Aducem omagiu sau poluăm?
Problema coroanelor de plastic pe morminte
Auzim din ce în ce mai des că plasticul ajunge să inunde tot. Apele, solurile, chiar și țesuturile umane. În mediu, un om folosește de-a lungul vieții cam 60 de kg de plastic. Dar te-ai gândit vreodată cât plastic „folosim” și după ce murim?
Coroane de flori și sicrie scumpe
Mama Tamarei Șchiopu a decedat cu patru ani în urmă. Deși îndoliată, femeia a luat o decizie pe care nu toți cei din jur au înțeles-o. A hotărât să renunțe la coroanele cu flori de plastic aduse la cimitir. În schimbul lor, femeia și-a rugat rudele și prietenii să aducă florii vii sau... nimic. Aceasta spune că nu este de acord cu coroanele artificiale pentru că „ajung să fie aruncate și nu mai pot fi deloc folosite”.

Tamara înțelege intenția rudelor și bănuiește că oamenii continuă să le cumpere din respect și dragoste față de răposat. Chiar și așa, crede că este important să se vorbească cât mai mult despre daunele acestui plastic după ceremonie, atunci când cimitirul „devine o mare gunoiște”.

Tamara mai spune că a ales și un sicriu simplu, din lemn curat, pentru mama ei, în locul unuia prelucrat cu diverși compuși chimici, iar asta ar fi provocat o ușoară reacție de nedumerire din partea vânzătorului. Sicriul cel mai natural s-a dovedit a fi și cel mai ieftin.
Fotografie: Sergiu Rotaru
Dilemele ecologice
Coroanele de flori la înmormântare sunt un omagiu pe care cei dragi îl aduc răposatului. În multe culturi, florile sunt cele care simbolizează viața și puritatea. Coroanele rotunde, de exemplu, transmit ideea de eternitate. În trecut, aceste coroane erau confecționate din crenguțe de brad. Bradul reprezintă un simbol al nemuririi, grație culorii pe care și-o păstrează tot anul.

Odată cu industrializarea, multe dintre aceste simboluri au fost reinventate. Adesea, la confecționarea coroanelor se folosesc materiale mai accesibile. Și plasticul este unul dintre ele.

Ecologista Elena Culighin menționează că dilema coroanelor de plastic a început să fie discutată în rândul comunității activiștilor de mediu. Una dintre cele mai acute probleme este faptul că plasticul folosit la coroane este practic imposibil de reciclat.

„Polimerii care se folosesc pentru aceste coroane sunt din categoria uzului nealimentar. Respectiv, procesul de producție și compoziția lor diferă. Plus, vorbim de acel bisfenol A, un produs chimic despre care se vorbește tot mai mult și care ar avea diverse efecte asupra tuturor organismelor, cel mai grav fiind efectul cancerigen.”

Elena Culighin
Ecologistă
Bisfenolul A (BPA) este o substanță chimică produsă în cantități mari pentru a fi utilizată în principal în producția de materiale plastice din policarbonat.

Acesta se găsește în diverse produse, inclusiv în ochelari, sticle de apă și rășini epoxidice care acoperă unele cutii metalice pentru alimente, capace de sticle și conducte de alimentare cu apă.
Ecologista adaugă că tot acest plastic nereciclabil, sub influența factorilor de mediu ca ploaia, ninsoarea, vântul, ajunge la un moment dat să degradeze și se divizeze în alte mici particule, creând acel microplastic care a ajuns și în creierul uman, și laptele matern.


Citește și: Microplasticul a ajuns și în țesutul creierului uman. Explicăm


Pe lângă plastic, coroanele de flori sunt confecționate pe schelete de metal, care, la fel, își găsesc locul prin soluri sau gunoiști. a
Cum se face peste hotare
Peste puțin timp după funeralii, când a venit să viziteze mormântul mamei, Tamara a rămas surprinsă să constate o mare diferență.

„Mi-au atras atenția mormintele recente, proaspete, care erau învelite în zeci de hidoșenii, iar alături mormântul mamei, acoperit cu flori vii. Mai mult ca atât, mormântul mamei se află la o margine de cimitir, iar acolo se adună aproape mereu toate resturile din jur. Mult gunoi, dintre care majoritatea coroane, peturi, celofan, deci o mare mizerie.”

Tamara Șchiopu
Periodic, primăria localității Căpriana, acolo unde locuiește femeia, invită sătenii să facă ordine pe teritoriul cimitirului și să strângă tot gunoiul, inclusiv plasticul de pe morminte.
Tamara este stabilită cu traiul în Anglia, unde a avut ocazia să participe la diferite ceremonii funerare și să vadă cum se procedează în cadrul lor acolo.

„Am observat că aici sunt foarte populare acum sicriele împletite din lozie, în formă de coș. Am văzut că se foloseau și la domnișoare tinere și la persoane mai în vârstă. Florile sunt doar vii și se practică foarte mult folosirea vegetației spontane: liane, grâu, fire, spice. Cei apropiați fac aranjamente florale care să aibă legătură cu personalitatea celui decedat.
Imagine de Tamara Șchiopu
„Coroanele de plastic nu sunt elemente indispensabile la înmormântare”
Așa cum înmormântările fac parte cel de mai des dintr-un cadru religios, am stat de vorbă și cu un preot pentru a afla dacă aceste coroane sunt obligatorii. Iar răspunsul a fost că... nu.

„Coroanele în general nu au un caracter religios, ele s-au transmis laic. În vechime la înmormântări se venea cu flori naturale sau diferite crenguțe. Aceste coroane cum le vedem astăzi sunt mai mult o moștenire din perioada sovietică, mai laicizată, când biserica nici nu prea avea tangență. De aceea, coroanele de plastic nu sunt elemente indispensabile la înmormântare și nicidecum nu reflectă gradul de respect față de răposat.”

Octavian Moșin
Paroh al bisericii „Întâmpinarea Domnului” din Chișinău
Preotul adaugă că odată cu intrarea în uz a acestor coroane, agenții economici au sporit comercializarea lor, iar „oamenii deja aleg ce văd pe raft și, din păcate, nici nu se consultă cu biserica”. Acesta spune că adesea îndeamnă oamenii la ceremonii să renunțe la coroanele de plastic. Iar în schimbul acelor bani pe care i-ar fi folosit la cumpărarea lor, să aleagă buchețele mai mici, dar din flori vii. Preotul spune că rudele își pot exprima și prin alte metode respectul și dragostea față de cei pe care i-au pierdut. De exemplu, să facă o faptă bună, să ofere o masă caldă unui nevoiaș, ș.a.

Despre plasticul la cimitire, Octavian Moșin afirmă că cel mai accentuat se vede la Paștele Blajinilor, atunci când pe morminte rămân nu doar coroane, dar și vaze, candele, pungi și alte elemente plastificate.
Costuri și instituții
Pe piață există mai multe companii funerare care oferă servicii de confecționare și vânzare a coroanelor. Cele din plastic sunt adesea promovate ca fiind „o amintire vie îndelungată”. Deși companiile oferă alternative din flori naturale, prețul lor este mai ridicat.

Coroanele artificiale, care se găsesc atât în magazinele specializate, cât și în cele de flori variază între 100 și 1200 de lei, în funcție de dimensiune, design și cantitate. Coroanele naturale, pe de altă parte, încep de la aproape o mie și pot ajunge chiar la 4000 de lei. Adesea, companiile funerare includ aceste coroane în diferite pachete pe care le propun clienților.
Pe lângă companiile private, de gestiunea activității cimitirelor, implicit comercializarea elementelor funerare se ocupă Întreprinderea Municipală „Combinatul Servicii Funerare (CSF)”. În urma unei solicitări din partea Moldova.Org, instituția a venit cu mai multe precizări.

Întreprinderea ne-a comunicat că nu există o statistică despre cererea de coroane de plastic la noi în țară.

Despre impactul ecologic al coroanelor de plastic responsabilii de la ÎM „Combinatul Servicii Funerare” au declarat că „instituția nu deține pârghiile necesare pentru a influența procurarea de către cetățeni a coroanelor din plastic”.

Totuși, întreprinderea ține să menționeze că îndeamnă populația să nu cumpere buchete și coroane din flori artificiale. După procesiunile funerare, coroanele plasate peste morminte sunt ulterior sortate de către angajații instituției pentru a fi evacuate către gunoiștile autorizate, conform răspunsului oficial trimis către Moldova.org.

Moldova.Org a apelat pentru informații și la Ritus, o companie privată, cunoscută pe piața serviciilor funerare din Moldova. Din păcate, în urma mai multor solicitări și apeluri, compania nu a venit cu niciun răspuns.
Când vom avea soluții?
Activista Nata Albot a semnalat această problema pe pagina sa de Facebook și a venit cu un îndemn.


„Vă rog din suflet, nu mai cumpărați buchete și coroane din flori artificiale și nu le mai aduceți în cimitire. Nimeni nu are grijă de ele ulterior. Stau și se adună pe garduri, sub grămezile de frunze, apoi unele mai sunt luate de vânt și ajung direct în râuri și izvoare.”

Nata Albot
Jurnalistă și activistă civică
În secțiunea comentarii a postării, Sergiu Lazarencu, Ministru al Mediului, Lucrărilor Publice și Dezvoltării Regionale din Republica Moldova, a menționat că urmează să inițieze un dialog cu mai mulți reprezentanți în vederea soluționării acestei probleme.

Lazarencu adaugă că la ora actuală administrațiile publice locale au capacitatea să reglementeze utilizarea coroanelor din plastic și pot adopta hotărâri în consiliile locale pentru interzicerea acestor articole.
Text de Laura Ghenea
Editat de Anastasia Condruc
Fotografii de Sergiu Rotaru. Poți găsi lucrările lui aici
Redacția Moldova.org și-a propus în 2025 să facă pași mari spre un model mai sănătos de presă – susținută financiar de audiență, colaborând intens cu agenți economici responsabili și cât mai puțin dependentă de granturi externe. Pentru un context mai larg despre ce ni se întâmplă, citește editorialul Oxanei Greadcenco – „Sistarea finanțării SUA – un test de reziliență pentru redacția Moldova.org”. Atingerea acestui scop va fi unul foarte important în lunga istorie a Moldova.org (site-ul a fost lansat în 1997) și va demonstra că putem avea presă și de calitate, și sustenabilă.  Iată ce poți face dacă vrei să fii parte din această etapă pe care o parcurgem: 

1. Să ne susții pe Patreon – donație lunară

Am lansat contul de Patreon în ianuarie 2021 și a fost unul dintre primii pași pe care i-am făcut spre diversificarea surselor financiare cu care întreținem redacția Moldova.org. Pe parcursul acestor 3 ani ne-au susținut aproape 500 de persoane care ne-au donat în total peste 37 de mii de dolari americani. Cum ar fi să avem 5000 de susținători pe Patreon?  În funcție de donația lunară pe care o aleg, patronii Moldova.org pot alege subiectul publicat în următoarea lună, primesc un newsletter lunar, sunt invitați la întâlnirea anuală la redacție sau pe Zoom (pentru patronii din diasporă), participă la un prânz cu managementul Moldova.org și afacerea sau proiectul lor devine istorie publicată pe Moldova.org.

2.  Să cumperi revista Oameni

Mai avem în stoc revista Oameni –  120 de exemplare a ediției din 2023 și 20 din ediția 2022. O găsești în continuare pe rafturile librăriilor Cărturești sau la noi pe site.

3. Să colaborezi cu noi

Dacă ai o afacere sau un proiect social care are nevoie de vizibilitate, putem fi utili unii altora.
  • Avem un departament multimedia cu specialiști în producție video, fotografie și animație.
  • Dispunem de un studio pe care-l dăm în chirie.
  • Dacă ai o idee de podcast sau emisiune, îți oferim pachetul full de servicii – pre-producție (concept, scenariu), producție (filmare, amenajare spațiu, inclusiv cu mobilier nou pentru podcast), post-producție (scenariu, montaj, adaptări pentru social media), copywriting și promovare pe social media.
  • Echipa de jurnaliste din cadrul Moldova.org pot povesti în scris istoria proiectului tău așa cum nu o face nimeni. Storytellingul este un instrument foarte puternic pe care știm cum  să-l folosim.

Oferta noastră comercială

4. 2% din impozitul pe venit

Serviciul Fiscal de Stat deja înregistrează declarațiile pe venit. Datorită legii celor 2%, ne poți susține redirecționând 2% din impozitul tău pe venit către redacția Moldova.org. Când completezi declarația, introdu în câmpul M2 codul fiscal al Moldova.org: 1012620001537, reprezentată de Asociația Obștească Sud Est Media. 

5. Devino sponsorul unui proiect special marca Moldova.org

Redacția Moldova.org are mai multe proiecte speciale pe care le implementează anual – Concursul de eseuri Subiectiv, Școala de Scris, revista Oameni, și proiectele video Oameni Simpli și Chiar așa. De fiecare dată acestea au fost realizate cu implicarea financiară a mai multor ONG-uri și agenți economici. În schimb, aceștia au primit vizibilitate și/sau plasare de produs. Dacă  ai vrea să fii sponsorului unui proiect special marca Moldova.org, contactează-mă la [email protected].

6. Pune-mi o cafea – donație unică

Dacă preferi să faci o donație unică pentru munca noastră, avem o opțiune și pentru tine. La final de fiecare articol publicat pe Moldova.org (inclusiv acesta), găsești o invitație să „ne susții cu o cafea”. Valoarea cafelei o decizi tu. Fii parte din istoria Moldova.org!
„Nu am avut niciodată întârzieri salariale la Moldova.org.” De 13 ani spuneam această frază la interviurile de angajare, la întâlnirile cu clienții sau partenerii. Era o medalie invizibilă pentru mine și colegele din managementul organizației, dar și un motiv pentru care oamenii alegeau să lucreze cu noi. Din 2012, când am preluat Moldova.org, fiecare an a venit cu provocări și rareori am avut previzibilitate în buget pe o perioadă mai lungă de șase luni. Am avut deseori incertitudine financiară legată de proiectele de viitor, nu și față de proiectele curente.  Pe 20 ianuarie Donald Trump a anunțat sistarea finanțării externe, iar asta ne afectează în mod direct.  Transparența este una dintre valorile noastre, de aceea vreau să-ți explic cum se formează bugetul Moldova.org. Suntem un ONG de media, ceea ce înseamnă că nu lucrăm pentru profit, ci doar ca să ne plătim cheltuielile curente, cum ar fi salariile, deplasările, chiria, abonamentele sau facturile la redacție.  Existăm datorită suportului din partea mai multor donatori externi cu care rezonăm la nivel de valori, dar și datorită comunității noastre, care ne susține pe Patreon sau prin donații directe. Facem bani și din serviciile pe care le prestăm, pe care le vindem în cadrul departamentului comercial. Totuși, anume în acest moment, o mare parte din proiectele noastre erau finanțate de guvernul SUA, prin diferite instituții. Sistarea asistenței SUA în Republica Moldova și în lume a însemnat pentru noi întreruperea imediată a două finanțări importante. Deși am avut mai multe granturi europene, acestea s-au încheiat în luna decembrie 2024.  E o situație fără precedent și nu doar pentru organizația noastră. Dar e un moment de care ne pregătim din 2019. Am renunțat la știrile tradiționale și ne-am îndreptat toată atenția către jurnalismul explicativ și de soluții, eseuri și storytelling video. Aceste transformări ne-au conturat locul pe piața media din Moldova și ne-au crescut nucleul cititorilor fideli și activi. Aproape 200 dintre ei ne susțin pe Patreon și participă direct la agenda noastră editorială.  Serviciile comerciale pe care le prestăm (publicitate, producție video, copywriting, campanii media) și eforturile pe care le-am depus în acești șase ani în direcția dezvoltării departamentului comercial ne-au micșorat dependența de granturi de la 95% la 70%. Am învățat în această perioadă să jonglăm cu numărul și nevoile clienților fără să neglijăm nevoile și ideile de subiecte venite de la audiența noastră. Nu ne iese tot timpul perfect, dar cu fiecare an devenim mai buni.  Am creat și vândut revista Oameni doi ani la rând și am crescut considerabil numărul celor care redirecționează 2% din impozitul lor pe venit către organizația noastră (am primit 14 mii de lei în 2024). Vrem să o facă și mai multe companii cu responsabilitate socială. Aceste eforturi ne-au adus parteneri și susținători noi, dar și ne-au îmbunătățit abilitățile antreprenoriale. Am reușit să intrăm în noul an cu economii care ne vor ajuta să ne facem treaba și să plătim salariile pentru lunile ianuarie și februarie.  Și totuși, sistarea asistenței SUA ne lasă cu un un buget care acoperă 14% din cheltuielile salariale ale redacției noastre de 16 membri.  E o perioadă provocatoare, dar credem în noi, în puterile și abilitățile noastre. Și mai credem că această criză este o oportunitate pentru cei care ne susțin să demonstreze că în țara noastră se poate face presă calitativă și sustenabilă. 75 de mii de oameni ne urmăresc pe Facebook, 63 de mii pe Instagram, 54 de mii pe Tiktok și 16 mii sunt abonați la Moldova.org pe Youtube. Feedback-ul pe care îl primim zilnic din partea acestor comunități confirmă că munca noastră e valoroasă și necesară. Iar noi vrem să convingem aceste comunități pe care le-am crescut cu grijă că merităm susținerea lor pentru toate planurile editoriale pe care ni le-am propus pentru anul acesta: proiectele video Oameni Simpli și Chiar așa, zeci de reportaje pe subiecte de actualitate, oameni valoroși cărora vrem să le dăm platformă și istoriile cărora să le dăm viață în scris sau pe lentilele camerelor.  Dacă am convinge 5000 de persoane să ne susțină cu cel puțin doi euro lunar, nu doar că am trece cu brio prin această criză, ci am avea o masă critică de cetățeni conștienți de independența și necesitatea unei instituții media.  Ne adresăm deschis și onest și către antreprenorii din Moldova. Avem expertiză, echipament și oameni pregătiți să ajute afacerile voastre să fie mai vizibile. Contactați-ne și hai să lucrăm împreună!

Vezi aici ce poți face ca să ne susții.

Deși nu e prima, e o criză fără precedent în istoria redacției noastre. Dar suntem siguri că o putem transforma într-o oportunitate. Avem ocazia să transformăm împreună această criză într-un moment istoric pentru Moldova.org. Ne vom adapta și vom îmbrățișa schimbarea, așa cum am făcut-o de multe alte ori. Avem abilități și experiență, avem o comunitate care ne susține și vom depăși această criză cu încredere și solidaritate. Fii parte din istoria Moldova.org! Mă găsești la [email protected].
Pe 23 ianuarie, în Liceul Teoretic „Andrei Vartic” din Ialoveni, s-a dat startul celei de-a treia ediții a proiectului Școala ECO, un demers inovator ce încurajează elevii să devină lideri ai schimbării în comunitățile lor. Proiectul promovează educația ecologică, implicarea civică și responsabilitatea socială, având ca scop formarea unei generații conștiente de importanța protecției mediului și a dezvoltării durabile. Proiectul se va desfășura în 5 instituții de învățământ din Moldova și va implica peste 3500 de elevi. Temele principale abordate în cadrul proiectului:
  • Protecția mediului și biodiversitatea
  • Sustenabilitatea și gestionarea resurselor naturale
  • Cetățenia activă și implicarea comunitară
O elevă, membră a grupului Patrula ECO, a declarat: “Implicarea noastră în acest proiect este o oportunitate de a învăța și de a contribui direct la protejarea mediului din comunitatea noastră.” Activitățile realizate  în cadrul proiectului includ:
  • Formarea grupurilor Patrula ECO
  • Campanii de colectare a hârtiei
  • Acțiuni de salubrizare și plantare de copaci
  • Explorarea biodiversității locale
  • Vizite de studiu pentru studierea Gestionării Deșeurilor
Declarații din cadrul evenimentului de lansare: Ministrul Mediului, domnul Sergiu Lazarencu, a subliniat: “Educația ecologică este fundația unei societăți sustenabile. Proiecte precum Școala ECO îi echipează pe tineri cu abilități și cunoștințe esențiale pentru a proteja mediul și pentru a genera schimbări pozitive.” Cristina Aramă, Manager Afaceri Corporative la Kaufland Moldova, principalul finanțator al proiectului, a adăugat: “Kaufland Moldova investește în viitorul generațiilor tinere prin susținerea inițiativelor care promovează educația ecologică și implicarea civică. Școala ECO este un exemplu concret al modului în care putem contribui la un viitor mai verde și mai sustenabil.” Instituțiile participante la ediția curentă sunt:
  1. Liceul Teoretic „Andrei Vartic”, Ialoveni
  2. Liceul Teoretic „Alexandru cel Bun”, Sîngera
  3. Liceul Teoretic „Dragoș-Vodă”, Stăuceni
  4. Liceul Teoretic „Alexandru Donici”, Peresecina
  5. Liceul Teoretic „Alecu Russo”, Orhei
Proiectul Școala ECO este realizat cu sprijinul financiar al Kaufland Moldova, un partener dedicat în promovarea dezvoltării durabile și protecției mediului în Republica Moldova. Cu peste 10.000 de elevi implicați în edițiile anterioare, programul reprezintă un exemplu remarcabil al educației ecologice integrate în comunitate.  
„De ce e atâta lume aici, e o înmormântare?”, a întrebat tataia în ziua nunții mele, pe când alaiul se pregătea să părăsească ograda. Șapte luni mai târziu, într-o zi de mai, alaiul s-a adunat din nou, de data asta să-i fie aproape lui când își părăsea ograda pentru ultima dată.  Dar tataia a început să moară cu mulți ani înainte. Prima dată încetișor, aproape insesizabil, ba rătăcind un ciocan sau o coasă, apoi parcă pe repede înainte, cu treziri agitate în miez de noapte sau stări evidente de rătăcire în plină zi, când se pornea cu găleată spre fântână și își uita gândul până la ea.  Pe atunci locuiam la Iași, eram studentă și angajată, și ajungeam acasă, să-i văd pe el și mamaia o dată pe lună. Chiar și așa, pierderile lui se insinuau tot mai evident și, deși nu eram încă pregătită să accept, știam că tataia are primele semne de demență. La finalul  uneia dintre întâlnirile noastre, m-a rugat să vin neapărat la ei și de Paști, deși era deja luna iulie.  Până la cinci ani am crescut la ei, la bunicii din partea tatălui meu, într-o casă aflată pe un deal sub pădure. Am fost dintotdeauna o prelungire a bunicii mele, care m-a învățat tot ce știu și pe care am iubit-o fără limite.  Dacă ea a fost personajul principal al copilăriei mele, tataia era mai degrabă un personaj secundar de care n-am reușit niciodată să mă apropii până la capăt, deși am locuit împreună atâția ani și apoi, cât am fost în școală, în fiecare vacanță de vară. Ursuz, își petrecea toată ziua preocupat de pământurile de lângă casă, de adunatul ierbii sau măturatul trotuarelor.  În rarele momente în care se întindea la vorbă cu mine, tataia îmi povestea cel mai adesea despre viața lui la Gostat, unde muncise o lungă perioadă, și despre caii pe care îi avusese acolo. Cred și astăzi că cea mai mare dragoste a vieții lui au fost caii. Și că pe ei, ca pe noi, i-a iubit fără pricepere și, uneori, cu brutalitate.  Cal a avut chiar și atunci când tot ce mai făcea cu el era să-l scoată la păscut. De fapt, când boala lui avansase atât de tare încât nu prea ne mai recunoștea, încă se trezea în fiecare dimineață și-și căuta calul.  Când tataia a început să moară, am devenit și eu conștientă de nenumăratele manifestări de iubire din partea lui care-mi scăpaseră până atunci. Într-o iarnă, când ne luam la revedere în poarta mare de la drum, tataia a scos emoționat din buzunar un ou călduț și mi l-a potrivit în palme „să mi-l facă mama acasă”.  Când se întâmpla să mergem împreună la moară, în centrul satului, unde era și magazinul, îmi cumpăra vafă cu căpșuni – favorita mea –, pufuleți și suc, iar la întoarcere mă lua lângă el pe locul din față al căruței, îmi dădea să țin hățurile și să conduc calul până acasă. Înainte să mă mut în Scoția și în puținele dăți pe care le-am mai avut împreună după, n-am mers niciodată la ei fără pufuleți, suc și ciocolată. Poate că el nu mai știa să-mi cumpere bunătăți, dar eu puteam în continuare s-o fac. Ce-i drept, făceam asta și pentru că de fiecare dată când îl întrebam dacă vrea și-un al doilea pahar cu suc, fața lui se lumina dintr-o dată și răspundea zâmbind „hai mai pune unu’, copchilă”. Atunci vedeam în ochii lui un soi de ghidușie, ceva ce ținea bine ascuns sau nici nu știa că are.  Cu câțiva ani înainte să mă căsătoresc, pe când încă mai știa de mine, mi-a cumpărat un set de oale pe care mi l-au dăruit cadou de nuntă. Oalele lor au fost primele lucruri pe care le-am despachetat în casa mea din Scoția, după ce am cumpărat-o. A fost felul meu de a-i ține aproape, de a-i duce cu mine mai departe.  L-am plâns pe tataia mult timp înainte să moară, am plâns fiecare etapă în care l-am observat cum mai pleacă puțin din omul de care și așa nu mă bucurasem în întregime.  Știam despre el că avea două mari frici care se trăgeau cumva una din alta: să nu moară mamaia prima și să nu fie abandonat. Cred că a fost întotdeauna conștient că nu e o persoană caldă, că n-a știut mereu cum să se poarte cu noi și s-a temut că n-o să-i fim prin preajmă dacă ea n-o să mai fie. Boala lui l-a apărat de a trăi conștient și până la capăt împlinirea ambelor temeri.  La o lună după nunta mea, bunicii i s-a făcut rău și, după o lungă zbatere prin spitale, a aflat că are cancer. Pentru că starea ei s-a agravat repede și a avut nevoie de îngrijire permanentă, tataia a fost dus la azil în decembrie 2022, pentru că și el avea nevoie de supraveghere permanentă și nu era cine s-o facă.  Eu m-am întors în România să am grijă de mamaia și, în momentele în care nu eram complet copleșită de oboseală și incertitudine, mă gândeam la cât de corectă a fost alegerea de a-l îngriji pe unul și de a-l da spre îngrijire pe celălalt. În puținele mele vizite la azil din perioada aceea, i-am dus de fiecare dată tort și suc, doar ca să mai văd măcar un pic lumina copilărească din ochii lui.  Mamaia a murit în ianuarie 2023, iar din ziua înmormântării ei, la care n-a fost și de care nu i s-a spus, tataia n-a mai fost la fel. Chiar și protejat de umbrela demenței, a părut în mod inexplicabil să știe de plecarea ei.  A murit la azil, în mai 2023, la cinci luni după ea. În ultimele lui două săptămâni de viață, m-am întrebat adesea dacă n-ar trebui să mă întorc acasă din Scoția și să am grijă de el măcar cât avusesem de ea înainte să moară. M-am întrebat dacă nu cumva ăsta era momentul în care trebuia să-l aleg și eu, așa cum mă alesese el pe mine când aveam doar nouă luni de viață, atunci când părinții mei, forțați să se întoarcă la muncă, m-au lăsat la ei să mă crească.  Până să-mi răspund, tataia n-a mai fost. Când l-au pus în sicriu, arăta ca un copilaș lăsat de părinți pe mijlocul patului, să-și facă singur somnul de amiază. Dintr-un om masiv ajunsese, în doar câteva luni, cât o așchie. Când am intrat în casa lor de sub pădure, în toiul nopții, și l-am văzut prima dată așa, împuținat și cuminte, inima mi s-a strâns de milă. În moarte, tataia a luat forma a ceea ce cred n-a avut niciodată ocazia să fie, forma a ceea ce lăsa să se vadă doar când primea un al doilea pahar de suc. Devenise un copil. Mintea și trupul l-au transformat într-unul și abia apoi l-au lăsat să plece din lumea asta.  Sper că acolo unde e azi are la discreție tort, suc și pufuleți.  Sper că încă iubește caii.  Și mai sper că m-a iertat. Autoare: Andreea Anton

Și cum ar fi să-i intru în mormânt, să-i desfac sicriul așchie cu așchie, apoi să ajung la ea? Să-i ating trupul mumificat, să i-l spăl cu lacrimi, să i-l duc pe câmp, să i-l culc printre flori? Să i-l plimb așa prin locuri neumblate? Am ales să nu fac asta. Îi voi da viață cuvânt cu cuvânt. Frază cu frază. Ca în ziua întâi. N-o să mă mai nască ea pe mine, ci o voi plăsmui eu însămi, o voi scoate din carnea mea, din fiecare zvâcnire a sufletului meu. Voi urla din toți rărunchii în durerile facerii, așteptând neputincioasă să se rupă din mine, apoi mi-o voi lipi de piept și-o voi dezmierda în neștire. O s-o duc așa, pe brațe, ca pe pruncul meu. Am s-o botez prin alte cuvinte mângâietoare și o voi arăta lumii în toată splendoarea sa.

Când m-a sunat Victor la douăsprezece noaptea am știut că ai murit înainte ca el să fi rostit un singur cuvânt. Cerșeam o explicație. El urla. Gura lui era închisă pentru cuvinte. Mi-ar fi plăcut să-mi crească aripi înfricoșate până la nori… să pot zbura la el. Să-l îmbrățișez cu toată căldura mea, apoi așa, amândoi, să ne lipim de tine. Să plângem mult. Să-ți curgă lacrimile noastre pe trup și să se adâncească niște mici canale prin care ele să se miște, născând firișoare, asemenea unor rădăcini. Să se iște lumina. Să-ți repornească inima. Am rămas noi două: tu-n sicriu, eu – alături, dârdâind. Am început să-ți citesc povești dintr-o carte căzută sub mână. Cred că eu sunt singura care a făcut-o vreodată pentru tine. Genele tale scurte erau lipite mai multe la un loc. Ca la copiii care plâng mult și adorm cu ele așa. Și trupul ți s-a împuținat ca la copii.  Afară toarnă cu găleata. Trupușorul tău a coborât în pântecul întunecos al pământului de șase zile. Nicio mână nu te va mai mângâia. Nicio gură nu te va mai săruta. Niciun glas nu te va mai striga. În casa ta, fără uși și ferestre, niciun picior nu va mai călca. Ți-am luat cea mai frumoasă eșarfă pe care nu ți-ai fi cumpărat-o niciodată. Pe care nu ți-am luat-o la timp. Să-ți fi mângâiat cu ea buricele degetelor. Să-ți țină de cald, de iubire, de cântec de noapte bună. O moarte care nu dovedește nimic. De furie chiar am spus că ai murit prostește. Dar oare poate fi prostească o sinucidere? Toată durerea ce și-a făcut loc într-un biet suflet? Câtă dragoste ți-ar fi trebuit ca să te fi putut salva? Nu te-am auzit. Ne-ai înșelat pe toți. Dar te-ai frânt. Știu că nu am dat nicio palmă în tine, dar te-am ucis prin miile de ore de nesomn, prin zilele în care n-am avut un cuvânt de mângâiere. A fost o jumătate de secol în care ai luptat cu înverșunare cu o lume fără nimic omenesc în ea. Mai întâi a fost tatăl tău, care te-a pângărit și te-a ucis la 11 ani. Apoi a fost mama ta, care te-a respins și te-a urât. Apoi a fost tatăl meu, care te-a lovit fără milă. N-au lipsit nici cei din jur, care râdeau sau se uitau la tine cu dispreț. Nu te-am cunoscut niciodată. N-am putut să-ți aflu sufletul niciodată. În afară de iubirea ta nesfârșită pentru mine, n-am știut nimic. Și dacă faptul că tu-mi apari în vis este doar rodul dorințelor mele? Mă apucă un soi de disperare că în visul meu se produce o dedublare a propriului meu eu și vorbesc tot cu mine. O continuă repetiție. O rotire în jurul propriei mele ființe.  Mi-amintesc momentul în care dentistul mi-a omorât nervul unei măsele. Era prima dată când se întâmpla să moară ceva în mine. Eram terifiată la gândul că, de atunci încolo, voi trăi cu moartea în coastă. Când ai murit tu, am înțeles că te-ai prins de ființa mea, că ești pandantul meu. Din acea zi, pândesc orice om pe care-l știu și, dacă se întâmplă să treacă de partea neștiută, încerc să aflu tot ce s-ar putea despre cum s-a stins. Simt cum sângele meu zvâcnește, se tulbură, iar eu amețesc la gândul că port ceva din morțile altor oameni. Ce să fac cu aceste imagini fantasmagorice? Le pot uita, desigur. Eu aleg să le alătur și să le unesc între ele ca în vechile pelicule fotografice și să le învârt în cap din nou și din nou. Chiar dacă le-aș scoate la soare, imaginile nu s-ar pierde, ci, probabil, și-ar spori monstruozitatea. Autoare: Silvia Berdan
Trecerea la o saltea nouă, chiar dacă este ortopedică, poate fi însoțită de disconfort temporar și dureri de spate. Acest fenomen este legat de procesul de adaptare al corpului la un spațiu nou de susținere și este important să înțelegem că dificultățile temporare pot fi depășite cu ușurință.

De ce apare disconfortul când dormim pe o saltea nouă?

Rigiditatea inițială a saltelei Când începeți să utilizați un saltea nouă, mai ales una cu materiale inovative, rigiditatea acesteia poate fi simțită mai puternic decât v-ați dori. Acest lucru se datorează faptului că salteaua începe să se adapteze contururilor corpului dumneavoastră. Acest proces poate dura ceva timp, dar curând salteaua „se va înmuia” și va deveni mai confortabilă. Adaptarea mușchilor și articulațiilor Trecerea de la o saltea mai puțin susținătoare la una ortopedică poate, de asemenea, provoca disconfort inițial din cauza schimbării încărcăturii asupra mușchilor și articulațiilor. Salteaua ortopedică aliniază coloana vertebrală și reduce presiunea asupra spatelui, însă organismului dumneavoastră îi este nevoie de timp pentru a se obișnui cu noile condiții. Procesul de aclimatizare Procesul de adaptare poate dura de la câteva zile până la patru săptămâni. În această perioadă, salteaua va „câștiga” rigiditatea necesară, iar mușchii și articulațiile vor începe să se adapteze treptat la noua susținere.

Sfaturi pentru adaptarea la o nouă saltea

  1. Ventilarea saltelei După despachetatea saltelei, lăsați-o pentru câteva ore într-un loc bine ventilat pentru a îndepărta mirosurile. Acest lucru este deosebit de important dacă salteaua a fost comprimată în timpul transportului.
  2. Condiții de temperatură Mențineți temperatura camerei între 23-25°C pentru a face ca stratul superior al saltelei să devină mai moale.
  3. Persistență și răbdare Pentru o adaptare rapidă, dormiți pe saltea în fiecare zi. Creșteți treptat timpul petrecut pe aceasta. Acest lucru va ajuta organismul să se adapteze mai repede.
  4. Suport suplimentar Utilizați perne și suporturi pentru picioare pentru a crea un suport suplimentar și pentru a îmbunătăți calitatea somnului.

Ce să faceți dacă disconfortul nu dispare?

Dacă, după două săptămâni de utilizare a saltelei, disconfortul nu dispare, este posibil să aveți nevoie de mai mult timp pentru a vă adapta. Saltelele cu tehnologie Memory Foam de la Cosmic.md, de exemplu, se vor adapta treptat corpului dumneavoastră. Dacă problema persistă, puteți beneficia de garanția de returnare sau schimbare a produsului. Concluzie Procesul de adaptare la o nouă saltea poate dura câteva săptămâni, dar cu abordarea și răbdarea corectă, veți depăși cu siguranță dificultățile temporare. Saltelele ortopedice de la https://cosmic.md/ vă vor ajuta să scăpați de durerile de spate și să aveți un somn confortabil. Oferiți-i corpului dumneavoastră timp și acesta va aprecia toate avantajele saltelei noi. Pentru o consultanță de calitate, contactați „Cosmic” la 069 66 28 28 sau vizitați magazinul pe str. Petricani 17/3.
Femeia care a umplut golul lăsat de cancer

„O parte din durerea lor a rămas aici”

- Daisy, fetița mea, numai nu te supăra. Te rog, nu fi tristă. Dar ești prea mare și se sperie lumea când te vede așa în prag…

Femeia se apleacă spre câinele ciobănesc, încercând să-l scoată din casă. Elevii care învață la școala de peste drum traversează haotic strada, se îmbrâncesc, vorbesc tare, aruncă petarde, iar larma lor o sperie pe Daisy. Se ascunde în casă, unde își găsește liniștea și ceva gustos. Își îndreaptă privirea tristă spre femeia care-i vorbește cu o voce caldă, bună de spus povești.

- Ești cel mai dulce câine, o dezmiardă femeia, înainte să închidă cu atenție ușa în fața ei.

Își potrivește vesta maronie pe umeri, mângâie cele trei pisici tolănite pe canapea și pășește spre bucătărie, unde ceainicul începe să fluiere.
Prietene de-o viață
Aurelia Zavtoni pune două cești pe masă și toarnă ceaiul de ierburi. Apoi, o cheamă pe Nona Cojocaru, care a venit astăzi să o viziteze, așa cum face aproape în fiecare săptămână. Cele două sunt prietene de-o viață. Trăiesc la capete diferite ale orașului, dar la distanța unui singur apel. „Deși Aurelia nu te-ar suna niciodată, chiar și dacă i-ar fi cel mai greu… E un om mult prea blând și bun, care lasă de la sine, deși uneori ar trebui să se mai revolte și să spună «NU, ajunge!»”, zice Nona.

Femeile strâng vara pomușoare și ierburi aromatice din grădină, fac plimbări scandinave, iar Nona aduce prăjituri de casă.

„Ne-am cunoscut la școala internat. Eram în clasa a VI-a când ne-am mutat la Chișinău. Părinții voiau să ne continuăm studiile, ceea ce nu puteam face în satele noastre. De atunci nu ne-am mai despărțit pentru mult timp”, povestește Nona, înainte să se cufunde în fotoliul maroniu din piele și să asculte istoriile scrise în ultimii ani de către Aurelia.
O carte cu 1000 de dureri
Aurelia Zavtoni are 77 de ani. A studiat informatica, apoi a lucrat ca programatoare „în perioada când calculatoarele erau mari cât o cameră, apoi cât o masă, apoi cât un sertar… până au ajuns să-ți încapă și în palmă. Cu toate acestea, nu am învățat să scriu decât cu o mână”, râde ea timid.

Însă nu aceasta este istoria ei. Nu e nici despre familia ei și nici despre casa părintească în care a rămas acum singură. Este despre femeia care a deschis durerii, atunci când aceasta i-a bătut la poartă de o mie de ori.
În urmă cu 20 de ani, Aurelia Zavtoni a început să împartă proteze mamare femeilor din Moldova. 17 ani a făcut voluntariat, fără să ceară bani nimănui. Cât timp ea a fost speranța celor o mie de femei care i-au trecut pragul, alinarea Aureliei a fost scrisul. „Este extrem de greu să porți cu tine atâtea istorii despre durere, frică, speranță, renunțare, fericire, iubire, moarte… Nu e ceea ce mi-am dorit. Dar nici ceea de ce aș fi fugit”, recunoaște femeia. Apoi, se așterne o tăcere în casa cu tavanele înalte și ușile din lemn.
Primele trei proteze
Era începutul anilor 2000. Cei doi copii erau mari, femeia ieșise la pensie, iar timpul liber părea să fie din belșug. „Un pensionar irlandez venise în Moldova, să vadă cum trăiesc oamenii în cea mai săracă țară din Europa… Iar fiica mea îl ajuta pe post de translatoare”, povestește ea.

Nu sărăcia a fost cea mai mare problemă pe care a văzut-o bărbatul, ci lucrurile la care aveau mai puțin acces unii oameni. „Întreba cu ce poate să ajute, iar o femeie l-a rugat să îi aducă o proteză mamară, care era greu de găsit în Moldova. Irlandezul a adus trei proteze”, își amintește Aurelia.

«Poate știi pe cineva care are nevoie de proteze, să nu se piardă și celelalte două?», a întrebat-o fiica într-o zi. Și anume așa a început totul.

A doua proteză i s-a potrivit unei prietene, care după mastectomie (înlăturarea sânului din cauza cancerului mamar, n.red.) s-a descurcat cu ce a putut. Își umplea golul din dreapta a sutienului cu țesături fine, care să nu-i zgârâie pielea, sau cu săculețe cu in, care vara se umflau și deveneau greu de purtat. „Atunci am văzut cum acea bucată de silicon poate da speranță și siguranță unei femei”, își amintește Aurelia.

Mai rămânea o singură proteză, mică și bine ambalată. Dar nu reușea să găsească pe nimeni. „Din cele zece femei cu care a stat la spital prietena mea, doar una a mai rămas în viață…”. Aurelia înghite un nod ca un bolovan în gât. Chipul palid, ușor brăzdat de ani, îi îngheață. Încearcă să nu lase lacrimile s-o răscolească. „N-am mai văzut-o niciodată atât de distrusă, repetând: «Atunci mie cât mi-a mai rămas să trăiesc?!»... Când medicii îți spun că ai cancer, este de parcă ți-ar spune că ai să mori și tu foarte curând…”.
 «Ești o proastă sau o sfântă?»
A mers la Institutul Oncologic, să întrebe medicii dacă cunosc pe cineva căreia i s-ar potrivi proteza rămasă. După câteva zile, telefonul de acasă nu se mai oprea din sunat: «Proteză, proteză, proteză». „Nu le aveam. Dar ca să nu le descurajez le scriam într-o listă, iar când Tom aducea alte proteze le sunam și veneau la mine să le măsoare. O mare problemă a femeilor de la noi este că nu își știu mărimea la sâni. Apoi, măsurile noastre sunt după regulile rusești, în timp ce mărimile europene sunt de două ori mai mici. Adică, dacă o femeie îmi spunea că mărimea la sân este de trei, atunci protezele europene care i se potriveau erau cu mărimea șase”, explică Aurelia.
Exoprotezele, numite și protezele mamare externe, sunt făcute din silicon și repetă forma, structura și consistența unui piept real. De acestea pot beneficia femeile după 4-6 săptămâni de la intervenția chirurgicală de înlăturare a unui sân afectat de tumoare (mastectomie). Din 2017, Republica Moldova a început să ofere aceste exoproteze mamare și sutiene speciale în baza poliței medicale. Protezele sunt distribuite de către Institutul Oncologic. Dacă nu există contraindicații, pacienta se prezintă cu fișa medicală (formularul nr. 025/e), în secția de Reabilitare Medicală și Medicină Fizică a Institutului Oncologic. Acolo i se măsoară sânul, pentru a stabili mărimea necesară a protezei. Dacă mărimea necesară este în stoc, beneficiara o primește, în caz contrar este inclusă în lista de așteptare.

„Aceste exoproteze sunt necesare femeilor care au mastectomie nu doar pentru că ascund lipsa sânului, ci și pentru că o scutesc de eventuale probleme cu coloana vertebrală”, explică Liliana Prodan, șefa secției de Reabilitare din cadrul Institutului Oncologic.
Aurelia nu-și atribuie merite pentru munca depusă în cei 17 ani de voluntariat. „Nu, nu eu eram cea care ajută aceste femei. Omul bun era Tom, care cumpăra proteze din propriii lui bani sau din donații, iar eu doar jucam rolul de intermediar dintre el și ele”, se grăbește să adauge ea. Nu crede că a făcut ceva deosebit, doar a amenajat o cameră din casă cu o canapea și o oglindă în care femeile să se vadă din cap până-n picioare când probau protezele, până o găseau pe cea potrivită.
Tom, implicat în mai multe acțiuni de caritate (foto din arhivă personală)
„Multe îmi aduceau carne, ouă, lactate sau îmi întindeau bani. Dar le refuzam pe toate. Cum puteam trage foloase din ajutorul umanitar al unui om bun? Într-o zi o femeie, la un alt refuz al meu, a zis: «Ești o proastă sau ești o sfântă? Zău că nu înțeleg de ce nu accepți măcar acești 400 de lei». Sincer, nu mi-a plăcut nici una dintre cele două opțiuni”, râde Aurelia, iar fața i se îmbujorează. „Posibil că o fac intuitiv în memoria tatălui meu, a bunicii mele, a surorii tatălui meu și a verișorului meu… Cu toții au murit din cauza cancerului și știu cât de cruntă poate fi această boală”, recunoaște ea.
Potrivit Institutului Oncologic, din 2017 până în prezent, 6613 de femei cu mastectomie au primit o exoproteză mamară din partea statului. Din vara lui 2023, femeile pot să-și înlocuiască exoproteza după trei ani, iar sutienul special în fiecare an.
Până aici…
Se ridică de la masa din lemn dur din mijlocul salonului și dispare pentru câteva minute, ca ulterior să revină cu o mapă cu foi îngălbenite care dau pe dinafară. Sunt pline cu nume, prenume, localități și măsuri de sân ale femeilor care își așteptau proteza. Iar numărătoarea se oprește la 1051. „Aici s-a oprit aventura mea pe cât de frumoasă, pe atât de epuizantă. Mă storcea de vlagă toată această durere pe care simțeau aceste femei că vor să o împartă cu mine”. Face o pauză și răsfoiește foile.
Ceea ce pare o listă ca într-o carte de telefoane, pentru Aurelia sunt oameni. Sunt femeile pe care le-a văzut fericite și le-a auzit chicotind ca niște fetișcane ce-și îmbracă rochia nouă. Sau sunt vocile stinse pe care le-a auzit în telefon, când înțelegea că apelul ei ajunge la ele prea târziu. „Cel mai greu moment era când cineva îmi răspundea cu o voce tremurândă că femeia e deja înmormântată… Îmi era atât de greu pe suflet atunci. Mă simțeam parcă vinovată că eu sunt în viață și că n-am dovedit să fac nimic pentru cea de s-a dus”, recunoaște Aurelia, răbufnind într-un plâns sugrumat.
„Nu aveam loc pentru durerea cuiva”
Nu a mai avut loc de durerea acestor femei când și-a pierdut soțul din cauza unui accident vascular cerebral subit. Două femei măsurau protezele mamare în camera de probă, când Aurelia a auzit vocea stinsă a soțului care o striga din camera vecină. „L-am găsit întins la podea. Îi era greu să respire. Am chemat ambulanța, iar pe femei le-am rugat să plece. Nu aveam timp pentru ele… Au ieșit abia când au venit medicii. Nu voiau să se întoarcă acasă fără nimic. Și asta m-a rănit și mai mult… Peste 32 de ore mi-am pierdut soțul pentru totdeauna”, suspină.
Atunci a simțit că vrea să renunțe. Se simțea prăbușită și rănită. Nu mai avea loc pentru o durere străină, o avea pe a ei. Pierduse omul cu care și-a întemeiat o familie și a crescut doi copii. Și în ziua în care-și petrecea soțul pe ultimul drum la ușă i-au venit câteva femei după proteze. „Nu le-am primit. Nici nu le-am ascultat blestemele pe care mi le-au scuipat în față. Eram și mai rănită, dar nu le-am judecat. Știam că durerea lor conta pentru ele, dar în acel moment nu și pentru mine. Au urmat zile, săptămâni în care nu am mai vrut să le sun, nici să le vorbesc, dar protezele erau în camera de probă și nu am vrut să le las așa...”, recunoaște ea.

De aceea, nu a renunțat la voluntariat, deși spune că nu era zi în care să nu viseze ca Tom să-i scrie că „proiectul lor particular” se încheie.
Câtă durere încape într-o singură inimă?
„Am un caracter tare păcătos: nu pot să fiu indiferentă. Asta te expune, te atinge… Unele femei erau mai tăcute, dar cele mai multe dintre ele voiau să vorbească despre boală, despre soarta lor. Îmi povesteau și, fără să vreau, istoriile lor mă atingeau. Apoi ele plecau, iar o parte din durerea lor a rămas aici… E greu să ai atâția oaspeți într-o inimă atât de mică”, constată ea, acoperindu-și pieptul cu mâinile.

În toți acești ani, Aurelia Zavtoni a văzut cum durerea și frica de moarte a mutilat atât chipurile, cât și inimile oamenilor. A văzut cum lipsa bunului simț adeverește zicala „obraznicul mănâncă praznicul”, dar a văzut și femei care au reușit să-și regăsească fericirea chiar și după extirparea sânilor. „Am văzut diferite fețe ale acestei boli.”
Mariana este o tânără de care Aurelia Zavtoni își amintește cu zâmbetul pe buze. I-a fost depistat cancer mamar în adolescență. Tot atunci sânul stâng i-a fost extirpat, iar medicii au atenționat-o să nu conceapă copii. Cu toate acestea, femeia a pășit pragul Aureliei ținând de mână un băiețel de cinci ani și pe soțul ei. „Cât proba proteza, mi-a povestit că este foarte fericită. E atât de fericită, încât îi e frică să nu se întâmple ceva. Nu s-a jeluit și nici învinuit pe nimeni pentru pierderile ei. A zâmbit mereu, în timp ce din hol răsuna vocea entuziasmată a copilului. Au plecat ținându-și copilul de mâini. Iar el își strângea piciorușele, ca părinții să-l ridice tot mai sus și mai sus… E bine când oamenii își găsesc fericirea”, spune ea.
Oaspetele neașteptat
Dar își amintește și de femeia care i-a bătut la poartă nechemată. „Nici măcar nu era înscrisă în listă…”, spune Aurelia. Dar a primit-o, când a văzut-o plângând și învinuindu-și soarta.

„Mi-a povestit că a fost însoțitoare de vagon la trenuri de curse lungi și făcea bani tare buni. A construit o casă cu două etaje și un beci mare în care încap și 10 poloboace. N-a dovedit doar să pună faianță în baie, când soțul i-a spus că o părăsește pentru o altă femeie mai tânără, iar tristețea a adus cu ea și cancerul care i-a furat un sân… I-am scris numele în lista de așteptare, dar m-a rugat să o las să vadă cum arată acele proteze. Apoi a vrut să le probeze, iar când una i s-a potrivit, nu a mai vrut să și-o scoată. «Asta e proteza mea. Fac moarte de om, dar nu o mai scot!», a strigat vizitatoarea. Mă simțeam trasă pe sfoară. Era mult prea zdravănă, ca să încerc să-mi măsor puterile cu ea… Îmi venea să strig și totodată să râd în hohote. Acest caz însă m-a învățat minte. Nu am mai dat drumul nimănui în casă dacă nu era chemat. Și veneau multe femei. Și la poartă ieșeam, le scriam în lista de așteptare, dar nu le mai deschideam ușa la casă”, povestește femeia.
„Oamenii sunt duri”
Îi pare rău că nu a reușit să-i găsească o proteză potrivită unei învățătoare de la țară, care a recunoscut că se simte vulnerabilă la lecții și în sat, când unii oameni râd de ea, că a rămas fără un sân. „Oamenii sunt duri… Dar nu a mai reușit să-și aștepte proteza. S-o dus înainte de timp”, spune ea ca o șoaptă care-i trece cu greu printre dinți.
În anul 2024, 953 de paciente au primit exoproteze mamare sau sutiene din partea statului. În lista de așteptare a Institutului Oncologic sunt înscrise alte 6800 de femei.
De cele mai multe ori, femeile care au avut cancer își vedeau boala ca o rușine și o vină. „Nu înțeleg de ce este rușinos pentru o femeie să sufere de cancer. De ce nu-i rușinos să fii bolnav de orice altă boală? Dar cancerul parcă automat știrbește ceva esențial din frumusețea și demnitatea lor, iar societatea nu le face loc să se ridice”, constată cu tristețe Aurelia.
Scrisul îi aduce alinare
Nu a vorbit nimănui despre acele femei, „pentru că nu mă gândeam că am dreptul moral să vorbesc despre ele…”. Dar a scris istoriile celor care au marcat-o, care au făcut-o să plângă sau să râdă. A scris mai întâi la calculator, colectând literă după literă fiecare cuvânt. A scris așa cum o făcea când discuta zi de zi cu feciorul, plecat la studii în Japonia.
Iar când calculatorul a îmbătrânit și a devenit tot mai morocănos, înghițind și uitând o mare parte din textul proaspăt scris, Aurelia a trecut la stilou și foaie. „Și într-un moment am simțit că nu mă mai pot opri, iar scrisul a devenit pastila mea de alinare”. Astfel, femeia care salva demnitatea și încrederea femeilor trecute prin mastectomie, și-a găsit propria salvare în scris.
Pereții casei încep să se răcească. Daisy latră ușor după geam, iar pisicile torc zgomotos. Nona se ridică să pună o nouă porție de ierburi la infuzat. Scoate prăjitura cu miere și nuci din geantă. „Este tocmai bună să alunge tristețea”, îi strigă Nona din bucătărie.

Iar Aurelia rămâne pentru câteva clipe singură în salon. Își trece degetele peste mapa plină cu numele femeilor cărora le-a găsit sau nu proteza mamară potrivită. Închide mapa cu grijă și o ridică la piept, pentru a-și mai umple încă o dată inima rănită cu speranță. „Le ascultam, deși nu neapărat că voiam să le aud. Mă gândeam că nu mai încape atâta durere și frică într-o casă de om. Dar de fiecare dată găseam loc pentru ele în inima mea. Și acum mai sunt acolo. Și acum uneori mai doare…”.
* Aurelia Zavtoni a participat la concursul de eseuri Subiectiv din 2024. Eseul ei „Mogâldeața” a fost selectat pe lista scurtă a concursului. Istoria ni s-a părut atât de interesantă, că în una dintre zile am fost la ea să o cunoaștem.
Text și foto: Tatiana Beghiu
Editare: Anastasia Condruc
Maib a marcat un moment definitoriu în parcursul său strategic, anunțând noul scop, noua viziune și noile valori ale brandului, care vor sta la baza activității băncii în anii ce urmează. Anunțul a fost făcut în cadrul unui eveniment de amploare organizat la Chișinău Arena și care a reunit marea familie maib, formată din echipa băncii și echipele companiilor fiică: maib leasing și Moldmediacard.   Noul scop al maib este crearea oportunităților pentru ca oamenii și afacerile să prospere. Acesta reflectă angajamentul de a sprijini clienții să-și atingă obiectivele pe care și le propun și de a contribui la dezvoltarea sustenabilă a economiei. Noua viziune a băncii este de a fi o companie avansată tehnologic și centrată pe om, care se extinde în Europa Centrală și de Est. Prin aceasta, maib își reafirmă direcția de a fi lider în inovație, investind, în același timp, în oameni și în ceea ce contează pentru ei. Viziunea băncii este fundamentată pe angajamentul de a:
  • oferi soluții financiare simple și inteligente, adaptate stilului de viață;
  • inspira oamenii noștri să-și valorifice potențialul;
  • contribui la bunăstarea țărilor în care ne desfășurăm activitatea.
Noile valori au fost, de asemenea, prezentate și subliniate ca fundament al culturii organizaționale, sprijinind dedicația pentru îmbrățișarea inovației, centrarea pe oameni și demersurile de extindere ale băncii. Astfel, cultura maib va fi definită de următoarele valori: inovație, transparență, agilitate, spirit de echipă, empowerment, orientare spre rezultate, iar valoarea de bază rămâne centrarea pe client. Totodată, la eveniment au fost celebrate succesele anului 2024, iar liderii maib au oferit o doză generoasă de inspirație și motivație, subliniind importanța unei echipe unite în atingerea noilor obiective ambițioase stabilite. Tu conduci. maib

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.

Advertorial