Tăcerea s-a lăsat și după acea primă dată când, într-una dintre nopți, a simțit atingerile „nepărintești” ale tatălui său. Totul s-ar fi întâmplat în casa unor rude, unde ea și familia sa au venit în vizită.

„Am rămas să dorm într-o odaie și tata a venit să se culce lângă mine. M-am trezit că simțeam că cineva mă atinge. Când mi-am dat seama am fugit. Nu am spus nimănui nimic.”

După acest episod a trăit cuprinsă de spaimă și nedumerire, în timp ce tatăl său continua să se comporte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Eva avea 11 ani.
Mai bine singură, decât cu tata
Eva mărturisește că nici până la hărțuire nu se simțea în siguranță alături de tatăl său. Pe lângă nenumăratele episoade de furie și bătăi, își amintește cu exactitate unul care a marcat-o și în care s-a simțit singură. La 10 ani, în urma unui accident, copila se lovise grav și urma să fie internată la spital. „Mama nu putea fi internată cu mine, căci trebuia să aibă grijă de fratele meu mai mic, și era opțiunea de a mă interna cu tata sau de a sta singură. Și am ales să stau singură. Simțeam că singură mi-e mai bine decât cu el.”

La nici trei ani de la primul abuz, s-a întâmplat al doilea. Cel pe care Eva, cu tot curajul pe care a reușit să-l adune, l-a povestit familiei.

„Aveam 14 ani, asta s-a întâmplat în apartamentul familiei. M-am culcat și am simțit cum mă pipăie pe burtă, pe sâni și în zona intimă. Am fugit și am închis ușa la cameră. El încerca s-o deschidă, dar apoi s-a oprit.”

Mama fetei avea o urgență medicală și nu se afla acasă, dar Eva simțea că trebuie să facă ceva. A doua zi de dimineață și-a luat hainele groase și a mers la mătușile ei, cele care aveau să afle primele despre trăirile fetei.
„Toți așteptau ca eu să merg la poliție”
Și-a adunat tot curajul în pumn ca să le povestească surorilor tatălui ei prin ce a trecut. Din spusele ei, mătușile nu s-au arătat complet surprinse de situație. Nu știe nici până astăzi de ce.

„Nanele mele, surorile tatălui, au zis că dacă vom merge la poliție, ne vor susține, dar toți de parcă așteptau eu să insist să mergem la poliție. Eu nu am putut face asta.”

„Susținerea” lor, spune ea, venea cu o imensă presiune și responsabilitatea pe umerii ei de copil. Ea urma să decidă dacă-și va denunța sau nu tatăl.

În aceeași zi ar fi fost anunțată și mama Evei. După acest eveniment adulții familiei au avut de o urgență o discuție. Eva nu a fost martoră la ce s-a vorbit, însă ține minte că tot atunci tatăl său și-ar fi cerut iertare de la ea.

„Tata și-a cerut scuze. Dar nu a fost sincer, a fost de parcă a făcut asta că așa trebuia, nu că simțea sincer că trebuie s-o facă. A făcut-o mai mult dintr-o frică de sine”, crede Eva.

Modul indiferent în care se comporta tatăl său după abuz a făcut-o pe Eva să pună la îndoială tot ce a simțit - rușine, frică, deznădejde și tristețe. Precum bucăți fărâmițate de plastilină uscată, emoțiile fetei s-au amestecat și au creat un boț grunjos și peticit care avea, într-un final, să se numească furie.
„Când venea era tristețe, frică”
Tatăl Evei vine dintr-o familie „de gospodari”, „știu că au avut, ca la sat, destul de multe hectare și pe câmp și în vie, mai aveau cai și alte animale”. Deseori auzea de la cei din jur că tatăl său avea probleme de sănătate de mic, de aceea ar fi primit de la părinți mult mai multă atenție decât ceilalți frați ai săi.

Cea mai mare parte a timpului, tatăl Evei a muncit și muncește peste hotare. Acasă vine de câteva ori pe an. În copilărie, vestea că tatăl se întoarce se lăsa o umbră rece peste ea. În timp ce alți copii își așteptau nerăbdători părinții, copila număra zilele până să audă iarăși, inspirând ușurată, sunetul ușii închise după el.

„Când pleca înapoi la muncă era ușurare și bucurie și când venea era tristețe, frică”. După întoarcerea de anul trecut a tatălui său, în care urma să stea două-trei luni acasă, stările depresive ale Evei s-au acutizat. Acela a fost momentul în care tânăra a apelat la psiholog, iar mai apoi la psihiatru.

„Am fost diagnosticată cu depresie și tulburare complexă de stres post-traumatic. Din ianuarie fac psihoterapie”, spune Eva. Chiar și așa, tânăra continuă să locuiască cu el sub același acoperiș. Vrea să locuiască singură și să se desprindă de familia ei, dar costul chiriei și al utilităților încă o țin pe loc.
Una dintre cele mai grave forme de violență
Psihologa Evei, căreia nu-i vom dezvălui identitatea, spune că prima interacțiune cu ea a fost în momentul în care tânăra deja avea o formă gravă de depresie.

„Și aici vorbim de toate consecințele care decurg din asta: probleme de alimentație, lipsa activității fizice, gânduri suicidale și nevoia de auto-vătămare pe fonul suprimării sentimentului de rușine. Atunci am redirecționat-o și către psihiatru, care a confirmat diagnosticul.”

Specialista afirmă că hărțuirea și abuzul sexual din partea unui părinte sunt una dintre cele mai grave forme de violență. „Copilul se simte trădat, deoarece persoana care trebuia să o protejeze a trădat-o într-un mod atât de josnic. Fiind minoră, ne raportăm la asta ca la pedofilie.”

Mutarea de lângă abuzator, mai adaugă specialista, este un prim-pas important pe care victima trebuie să-l întreprindă singură sau cu ajutorul cuiva: „pentru că a trăi cu abuzatorul sub același acoperiș e echivalent cu revictimizarea”.

În cazul Evei, un „avantaj” îl reprezintă faptul că tatăl se află o mare parte din timp peste hotare.

„Dacă ar fi fost în situația să trăiască constant sub același acoperiș, cu părere de rău ar fi fost marea probabilitate ca nici terapia să nu mai fie de ajutor”, subliniază psihologa.
Adulții
Eva nu a vorbit niciodată direct cu mama ei despre asta. Și nici nu i-ar fi reproșat nimic. Părinții nu au divorțat și continuă să locuiască în aceeași casă. Sora mai mică a tinerei este aproximativ la vârsta la care Eva a fost abuzată pentru prima dată.

„Când vine tata acasă, încerc să am grijă de sora mea mai mult și să stau mai des cu ea, dar până la urmă responsabilitatea nu e doar a mea.”

Spune că se simte furioasă. Furioasă pe mama ei pentru că nu a întreprins nimic după abuz. Furioasă și pe toți adulții din jurul ei care nu au încercat s-o protejeze.

„Eva nu are o relație caldă și de încredere nici cu mama, nici cu tata. Acest lucru se simte ca o trădare din ambele părți”, menționează psihologa.

Atunci când își amintește de cele întâmplate, Eva și-ar fi dorit să fie izolată de tatăl său și să se simtă în siguranță. Inițiativa, crede ea, este ceea ce simte că a lipsit cu desăvârșire. Acum, când tatăl revine acasă, tânăra petrece majoritatea timpului la ea în cameră.

„Eu de obicei nu mănânc cu ei. Când el este acasă eu am senzația că nu mă văd așa de des chiar și cu mama, chiar dacă trăim în aceeași casă.”
Ancorele
Eva culege cu greu din mintea sa episoadele frumoase din familie. De parcă o pânză densă acoperă tot ceea ce ar fi încercat să reproducă. Sinceritatea, bunătatea și dragostea necondiționată sunt doar câteva dintre lucrurile care i-au lipsit în copilărie și adolescență.

Fata povestește că nu și-a surprins niciodată părinții oferindu-și afecțiune. „Se comportau ca o familie tipică, cu mentalitatea că dacă se căsătoresc, nu mai divorțează toată viața, indiferent cât de prost merg lucrurile.”

Dar are alte ancore care o ajută. Recent a devenit parte a unei organizații pentru drepturile femeilor. E locul în care simte că ceea ce face este util și apreciat și în care are parte de susținere și căldură.

Mediul familial în care a crescut a determinat-o pe Eva să reflecte profund asupra deciziei de a avea copii. Chiar dacă este adesea copleșită de îndoieli, tânăra se gândește la posibilitatea de a adopta. „Sunt atât de mulți copii care au nevoie de iubire și nu are cine să le-o ofere”, mărturisește Eva.

Deși durerea s-a impregnat cu îndrăzneală în suflet și corp, sunt zile când o anesteziază. A învățat să-și sudeze cu grijă și răbdare bucățile din sine fisurate. A mai învățat că își poate folosi durerea, hidoasă la prima vedere, ca să adauge frumusețe artei pe care o creează. „Iar atunci când nu ajută, intervin pastilele care mă fac să n-o mai simt”, râde ea amar.

Din 2023, momentul în care a decis să ceară ajutor în afara familiei sale, încearcă să se bucure de viață și să se gândească tot mai puțin la moarte. Periodic, gândurile negre o bântuie, dar a înțeles că procesul este plin de suișuri și coborâșuri. „Deja e vreun an de când nu m-am mai gândit la asta și am realizat că vreau să trăiesc”, spune Eva. Alege în fiecare zi să-și transforme rana într-o putere, una care s-o impulsioneze să ofere celor din jur sprijinul pe care și l-ar fi dorit ea cândva.

Eva* - numele este schimbat pentru a proteja identitatea.
În cazul în care vă confruntați sau sesizați oricare forme de abuz asupra copiilor, apelați la Serviciul de Asistență „Telefonul Copilului”, la numărul de telefon 116 111. Serviciul telefonic este gratuit, anonim și confidențial, disponibil 24/7.
Când a fi puternică înseamnă a cere ajutor la timp
O comunitate de femei din Hîrbovăț dă un nou sens grijii de sine și lucrează cu o psihologă
Încă de mici, noi, femeile, suntem educate să avem multe griji. „Ai grijă cum vorbești! Ai grijă cum te îmbraci! Ai grijă de gospodărie! Ai grijă de armonie în familie! Ai grijă de bărbat, copii, bunici!” Într-un tumult de griji induse artificial în conștiință, noi, femeile, pierdem ceea ce contează: grija de sine.

În mediile rurale, acolo unde oportunitățile sunt mici, iar inegalitățile de gen – și mai mari, acest tip de grijă aproape că lipsește din viața femeii. În schimb, deseori auzim narațiuni ce elogiază sacrificiul, răbdarea, hărnicia și puterea femeilor din sate.

„Fii puternică! Ia-te în mâini!” Deși auzim astfel de mesaje deseori pentru încurajare, în realitate, ele ne constrâng să corespundem unor așteptări ce ignoră nevoile și experiențele noastre. Acolo unde este presiune, este și frică, și rușine, și suferință, și nevoia de a învăța cum să facem față acestor stări și cum să nu ne pierdem pe noi înșine.
Uite-așa, 13 femei din Hîrbovăț, raionul Anenii Noi, de diferite vârste și cu diferite experiențe de viață, au început să lucreze cu o specialistă în bunăstare mintală și au avut parte de sprijin psihoemoțional profesionist în comunitatea lor.
Le-am cunoscut într-o zi de duminică. M-au primit cu încredere și căldură în intimitatea lor. Femeile s-au așezat în cerc și, împreună cu psihologa lor, se bucurau de experiențele pe care le-au acumulat pe parcursul a trei luni de lucru în cadrul proiectului comunitar „Femei fericite și încrezute”.
„Eu demult am înțeles că am nevoie de psiholog”
Ideea proiectului îi aparține Anei Ceban. Ana are 30 de ani și este mama unui copil cu necesități speciale, pe care ea îl însoțește, în calitate de asistentă personală, la școală. Ana a inițiat proiectul pornind de la propria nevoie de a primi sprijin psihoemoțional profesionist, atunci când, acum câțiva ani, a aflat despre diagnosticul fiului său, Matei. Consultațiile psihologului au ajutat-o să combată cu mai multă încredere și curaj stereotipurile și prejudecățile față de copiii cu necesități speciale atât din partea unor profesioniști din sistem, cât și din partea societății.
Ana Balan, alături de fiul ei, Matei
„Eu demult am înțeles că am nevoie de psiholog. Însă nu am resurse financiare suficiente ca să-mi permit consultații la specialist ori de câte ori am nevoie.” Ana spune că, la început, oamenii din sat nu voiau să accepte ideea de a aduce un psiholog.
„Da’ eu n-am probleme.” „Da’ ce să fac eu la psiholog? Ce să spun?” „Satul nu are nevoie de asta.” „Orice, numai nu psiholog!”. Sunt câteva dintre replicile cu care Ana s-a confruntat atunci când invita femeile să facă parte din comunitatea ei.
„Pentru că simțeam o lipsă de încredere din partea femeilor, mai întâi le-am invitat la o întâlnire de grup și le-am oferit libertatea să decidă singure dacă au nevoie de întâlniri individuale cu psihologa. La început, în comunitatea noastră, doar trei femei au cerut ședințe individuale cu psihologa, apoi, pe parcurs, tot mai multe femei le solicitau. Din cauza resurselor limitate din proiect, am rămas la un grup din 13 femei”, spune Ana.
În proiectul „Femei fericite și încrezute”, fiecare participantă a putut beneficia de câte trei ședințe individuale și de două ședințe colective, adică 41 de ședințe psihologice. Dar fiecare participantă a putut să aleagă ședințele la care merge în funcție de necesități și disponibilitate.
Moldova.org a participat la întâlnirea colectivă finală din cadrul proiectului. În timpul acestei întâlniri, am auzit multe mesaje de recunoștință din partea femeilor. „Ana, eu nu știam că am nevoie de ajutor, dar acum știu. Și îți mulțumesc pentru asta” este unul dintre ele.
„În sate mai persistă stereotipul că
pe femei nu are cine să le asculte”
„Foarte multe femei din Moldova suferă de violență psihologică, economică, fizică. Din cauza că nu au parte de susținerea rudelor, femeile nu au curajul să plece dintr-un mediu nesănătos. O femeie abuzată de soț, dacă pleacă după ajutor la rude, este refuzată și blamată. În sate, mai persistă stereotipul că pe femei nu are cine să le asculte. Când îi este prea greu, femeia discută cu o vecină, apoi prin sat sunt vorbe. Dar dacă femeile ar avea parte de serviciile unui psiholog, ceea ce povestesc ele ar rămâne confidențial”, continuă Ana.
Femeile din Hîrbovăț, la întâlnirea de încheiere a proiectului
Încă de la începutul întâlnirii noastre de duminică, am observat că femeile au încredere una în alta și se simt oarecum libere să-și împărtășească emoțiile în grup. Ana mi-a mărturisit că femeile au căpătat treptat această încredere reciprocă, prin reguli stabilite împreună.
„Când eu mă deschid, și tu te deschizi. Probabil, cel mai greu i-a fost primei femei care și-a povestit viața. Eu am spart gheața. De fiecare dată, eu mă prezint ca mama unui copil cu necesități speciale. Și încurajez mamele care au copii cu necesități speciale, indiferent de diagnosticul copilului, să apeleze la psiholog ca să aibă grijă în primul rând de ele, apoi de relația cu copiii”, spune Ana Ceban.
„Aveam multe emoții. Nu prea aveam cu cine să vorbesc despre ele, dar simțeam nevoia să o fac”
Oxana Afteniuc, la întâlnirea grupului cu psihologa
Ca să mențină unită comunitatea de femei din Hîrbovăț, Ana a fost sprijinită de Oxana Afteniuc. Oxana are 35 de ani, s-a născut în orașul Tighina, iar acum un an s-a mutat împreună cu familia în Hîrbovăț. S-a alăturat proiectului atât din nevoia de a fi parte a unui grup, cât și din nevoia de a fi ascultată și de a-și dezvolta noi competențe.
„Eu sunt casnică și mamă de adolescent. Acum un an, împreună cu familia, m-am mutat în Hîrbovăț. Mă adaptam. Aveam multe emoții. Nu prea aveam cu cine să vorbesc despre ele, dar simțeam nevoia să o fac”, așa începe să-mi povestească Oxana cum a ajuns să susțină inițiativa Anei.
Oxana consideră că este foarte important să verbalizăm emoțiile, trăirile noastre, pentru că dacă „le ținem înăuntru, problema se poate agrava”. La fel ca și Ana, Oxana a menționat ce riscuri pot apărea dacă vorbim despre propriile emoții și experiențe într-un mediu lipsit de siguranță, încredere și etică.
„În viață, poți să ai mulți prieteni, dar nu ai întotdeauna încredere. Și nu poți oricui să-i mărturisești ce ai pe suflet... Spre deosebire de o prietenă, care, la fel ca și mine, are și ea problemele ei, un specialist profesionist nu te judecă”, continuă Oxana.
„Acum îmi trăiesc altfel viața”
Femeia crede că sănătății mintale i se acordă puțină atenție și este important ca fetele, încă de la vârste mici, să fie educate să aibă grijă de ele, inclusiv să meargă la psiholog.
„Eu, la psiholog, m-am adresat și atunci când locuiam în Tighina, dar nu am avut conexiune cu acel specialist. La Hîrbovăț, la ședințele cu doamna psiholog, am fost înțeleasă și ascultată. Multe femei încă nu știu că se poate și altfel. Mi-am îmbunătățit relația cu soțul, cu copiii, m-am învățat să observ și să analizez problemele calm. Înainte aveam momente că mă gândeam mai des la ce își doresc alții, decât la ce îmi doresc eu. Acum îmi trăiesc altfel viața”, concluzionează Oxana.
Medicii de familie au un rol esențial să abordeze și să promoveze sănătatea mintală
Recunoștință am simțit și în dialogul cu Anna Buliga, o altă femeie din comunitate. Anna are 34 de ani, este mama unei fetițe de trei ani și jumătate și, în prezent, locuiește cu familia în afara țării, însă revine ori de câte ori are ocazia în satul natal. Regimul de muncă online al Annei îi permite să aibă un stil de viață împărțit între două țări.
Anna este una dintre puținele femei din comunitate care s-au bucurat de la început de invitația de a beneficia de suport psihologic.
„Să vină în sat un psiholog cu experiență și să acorde suport femeilor – asta este o premieră. Și mi-am zis: «De ce nu?» Este și o ocazie frumoasă să mă revăd cu sătenii mei, cu alte mame aflate în aceeași situație ca și mine”, îmi împărtășește cu entuziasm Anna.
„Aici, la Hîrbovăț, am fost prima oară la psiholog. Îmi doream foarte mult să merg. Inițial mă gândeam să apelez la un psiholog în țara unde lucrez, dar costa foarte mult. Și m-am bucurat să aflu că am oportunitatea să beneficiez de suport în satul meu”, continuă Anna.
În opinia Annei, medicii de familie au un rol esențial să abordeze și să promoveze sănătatea mintală, după modelul țărilor dezvoltate precum Elveția.
Anna Buliga, la întâlnirea de grup cu psihologa
„Și noi avem nevoie de astfel de practici, mai ales că ne confruntăm cu multe dificultăți. Sunt atâtea schimbări în lume. Apar diferite situații în relația de cuplu, în relația cu copiii, la școală, la locul de muncă. Societatea se schimbă repede și noi, femeile cu copii mici, nu facem față tuturor acestor schimbări. Multe mame suferă în tăcere. Poate, pentru că ele nu găsesc persoana potrivită căreia să-i ceară ajutor”, mai spune Anna.
Ea menționează că este important ca femeile să fie informate despre dreptul lor la sănătate mintală, să fie încurajate să vorbească despre cum se simt, fără a fi blamate. Astfel, femeilor nu le va mai fi teamă să ceară ajutor.
„Să vorbim mai mult despre cum ne simțim”
Tot ea spune că „este important să fie cineva alături de tine, să observe, când tu nu observi, că ai nevoie de ajutor ca să treci peste un anumit moment din viață. Pentru asta este psihologul. Când nu ajută psihologul, atunci apelăm la psihiatru, care poate să prescrie un tratament.”
„Ca să fim mai conștiente de importanța sănătății noastre mintale, eu cred că este nevoie să vorbim mai mult despre cum ne simțim. Să inițiem și să dezvoltăm proiecte comunitare. Să ne susținem între noi, femeile.
Poate că statul încearcă să rezolve anumite probleme materiale ale familiilor din mediile rurale, oferind soluții cu impact pe termen scurt. Însă probabil că statul uită că sunt și alte nevoi, nu doar materiale. De implicarea psihologilor este nevoie și în școală, și la locul de muncă, în orice instituție în care activează oameni”, menționează Anna.
Și îmi povestește mai departe: „Până să merg la psiholog, eu în atâtea situații reacționam altfel. Gândeam diferit. Apoi am înțeles cănu doar eu sunt în situația asta și că, uneori, schimbările prin care trec, nu e nevoie să le trăiesc atât de intens, că poate e timpul să las ca lucrurile să se întâmple de la sine.”
Ce spune psihologa celor 13 femei
Psihologa Cristina Balan-Jereghi
În drumul dinspre neîncredere spre curiozitate și recunoștință, cele 13 femei din Hîrbovăț au fost însoțite de psihologa Cristina Balan-Jereghi. Timp de trei luni, specialista le-a acordat sprijin psihoemoțional și le-a ghidat să identifice și să aplice soluții practice și simple, astfel încât grija de sine să fie parte din rutina lor zilnică.
„Femeile noastre sunt atât de ocupate și au atât de multe griji – sunt și mame, și gospodine, și angajate, au grijă de gospodăriile lor mari, solicitante. Și uită că mai există și ele însele, pur și simplu. Și că trebuie să aibă grijă de sine. La început, a fost o dificultate să le aduc la cunoștință și să le conving că starea de bine începe cu grija de sine. Și că sănătatea mintală nu poate să existe fără conectarea la necesitățile proprii. De exemplu, poate că necesitatea mea primară ca femeie este să mă odihnesc, să mai las și pe mâine ceea ce aș putea face azi”, menționează Cristina Balan-Jereghi.
Pentru a preveni probleme de sănătate mintală, specialista recomandă ca femeile să fie atente zi de zi la corpul lor, la senzațiile pe care le trăiesc.
„Ar fi bine să ne privim stările emoționale și modul în care ne simțim în corp, în suflet și în minte. În lipsa acestei rutine, e dificil să înțelegem când începe o stare neplăcută sau când, ușor-ușor, vine depresia. Sau când oboseala este prea mare și devine un semnal de alertă. Din păcate, oamenii merg la psiholog atunci când doare atât de tare, încât asta se aude și în corp, și în minte, iar uneori intensitatea deja e destul de puternică”, punctează specialista.
Ce face statul
Psihologa subliniază că o mai bună informare a femeilor despre serviciile de sănătate mintală și despre beneficiile acestora le-ar încuraja să se adreseze la timp la specialiști: „În general, lucrurile încep să se schimbe spre bine. Există centre comunitare de sănătate mintală în fiecare raion, care oferă servicii complexe. În foarte multe situații cu care se confruntă femeile, ele au nevoie de intervenție complexă, în care să fie implicat și psihologul, și psihoterapeutul, și psihiatrul, și, la necesitate, alți specialiști. Problema este că femeile nu sunt informate că există asemenea centre.”
Pe lângă informare, specialista menționează că este nevoie și de educarea femeilor prin combaterea prejudecăților: „Este important să trecem dincolo de rușinea asociată cu mersul la psiholog și dincolo de presiunea socială că a cere ajutorul unui specialist ar fi ceva grav. De asta vorbesc despre grija de sine, căci e o metodă de prevenire. Și, când spun «grija de sine», nu mă refer doar la starea psihologică, mă refer și la înțelegerea că este nevoie ca femeile să viziteze regulat un ginecolog, un orice alt specialist sau că e necesar să se odinească la timp, să doarmă suficient.”
Faptul că medicul de familie este o resursă-cheie pentru a încuraja femeile din sate să ceară servicii de sănătate mintală este reconfirmat și de către Cristina Balan-Jereghi.
Cu specialista am discutat și despre modul în care statul are grijă de sufletul femeilor prin intermediul legislației. Avem o lege nouă privind sănătatea și bunăstarea mintală, care va intra în vigoare până la finele acestui an și care, spre deosebire de vechea lege, pune accent pe respectarea demnității umane și oferă mai multe garanții din partea statului. Însă, deoarece multe femei care trec prin violență domestică devin și victime ale pseudospecialiștilor în psihologie și psihosomatică, este nevoie și de o lege a psihologului. În iulie 2024, după mai multe consultări publice desfășurate în 2023, Parlamentul Republicii Moldova a înregistrat un proiect de lege cu privire la exercitarea profesiei de psiholog. Deocamdată, documentul este în stadiu de examinare.
Salvează-te în primul rând pe tine!
În Republica Moldova, serviciile de sănătate mintală se reformează din 2014, în mai multe etape. Studiile recente arată că peste 70 de mii de persoane din țara noastră (dintre care circa zece mii de copii) au probleme de sănătate mintală, depresia și anxietatea fiind mai răspândite printre persoanele cu venituri mici și printre persoanele cu vârste de peste 56 de ani.
La nivel mondial, pandemiile, crizele economice, sociale și politice, conflictele armate, războaiele sporesc riscul problemelor de sănătate mintală.
Dincolo de ritmul în care se dezvoltă sistemul de sănătate mintală din Moldova, dincolo de crizele prin care trecem, totuși grija de sine, pe lângă nevoie și drept, este sau nu este o responsabilitate personală?
Cristina Balan-Jereghi consideră că „Este o responsabilitate față de sine, dar este și, dacă asta e mai convenabil pentru femei să gândească așa, o responsabilitate față de ceilalți. După principiul salvatorului: nu poți să-i salvezi pe ceilalți, dacă nu te salvezi pe tine în primul rând, dacă nu-ți pui mai întâi tu masca de oxigen”.

„Deocamdată, grija de sine lipsește din stilul de viață al femeilor din Moldova.Nu ni s-a vorbit despre asta, nu am fost învățate să avem grijă de noi. Dimpotrivă, grija de sine a fost asociată cu un comportament negativ. Însă putem schimba viziunea”, concluzionează specialista.
Așa, încet-încet, cu responsabilitate față de noi înșine, informându-ne și educându-ne, putem da un nou sens experiențelor noastre, inclusiv mesajelorcare vor să facă presiune asupra noastră: „Adună-te!” „Ia-te în mâini!” „Fii puternică!”. Și, atunci, a te aduna, a te lua în mâini, a fi puternică înseamnă a cere ajutor la timp pentru stările tale de neliniște, tristețe, deznădejde, frică, oboseală sau singurătate.
Cere ajutor psihologic, discută cu medicul tău de familie! Acesta îți va oferi o îndreptare către un Centru Comunitar de Sănătate Mintală. Vei primi servicii în mod gratuit și confidențial, conform vizei de reședință. Lista centrelor comunitare de sănătate mintală din fiecare raion, contactele lor și alte informații le găsești aici.
Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului „Fete și femei - Solidaritate și autonomie”, implementat de UNICEF și A.O. „Femei pentru Femei” cu suportul financiar al Uniunii Europene (European Commission Humanitarian Aid & Civil Protection - ECHO)
Text de Tatiana Corcebaș-Onica
Editat de Anastasia Condruc
Fotografii de Vladislav Hîncu
În perioada 25-29 noiembrie 2024, Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice organizează cea de-a XIII-a ediţie a Festivalului Internaţional al Şcolilor de Teatru şi Film „ClassFest”, secţiunea Teatru – o acţiune artistică internaţională, unică în Republica Moldova, care promovează creațiile tinerilor actori și regizori de teatru, încurajează schimbul de experienţă şi relaţiile profesionale între studenții, profesorii, profesioniştii din R. Moldova și cei din școli de teatru europene, familiarizând publicul larg cu spectacole realizate de generaţia tânără, promovând valorile artei teatrale  contemporane şi dialogul intercultural. Organizarea Festivalului se datorează dorinței de a promova dezvoltarea capacității creatoare și a libertății de exprimare prin teatru; de a crea parteneriate instituționale între școlile de arte și profesioniștii din acest domeniu; de a  asimila noi metode de educare și formare a tinerilor specialiști în domeniul teatrului. Participanții la edițiile precedente, au confirmat calitatea de eveniment remarcabil pe arena culturală națională și internațională. Festivalul Internațional al Școlilor de Teatru ClassFest 2024 se va desfășura sub semnificația  Școală de teatru & Realități teatrale noi. Festivalul va testa abilitățile profesionale ale actorilor și regizorilor din școlile de teatru prin spectacole prezentate publicului, în concordanță cu schimbările survenite în ultimii ani atât în ​​educația profesioniștilor, cât și în scena teatrală europeană. Tinerii vor prezenta spectacole realizate recent, care denotă viziuni personale asupra crizelor de ordin umanitar, social, politic, cultural. Organizatorii festivalului își propun întâlniri ale studenților și profesorilor din diferite şcoli pentru schimb de experienţă, metode şi opinii, prezentarea producțiilor teatrale, realizate de studenţii școlilor de teatru din mai multe țări, realizarea de workshop-uri tematice și discuții. Ediţia a XIII-a întruneşte la Chişinău reprezentanţi ai următoarelor şcoli de teatru: Școala Națională de Film, Televiziune și Teatru din Polonia, Lodz; Academia de Teatru Sofia Amendolea Roma, Italia; Academia Internațională de Arte ale Spectacolului Versailles, Franța; Universitatea de Muzică și Teatru din Graz, Austria; Universitatea Națională de Arte George Enescu, Iași, România; Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, România; Universitatea Ovidiu Constanta, România; Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București, România; Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, Republica Moldova. În cadrul festivalului vor fi prezentate peste 13 spectacole, secondate de discuții.  Participanții festivalului vor fi antrenați în workshop-uri coordonate de profesori din Italia, Franța, Polonia. Ceremonia de deschidere a Festivalului Internaţional al Şcolilor de Teatru şi Film ClassFest 2024, va avea loc în data de 25 noiembrie, ora 19:00,  la Centrul de Cultură şi Artă Ginta Latină. Partenerul general:  Ministerul Culturii al Republicii Moldova. Parteneri strategici: Ambasada Austriei în Republica Moldova, Alianța Franceză din Moldova, Institutul Cultural Român „M Eminescu” Chișinău, Institutul Polonez din București, Agenția relații interetnice,Teatrul Național Mihai Eminescu, Teatrul Național Satiricus I.L. Caragiale, Teatrul Național Eugene Ionesco, Teatrul Republican Luceafărul, Teatrul Republican de Păpuşi Licurici, Centrul de Cultură și Artă  Ginta Latină, Teatrul Geneza Art, Centrul Republican pentru Copii și Tineret ARTICO. Parteneri Media: TV 8; Jurnal TV; UNIMEDIA; MOLDOVA.ORG; Agenţia de presă INFOTAG; diez.md; Privesc.eu.
Femeia cu părul tăiat scurt își potrivește batista pe cap. Începe să curețe dovleacul galben, de culoarea unui august fierbinte. Trece prin el lama mare a cuțitului și feliile se împrăștie pe platoul de lemn. Râde când îi spun că are gustul unui morcov trecut prin sirop de pepene galben. „Pentru că pepenele galben și dovleacul fac parte din familia Cucurbitaceae”, explică ea. Mura Grecu a predat biologia la școala din sat timp de 34 de ani. A plecat de acolo, când fiica nu se descurca cu creșterea copiilor prea mici. „Am călătorit cu ei prin multe locuri ale lumii, dar tot acasă mă trăgea”, recunoaște ea.  Viața de familie a pus multe treburi pe umerii ei. Dar acestea au făcut-o și mai puternică. Nu-i place să fie în centrul atenției. Dar este cea mai fericită când își răsfață familia cu plăcintele cu dovleac sau cu măr, coapte în cuptorul de lângă casă. 

Rețeta plăcintei:

  1. Curățăm de coajă și radem un dovleac. Adăugăm puțină sare și lăsăm să stea 20 de minte, ca să nu umezească aluatul.  
  2. Drojdia este amestecată în apă caldă cu o lingură de zahăr.  
  3. Punem la fiert jumătate de litru de lapte. După care îl amestecăm cu apă rece, să se răcorească mai repede. 
  4. Amestecăm laptele cu drojdia, trei linguri de ulei, sare și oțet, să fie aluatul mai crocant. Adăugăm făina dată prin sită și începem să frământăm. 
  5. Lăsăm aluatul să se odihnească. 
  6. Adăugăm puțină scorțișoară în dovleacul stors de surplusul de suc. 
  7. Întindem puțin aluatul și îl punem pe o farfurie. Ungem fiecare foaie de aluat cu ulei, să fie mai elastic și să nu se lipească. 
  8. Mărunțim nuca prăjită. 
  9. Întindem dovleacul sau merele tăiate mărunt pe foaia de aluat. Adăugăm nuca, puțin zahăr și îl facem rulou. 
  10. Punem plăcintele în cuptorul fierbinte, timp de 40 de minute. 
  11. Acoperim plăcintele cu pudră de zahăr. 
  12. Poftă mare!
Aliona Triboi, solista trupei „Provincialii” și actriță la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, se alătură campaniei naționale de sensibilizare #educațiaNUdoare, lansată de Centrul Național de Prevenire a Abuzului față de Copii (CNPAC) pe 1 noiembrie 2024. În cadrul monologului, ea povestește despre profesorii care i-au dezvoltat dragostea față de artă. „Pentru mine, liceul a fost cea mai dulce perioadă”, spune Aliona, povestind cu respect și admirație despre pedagogii de la școală, care au predat materia lor cu dedicație. Un exemplu demn de urmat pentru ea și colegii săi a fost profesoara de limbă și literatură română. Deși la început vocabularul ei sofisticat era sursă de glume printre elevi, cuvintele folosite de ea au devenit rapid integrate și în limbajul lor. Aliona își amintește cu drag de pedagogul de vioară de la Liceul Republican de Muzică „Ciprian Porumbescu”, Chiril Paraschiv, deoarece i-a dezvoltat nu doar pasiunea de a cânta la vioară, ci și de a explora arta în toate formele ei. „Îi mulțumesc profesorului meu de vioară pentru faptul că a știut să vadă în mine o personalitate, chiar dacă eram doar un copil”, spune Aliona. În opinia Alionei, școala poate să devină un spațiu prielnic pentru copii atunci când pedagogii oferă nu doar cunoștințe, ci și sprijin emoțional.  „Este important ca profesorul să simtă un suflet sensibil și să-l încurajeze cu un cuvânt, să oprească nedreptatea”, afirmă artista. Aliona subliniază faptul că o relație de succes între profesor și elev poate fi creată cu ajutorul părinților. „Este foarte important să pornească educația de acasă, din familie. Părintele trebuie să-i explice copilului că el trebuie să respecte profesorul, să-l asculte și să se comporte ca atare, disciplinat”, concluzionează artista. Informăm că #educatiaNUdoare se desfășoară în perioada 1-19 noiembrie 2024, ca parte a inițiativei globale „19 zile de activism și prevenire a violenței și abuzului împotriva copiilor și tinerilor”. Programul campaniei este unul complex, vizând discuții cu viitorii pedagogi, dar și activități „De la egal la egal” desfășurate de participanții Școlii de Vară SAFTEEN în instituțiile de învățământ unde își fac studiile. Întru evidențierea impactului pozitiv al cadrelor didactice, în cadrul campaniei sunt realizate 10 istorii motivaționale, care vor fi transpuse și într-o expoziție fotografică care va încheia campania. Campania #educațiaNUdoare este organizată de către CNPAC în parteneriat cu UNHCR Moldova, în cadrul proiectului „Facilitarea accesului copiilor refugiați din Ucraina la un mediu sigur de trai și educație, pentru o integrare socială sigură”.
O copilărie între sticlă și curea
Povestea *Feliciei
„Eram copil cuminte și încercam să n-o supăr”, își amintește Felicia cum mergea pe vârful degetelor pe lângă mama ei. Cea care de fiecare dată a ales alcoolul în detrimentul propriilor copii. Iar tatăl a fost violent. Au durut-o palmele, loviturile de curea și cuvintele lui.

Toate acestea, închegate în amintiri dureroase, le poartă cu ea până azi, la 23 de ani, când încearcă să înțeleagă cine este. Dar mai ales, cine urmează să devină. Și cum să facă pace cu trecutul ei, marcat de abuz și violență.
„Violența părea să fi fost acolo mereu”
Felicia* s-a născut și crescut în Chișinău. Într-o cameră de cămin de 20 de metri pătrați locuiau mama, tata, Felicia și sora mai mare cu zece ani. La scurt timp, cu toții s-au mutat într-un apartament spațios, cu odăi pentru fiecare. Avea o copilărie obișnuită și își aduna amintirile în pușculița dosită în colțul inimii. Acolo și-au găsit loc și călătoriile cu mașina la salinele din România, care domoleau crizele astmatice ale Feliciei. „În acele zile, tata părea că scapă de rigiditatea de militar. Era atât de blând și zâmbitor. Mă purta pe umeri. Râdeam cu toții de ne prăpădeam… Eram fericiți împreună”, își amintește ea. Dar la scurt timp, alcoolul a intrat în casa lor, s-a adăpostit în camera mamei și nu a mai vrut să iasă de acolo. După alcool a venit și violența.

Amintirile idilice din primii ani de viață sunt sugrumate de momentele în care Felicia o vedea pe mama prăbușită pe marginea patului. Sau cum încerca să se ridice cu mișcări neîndemânatice, de părea o marionetă desprinsă de fire. Iar mirosul înțepător de alcool și urină plutea în jurul ei ca un nor. „Tata striga la ea. O îmbrâncea, o lovea. O ducea în baie și lăsa ca apa rece să curgă peste ea, să-și revină. Ea plângea și își cerea iertare. Spunea că nu o să mai bea, dar peste câteva zile totul se repeta. Iar eu ascultam vocile lor din camera mea, unde sora mă strângea în brațe, să nu fug la mama”, povestește Felicia.

Copilăria ei fericită a făcut loc peste noapte unui mediu impregnat cu abuz fizic și psihologic. „Mama făcea abuz de alcool, iar tata o bătea când o vedea așa. Violența părea să fi fost acolo mereu. Treptat, aceasta a trecut și asupra noastră, asupra copiilor…”.
„Pe mine mama nu m-a bătut niciodată”
La opt ani, Felicia a primit prima palmă. Degetele surorii au rămas amprentate pe fața ei timp de câteva zile. „Devenisem o povară pentru ea”, constată tânăra, încercând să-i găsească o scuză. În timp ce adulții se certau și băteau, sora mai mare a fost nevoită să preia rolul de părinte. Însă, de multe ori copiii bătuți de părinți devin agresivi și cu cei din jur, în special cu persoanele cele mai apropiate. Sora Feliciei a preluat metodele de pedeapsă aplicate de mama asupra ei. „Pe mine însă mama nu m-a bătut niciodată. Putea doar să mă tragă de urechi sau de păr când îmi prindea o coadă sus, dar eram un copil cuminte și făceam totul să n-o supăr… Mai ales când era beată și striga că se înădușă. Ieșeam cu ea la balcon și urmăream în liniște cum respiră cu greu, privind porumbeii care se adunau și ciuguleau semințele de grâu pe care mama le înșira pe balustradă”, își amintește Felicia, parcă încercând să șteargă orice amintire mai sumbră legată de mama ei.
Ilustrații de Anastasia Odobescu
Într-o zi, Felicia și-a auzit tatăl strigând prin casă că nu mai suportă. A depus actele la divorț, iar după câteva sesiuni de ședință la care mama nu s-a prezentat din cauza stării de ebrietate, judecătorii au decis să lase copiii cu tata. „Nu știu dacă atunci știam cu cine aș vrea să rămân. Aveam nouă ani și încercam să-mi construiesc mereu imagini idilice cu ambii... Poate de aceea nici nu prea țin minte momentele dureroase când părinții erau împreună”, recunoaște ea.
32 de curele
„Vara, când aveam 10 ani, în casa noastră a apărut o femeie, actuala soție a tatei. Odată cu apariția ei, tata a început să-și răstoarne supărările asupra mea.” Dacă nu mătura fiecare colț al camerei, nu storcea prea bine mopul sau tăia coaja prea groasă atunci când curăța cartofi, femeia se plângea bărbatului, iar el scotea cureaua de piele cu catarama de fier din dulap.
„Cea mai mare pedeapsă au fost 32 de curele la fund și pe coapse… Tata mă lovea, iar eu trebuia să număr cu voce tare fiecare curea”. Un nod i se proptește în gât.
Șapte copii din zece au fost supuși unor forme de violență fizică și psihologică. De multe ori, violența asupra celor mici, în formă de pedeapsă, nu este văzută ca un abuz. Motivul fiind, că mulți părinți încă mai cred că bătaia este o formă acceptabilă de disciplină, iar datele statistice arată că violența domestică asupra copiilor are loc în 65% dintre familiile din Republica Moldova.

Conform datelor Ministerului Muncii și Protecției Sociale, la sfârșitul anului 2023, la evidență erau circa 11.600 de copii aflați în situații de risc. Peste zece mii erau din categoria copiilor neglijați, iar 547 – supuși violenței.
„Să tac și să rabd…”
Bătăile de acasă au șters zâmbetul de pe chipul Feliciei. Se transformase într-o umbră. Nu povestea despre violența din familia ei. Îi era frică să audă cum oamenii ar putea să-i spună că-i o mincinoasă. Așa cum au început s-o numească cei de acasă, după ce mințise de câteva ori în copilărie că nu stricase ea cana sau nu a rupt ea haina mamei.

Se retrăgea în cochilia sa, unde n-o mai găsea nimeni. Cu toate acestea, se simțea și mai rănită de poreclele pe care i le puneau colegii, dar și momentele când îi ascundeau lucrurile. „Își băteau joc de mine. Iar eu nu știam cum să mă apăr. Nu avea cine să-mi sară în ajutor”, suspină tânăra. De aceea, devenea tot mai invizibilă la ore, mereu cu gândurile împrăștiate în depărtările pe care nu știa nici măcar cum să și le imagineze. „Iar profesorii mă criticau că am devenit prea apatică după despărțirea părinților, lucru peste care alți copii au trecut, iar eu nu… Nu știam ce să le spun. Alegeam să tac”. Iar tăcerea ei striga disperată în toate măruntaiele corpului.

Se simțea și mai singură după plecarea surorii mai mari, care totuși era un pilon de sprijin emoțional pentru Felicia. „Am rămas acasă doar noi trei: eu, tata și soția lui.” Ultimele cuvinte le strecoară printre dinți, expirând cu greu aerul care-i umple plămânii. Nu povestea nimănui despre violența domestică de acasă, de frică să nu fie crezută, dar și să nu-și facă de rușine tatăl. „Așa am fost învățată acasă, să tac și să rabd.”
„Îmi era frică să ajung acasă”
Totuși, școala devenise singurul loc unde putea fi altfel. Se implica în toate activitățile, pentru a reveni cât mai târziu acasă. „Era o dualitate. Parcă mă transformam într-un alt personaj. La școală deveneam mai vie, mai veselă. Acolo aveam parte de interacțiuni plăcute sau neplăcute cu colegii, dar totul parcă dispărea când reveneam acasă.”

Lipsa atenției și înțelegerii din familie o făcea să vrea să se apropie mai mult de ceilalți. Se lipea și urma prima persoană care-i vorbea. „Dar nu reușeam să mă integrez în grupurile de colegi. Ei se arătau nemulțumiți când încercam să mă apropii. Iar eu voiam să leg prietenii și să știu că cineva mă aude și că-i pasă…”, recunoaște Felicia.
După o pauză în care își lasă răgaz pentru propriile gânduri pe care nu le spune cu voce tare, în cele din urmă rostește: „Îmi era frică să ajung acasă…”.
Ilustrații de Anastasia Odobescu
Cu mama
În unele weekenduri mergea în vizită la mama, în camera ei de cămin de 20 de metri pătrați, unde de cele mai multe ori o găsea în stare de ebrietate. „Preferam să stau cu ea, chiar dacă în acele zile puteam să nu mănânc mai nimic și să dorm pe podea, pentru că patul ei era mereu umed. Dar acolo mă simțeam în siguranță, alături de unica persoană căreia puteam să-i spun ce mi se întâmplă”, povestește Felicia, după care tace.

Când revenea acasă, soția tatălui lovea acolo unde doare cel mai mult. „Dacă greșeam, mă lovea peste mâini, mă insulta și-mi arunca aproape zilnic: Cine te-a fătat și nu te-o lins?”. Repetă această frază ca pe un ecou care se lovește de pereți.

De pe la 15 ani Felicia a început să se ascundă în camera sa, lăsând loc doar cuvintelor jignitoare care-i zgârâiau spatele.
«Vino. Mă-ta e rece»
„Mama a murit când aveam 18 ani. Cu câteva zile înainte să merg în România la universitate.” Telefonul de pe noptieră a sunat la ora 6:00 dimineața. «Vino. Mă-ta e rece. Am chemat poliția. Vino și tu!», a scuipat cuvintele în telefon concubinul mamei. Nu l-a crezut. Ambii erau alcoolici și se încăierau periodic. De multe ori mama o suna să vină s-o salveze. Numărul ei era singurul pe care și-l amintea. De multe ori o suna și poliția, să vină după mama cu haine curate, pentru că la beție făcea ravagii ca o furtună.

A încercat să adoarmă, dar n-a mai putut. Și-a pus câteva haine groase pe ea și s-a grăbit la mama. În fața blocului aștepta o mașină de servicii funerare. „Atunci am înțeles că nu o mai am pe mama”, recunoaște ea.

A urcat la etajul doi. Poliția și cei de la servicii funerare încercau să ducă corpul supraponderal, neînsuflețit al mamei. „Un atac de cord a omorât-o în somn”, mi-au spus medicii. Era o problemă de sănătate care-i dădea multe bătăi de cap, dar de care uita, făcând loc alcoolului. „Mereu a ales alcoolul. Mereu nu ne-a ales pe noi…”, șoptește Felicia.
„Simțeam că nu mai am pe nimeni”
După ce a atins-o cu vârful degetelor și i-a simțit recele umed pe care-l capătă un corp fără suflare, a ieșit în hol. A căzut în genunchi și a țipat până n-a mai putut. S-a simțit pustie, rătăcită și parcă prea mută în interior.

„Simțeam că nu mai am pe nimeni. Durerea mă străpungea și simțeam că nu mai pot să-i fac față”, recunoaște Felicia. Își amintea de zilele în care se certa cu mama, implorând-o să nu mai bea. Se gândea la anul în care n-a mai vorbit deloc cu ea, pentru că n-a vrut să plece de la concubinul care o bătea. Își amintea de ziua când i-a spus că vrea să învețe în România, iar mama i-a cerut să rămână, să n-o lase singură.
Și-a revenit când a auzit o voce de copil, care avea să iasă pe hol. „Dacă copilul ieșea atunci, avea să vadă un om mort. Ceea ce n-am vrut să se întâmple”, povestește ea. S-a ridicat. A rugat familia să mai aștepte puțin în casă, cât cadavrul mamei ei era coborât cu greu. În două zile a organizat de una singură înmormântarea mamei sale, timp în care a simțit cum dispare copilul din ea. „Simțeam un gol imens. Nu am reușit să o salvez… Și până acum n-am știut cum să umplu acel gol și încă mai doare.”
„Sunt un om rău”
După ce a plecat în România la studii, a încercat să păstreze relațiile cât de cât bune cu tatăl. I-a vorbit și despre abuzul la care era supusă de el, dar și de femeia pe care a ales-o, dar cuvintele ei se loveau de scuzele lui: «Nu a fost chiar așa…», «De ce nu mi-ai spus asta atunci?», «Lasă că totul trece». „Discuțiile astea cu tata nu au niciun sens, absolut niciun sens. Mai bine o las așa și gata”, constată cu tristețe și resemnare Felicia.
Psihoterapeuta Mariana Boaghe susține că abuzul fizic și emoțional din copilărie poate lăsa urmări grave asupra psihicului. De obicei, aceste persoane nu-și urăsc părintele abuzator, dar ajung să se urască pe sine: se devalorizează, minimalizează, dezvoltă un critic interior dur și nemilos. „Sentimentele de vinovăție și rușine sunt puternice. Toate acestea sunt însoțite de sentimente de neputință, durere, tristețe, multă frică, anxietate și furie direcționată către propria persoană sau/și cei din jur. Partea bună este că orice om are partea sănătoasă care să-l ajute să treacă peste asta”, susține Mariana Boaghe.

Specialista în psihologie mai spune că persoana trebuie să conștientizeze că ceea ce s-a întâmplat în copilărie a fost un mare rău, dar și să-și permită să trăiască acea frică și durere. „Este important să lipim toate cioburile la loc, să dăm un sens traumei, să ne împăcăm cu ea și să o integrăm în experiența noastră de viață”, subliniază specialista. De asemenea, ea susține că persoana care a trecut prin abuz în copilărie trebuie să-și pună în cuvinte amintirile dureroase, să vorbească despre asta cu o persoană apropiată care poate fi empatică și înțelegătoare. „Relațiile umane pot fi vindecătoare. Cel mai greu este să trăiești toate aceste emoții dificile în singurătate.”

Întrebată ce putem face să ajutăm aceste persoane, psihoterapeuta spune să fim mai înțelegători unii cu alții, să evităm etichetările și să înțelegem că în interiorului fiecăruia dintre noi este un copil mic rănit care poate ieși la suprafață în momente mai puțin potrivite.
După absolvirea facultății, Felicia vrea să revină acasă, în apartamentul spațios al părinților. „Pentru că acolo sunt amintirile mele cu mama și cu tata. N-am să mă despart de ele, în pofida la orice!”, spune ea cu o doză de indignare și revoltă. Încearcă să construiască iluzia unei fortărețe, dar pe dinăuntru rămâne sensibilă, ca o păpădie în bătaia vântului. Încă mai visează la viața pe care ar fi putut s-o aibă. „Dacă am fi într-o lume paralelă, mama n-ar face abuz de alcool, iar tatăl nu ar trece la violență. Aveam să fim o familie fericită. Totul era să fie altfel. Dar realitatea m-a dus complet pe alte cărări…”, își fredonează Felicia durerea.
„Mi-e frică să devin ca părinții mei”
Acum Felicia are 23 de ani. Și-a promis că nu va bea niciodată ca mama și nu va lovi niciodată ca tata. „Mi-e frică să devin ca părinții mei”, recunoaște ea. Vrea să-și crească părțile pozitive, dar îi vine greu să le găsească. „Sunt un om rău. Așa simt eu că sunt”, spune Felicia din senin. Se înfofolește și mai mult în singurătatea ei. Adună aceste dureri până le transformă într-un bulgăre, de care nu se mai desprinde.

„Știu cum se simte o palmă. Știu cum se simte un cuvânt. Sunt dureri diferite, dar toate dor până la os. Pentru mine violența de orice formă a devenit fatală. Dar cuvântul jignitor, totuși este cel pe care nu-l mai suport. Și nu mai știu să găsesc iertare acelui om…”, spune ea ca o răbufnire sugrumată.

Felicia* - numele este schimbat
Text: Tatiana Beghiu
Ilustrații: Anastasia Odobescu
Editare: Anastasia Condruc
Viorica Tătaru, jurnalista care a realizat documentarul despre ororile războiului din Ucraina – „Drumul războiului” – a împărtășit în cadrul campaniei naționale de sensibilizare #educatiaNUdoare, lansată de Centrul Național de Prevenire a Abuzului față de Copii (CNPAC), amintiri din anii săi de școală, vorbind despre impactul pe care l-au avut profesorii săi asupra formării ei ca om și ca jurnalist. Jurnalista își amintește că perioada sa școlară a fost marcată de schimbările majore prin care a trecut Republica Moldova odată cu obținerea independenței, acei ani fiind caracterizați de trecerea de la grafia chirilică la cea latină. Viorica spune că își amintește cu drag și recunoștință de toți profesorii, dar mai ales de profesoarele de limba română care i-au inspirat pe elevi să studieze literatura română și să vorbească o limbă română curată și corectă. Cât despre cum școlile ar putea să devină spații prielnice, incluzive și sigure, Viorica spune că este nevoie ca toate părțile implicate în procesul educativ să colaboreze – nu doar profesorii, ci și părinții și elevii. „Nu există un singur om responsabil sau doar profesorii responsabili de educația copiilor. Trebuie toți să aducem aportul al acest proces”, conchide Viorica. Informăm că #educatiaNUdoare se desfășoară în perioada 1-19 noiembrie 2024, ca parte a inițiativei globale „19 zile de activism și prevenire a violenței și abuzului împotriva copiilor și tinerilor”. Programul campaniei este unul complex, vizând discuții cu viitorii pedagogi, dar și activități „De la egal la egal” desfășurate de participanții Școlii de Vară SAFTEEN în instituțiile de învățământ unde își fac studiile. Întru evidențierea impactului pozitiv al cadrelor didactice, în cadrul campaniei sunt realizate 10 istorii motivaționale, care vor fi transpuse și într-o expoziție fotografică care va încheia campania. Campania #educațiaNUdoare este organizată de către CNPAC în parteneriat cu UNHCR Moldova, în cadrul proiectului „Facilitarea accesului copiilor refugiați din Ucraina la un mediu sigur de trai și educație, pentru o integrare socială sigură”.
În lumea modernă, laptopul a devenit nu doar un instrument de lucru, ci și un partener indispensabil în viața de zi cu zi. Alegerea unui dispozitiv ideal presupune luarea în considerare a mai multor factori pentru a se potrivi nevoilor tale. Cu exemplul laptopului Lenovo ThinkPad T14s Gen 6, o noutate pe piața din Moldova, vom analiza la ce să fii atent atunci când îți alegi un laptop nou. Definește scopurile de utilizare Primul pas în alegerea unui laptop este stabilirea scopurilor de utilizare. Gândește-te pentru ce ai nevoie de dispozitiv: muncă, studii, creație sau jocuri. Dacă lucrezi în domeniul afacerilor, tehnologiei sau industriilor creative, Lenovo ThinkPad T14s Gen 6 ar putea fi soluția ideală. Echipat cu noul procesor Qualcomm Snapdragon X Elite, acest laptop oferă performanțe ridicate, permițându-ți să gestionezi cu ușurință sarcini multiple. Una dintre funcțiile cele mai notabile ale ThinkPad T14s Gen 6 este integrarea inteligenței artificiale și arhitectura avansată AI. Datorită procesorului Qualcomm Hexagon, dispozitivul poate procesa până la 40 de trilioane de operații pe secundă, îndeplinind sarcini complexe, cum ar fi generarea de texte, analiza datelor mari și lucrul cu imagini, direct pe laptop, fără conexiune la internet. Funcția Copilot+, activată printr-o singură tastă, permite lansarea imediată a AI-ului, care oferă sugestii, optimizează sarcinile și automatizează procesele de rutină. De exemplu, poți crea rapid rapoarte, prelucra tabele sau pregăti prezentări, simplificându-ți semnificativ munca și sporind productivitatea. Acordă atenție calității ecranului Calitatea ecranului joacă un rol esențial în confortul tău în timpul lucrului. Lenovo ThinkPad T14s oferă un ecran de 14 inci, cu o rezoluție de până la 2,8K OLED. Această tehnologie asigură o redare excelentă a culorilor și un contrast ridicat, ceea ce este deosebit de important pentru graficieni și designeri. Ecranul este protejat împotriva reflexiilor și are un unghi larg de vizualizare, asigurând confortul vizual și în sarcini intense de vizualizare.  Asigură-te de durabilitatea și fiabilitatea laptopului Calitatea construcției unui laptop nu este doar o chestiune de estetică, ci și un garant al durabilității sale. Lenovo ThinkPad T14s este realizat din materiale rezistente, precum fibra de carbon și aluminiul, ceea ce îl face nu doar elegant, ci și foarte fiabil. Laptopul a trecut prin teste stricte de conformitate cu standardele militare, ceea ce garantează durabilitatea sa în diverse condiții, fie că este vorba de căderi accidentale sau contact cu lichide. Verifică autonomia bateriei Laptopul suportă tehnologia de încărcare rapidă, permițând o încărcare de până la 80% în doar o oră. Astfel, nu va trebui să aștepți mult timp pentru a-ți relua activitatea, o caracteristică utilă mai ales pentru cei care se deplasează frecvent. În plus, noul Lenovo are un mod de economisire a energiei, ceea ce extinde durata de funcționare a bateriei în situații de urgență. Ia în considerare securitatea datelor tale Amenințările actuale de securitate fac ca protecția datelor personale să fie o prioritate. Optează pentru un dispozitiv care oferă o gamă largă de funcții de securitate, cum ar fi un obturator mecanic pentru camera web, ce previne accesul neautorizat, și un senzor de amprentă pentru autentificare rapidă și sigură. Ține cont de reputația brandului Lenovo s-a impus ca unul dintre cei mai importanți producători în domeniul laptopurilor, oferind produse de înaltă calitate de-a lungul anilor. Seria ThinkPad este renumită pentru fiabilitatea și durabilitatea sa, lucru confirmat de numeroasele recenzii pozitive ale clienților din întreaga lume. Laptopurile ThinkPad sunt frecvent apreciate pentru performanță, calitatea ecranului și ergonomie. Utilizatorii valorifică nu doar funcționalitatea lor, ci și nivelul ridicat de securitate, aspect deosebit de important în sectorul corporativ. Pentru mai multe detalii despre Lenovo ThinkPad T14s Gen 6 și alte produse din portofoliul companiei, poți accesa site-ul oficial Lenovo.    
Orange Digital Center continuă să pregătească noi specialiști în domeniul IT prin cursuri intensive și practice, precum programul „Quality Assurance #manual”. În cea mai recentă ediție, 60 de participanți au fost selectați pentru un program de instruire gratuită de 4 luni, desfășurat offline la hub-ul de învățare Orange Digital Center, între 8 iunie și 14 septembrie.  Pe parcursul celor 27 de ore de curs, aceștia au studiat teme esențiale pentru un specialist QA, de la dezvoltarea software-ului și testarea interfețelor web până la principiile testării software, asigurarea calității și validarea interacțiunii între aplicații prin API-uri. Mentorul programului, Alexandru Andronovici, Senior Quality Assurance Engineer cu experiență în companii precum YOPESO, Ellation, Computaris și FusionWorks, le-a oferit participanților sprijin pe parcursul celor 4 luni de curs pentru dezvoltarea abilităților practice de tester manual și integrarea pe piața muncii.
Alexandru Andronovici, mentorul cursului Quality Assurance #manual din cadrul Orange Digital Center
La finalul programului, pe 19 septembrie, 29 de cursanți au absolvit cu succes, iar cei mai performanți 5 au primit acces gratuit la certificarea internațională ISTQB, recunoscută în 117 țări, care atestă profesionalismul și abilitățile avansate dobândite de noii specialiști QA.   Cu fiecare ediție a cursurilor IT, Orange Digital Center susține dezvoltarea unei noi generații de specialiști pregătiți pentru viitorul tehnologic. Cei interesați de tehnologie și oportunitățile de creștere din domeniul IT pot afla mai multe despre programele disponibile pe digitalcenter.orange.md. Programul de învățare Quality Assurance este lansat de Fundația Orange în parteneriat cu Proiectul Tehnologiile Viitorului, finanțat de USAID, Suedia și Marea Britanie, implementat de Acceleratorul de Inovații și Antreprenoriat Dreamups, sub umbrela Orange Digital Center. Despre Orange Digital Center Orange Digital Center este un hub de învăţare pe parcursul vieţii, unde fiecare poate dobândi competențele digitale şi antreprenoriale necesare unui viitor tehnologizat. Aici, oameni din diferite categorii de vârstă pot să își descopere potențialul, să își perfecționeze abilitățile profesionale sau să se recalifice pentru o meserie a viitorului. Orange Digital Center este o inițiativă socială a Grupului Orange și este implementat în Republica Moldova de Fundația Orange, în parteneriat cu Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” și Proiectul Tehnologiile Viitorului, finanțat de USAID, Suedia și Marea Britanie. Mai multe detalii despre Orange Digital Center sunt disponibile pe digitalcenter.orange.md  

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.

Advertorial