„Pentru mine e important să nu-și amintească oamenii de mine în șoaptă sau cu rușine”

Interviu cu Tatiana Țîbuleac
Tatiana Țîbuleac tocmai și-a lansat la Chișinău cel de-al treilea roman – „Când ești fericit, lovește primul”. După 7 ani de la „Grădina de sticlă” scriitoarea revine cu stilul său recognoscibil, în care pare că scrie cu cuțitul, nu cu tastatura, iar după unele fraze simți că ai nevoia să înveți să respiri din nou.

Romanul spune povestea Milei, o imigrantă din Moldova stabilită la Paris, și desenează mai multe triunghiuri relaționale - între Mila, tatăl ei și mama adoptivă; între Mila și prieteniile dureroase care se întind peste ani și țări; între Mila și parizienii la care lucrează. Acțiunea are loc atât în Chișinăul anilor ‘90-2000, cât și în Parisul din prezent, care alternează de la frumos la insuportabil pentru Mila.
Am stat de vorbă cu Tatiana în weekend, în parcul central, pe care-l traversa în fiecare dimineață cât a lucrat la Flux, iar apoi la ProTV, redacțiile în care spune că s-a format.
„Când ești fericit, lovește primul” este al treilea roman al tău și mi se pare că prin această carte te apropii cel mai tare de tine însăți.
Da. Este adevărat că l-am scris mai mult timp decât pe celelalte și asta am observat abia la sfârșit. A însemnat că și vocea este mult mai fragmentată, pentru că am scris cartea în diferite stări, nu dintr-o răsuflare, cum se mai întâmpla pe vremuri, când eram mai fără experiență.
Și la sfârșit mi-am dat seama că era o voce prea densă, iar asta se întâmpla pentru că am început să o scriu cu patru ani în urmă, apoi am lăsat-o, apoi am revenit, și vocea asta de fiecare dată era tot mai înverșunată și voia să spună tot mai multe. Și frustrările se tot acumulau și cred că asta se simțea și în tonalitate.

Dar da, într-un final mă apropii foarte mult de mine. În primul rând pentru că chiar este vocea mea, dar și pentru că Mila are cam aceleași vicii și îi este dor de tata. Mila este într-un fel vocea femeii care sunt acum, chiar dacă soarta Milei nu este în totalitate a mea.
„Eu una visam la halva. La un munte de halva pe care să-l mănânc singură, până la greață, și acolo era, în parcarea aceea mizerabilă, singurul meu vis împlinit.”
Dar cum îți dai seama când găsești vocea unui personaj? Cum o simți?
Eu îmi dau seama când nu o găsesc. Simt imediat când vocea mea este falsă. Iar pentru mine asta este mai important decât orice altceva. Mai important decât să faci o revoluție cu o carte, este să-ți rămâi fidel, să simți că n-ai forțat, să simți că nu te-ai machiat prea mult în cartea aceea. Și am înțeles că este o fericire pentru un scriitor să-și simtă falsitatea. Eu am lucrat și ca editor și ochiul meu de editor, așa lâncezit și îmbătrânit, își dă seama imediat că dacă ar fi scris altcineva aici, aș fi tăiat și aș fi spus „mai gândește-te o dată”. Și atunci fac asta și cu textele mele.
Ai simțit presiunea să publici din nou după ce primele două romane au avut succes?
Am simțit presiunea în diferite feluri. În primul rând, una dintre temele din carte e îmbătrânirea sau această lipsă de rost și încetinire fizică a Milei, care a coincis cu aceleași lucruri din viața mea de femeie reală. Doi la mână, bineînțeles că n-am scris demult și mi se părea că dacă nu scrii mult timp, trebuie să scrii de două ori mai mult. Ceea ce este o mare, mare greșeală. Capul înțelege, dar mâinile nu vor să se oprească. Și atunci m-am oprit, ca să nu fie ca un duș spart cartea asta.
Și presiunea, da, bineînțeles că există. Pentru că atunci când nu scrii doi ani și apari cu o carte, oamenii zic „hai să o citim”. Dar când nu scrii cinci ani sau mai mulți oamenii se întreabă dacă scriitorul o să vină cu ceva nou sau n-o să vină deloc. Sau vor zice că primele două cărți au fost o întâmplare.
Pentru tine e important ce zic oamenii?
Eu aș vrea acum să spun așa, de la o tribună, că nu contează, că eu scriu pentru mine.
Pentru mine întotdeauna a contat ce spun oamenii. Dar adevărul este că nu toți oamenii. (râde) Sunt oameni pe care îi admir. Sunt oameni de la care învăț. Sunt oameni care îmi spun „bine, Țîba” și asta este un premiu în sine.
Eu sunt un scriitor care înțelege foarte bine că lanțul trofic, între ce scriu eu și omul care citește, este foarte important. Eu scriu pentru oameni. Prima carte am scris-o fără să înțeleg unde o să ajung cu ea, o să fie publicată. Dar am știut că „Grădina” va fi publicată. Și am știut că asta va fi publicată. Pentru că dacă nu m-ar fi interesat să public sau ce zic oamenii, atunci care-i chinul? Care-i blocajul? Așa, pentru mine, eu pot să scriu și pe șervețele. Da, oamenii contează. Pentru cărțile mele, pentru viața mea. Eu mă țin de oameni, chiar dacă sunt așa, mai retrasă și mai singuratică.
„Mi se întoarce stomacul pe dos când trenurile merg invers, când oamenii și casele îmi țâșnesc din spate pe neprins de veste, iar în loc de fețe văd doar cefe. Prefer să știu din timp ce mă așteaptă, ce vine spre mine, chiar dacă de mult nu mă mai așteaptă și nu mai vine nimic.”
Ce locuri îți mai plac în Chișinău?
Îmi place Botanica. Am crescut acolo, dar cred că e mai mult decât atât. Vara asta mi-am făcut o zi ca să mă duc special în toate locurile astea pe care le-am descris în carte. Unde am copilărit, am fost la grădiniță, am fost la școală, am fost la punctul de primire a sticlei. Experiența a fost nemaipomenită, pentru că eu cred că la Botanica s-a păstrat foarte tare atmosfera acelor timpuri. Nu știu dacă asta e de bine. Unele case s-au păstrat, dar sunt în paragină, pentru că oamenii nu își permit să facă nimic. Dar alte case se vede că au intrat pe mâna unor familii tinere. Și atunci acele case parcă au întinerit, pentru că se vede că sunt vechi, dar sunt curate. Ai impresia că s-a spălat acolo fiecare pietricică din mozaic și au apărut mușcățele, au apărut perdeluțe, au apărut oameni tineri, copii și parcă așa m-am bucurat, de parcă și amintirile noastre mai sunt scuturate de praf un pic.

Am fost la grădinița la care n-am fost de când am plecat de acolo. Și am trăit o emoție stranie, corpul meu își amintește mai tare decât mintea. Nu-mi aminteam nimic până când am dat de acest coridor în care mergeam noi la masă, la cantină și imediat parcă mi-a venit să întind mâna, să apuc pe altcineva de mână și să mergem să mâncăm borș.

Eu cred că e important pentru fiecare om să mai revină, că te încarci. Chișinăul a devenit pentru mine o sursă de energie, mă simt bine aici și vreau să revin.
„Când beau, tata se scurge în mine și acolo nu mai poate să moară.”
Cât din tatăl tău ai pus în cartea asta?
Mult. N-a făcut el chiar toate lucrurile de acolo, dar este tatăl meu, umorul, felul lui de a fi, reziliența. Cred că și un fel de tristețe care l-a măcinat deja în ultimii ani, pentru că momentul ăsta de răscruce după tranziție a fost dur pentru el și pentru prietenii lui. Eu cred că i-ar fi plăcut cartea asta, cred că s-ar fi distrat.
Dar crezi că ai fi putut să scrii dacă el era în viață?
Eu cred că el ar fi apreciat personajul ăsta și în viață, dar bineînțeles că mi-a fost mai ușor să scriu acum. Eu am pornit cartea asta când mi-era foarte dor de el. Apoi, când am înțeles definitiv că el nu mai este, cred că m-a lovit un fel de depresie. Când gândul ăsta, tatamort, te străpunge. Și atunci cred că și scrisul se schimba în funcție de asta. Pentru că la început vrei să scrii despre un tată mort foarte atent, parcă cu mănuși. Dar pe măsură ce vine această conștientizare, că el nu mai este, îți dai seama că ai vrea să scrii despre el în felul în care lui i-ar fi plăcut.
Și atunci, în cazul lui taică-miu a apărut și umorul, și cinismul, și acel patetism pe care mi-l asum pe alocuri. L-am pus acolo cu bună știință, pentru că ei au fost așa. Oamenii din acea generație au fost un pic patetici, dar asta i-a ținut în viață, cred eu. Și tata a vorbit mult despre idealuri, despre lucruri „de nestrămutat”, cum le numea el. Și cred că pur și simplu să scrii acum pe o voce domoală sau plată despre asta ar fi fost greșit, pentru că asta ar însemna că nu le faci dreptate. Și eu am vrut să-i fac dreptate lui tata.
Tu ai momente când observi în tine bucăți din tatăl tău?
Eu am devenit tata.
Și ce atitudine ai față de această transformare? Ai acceptat-o ușor?
Nu prea, pentru că mai ales observ ceea ce consideram eu părțile lui slabe sau defectele lui, astea cred că mi s-au transmis mai mult decât celelalte. Adică, mă rog, dragostea pentru scris și pentru citit. Felul de a mă raporta la viață, că scrisul este atât de important, încât acolo doar poți să te simți util. Mai mult decât atât, cred că fac și eu cu copiii mei unele greșeli pe care le-a făcut el cu mine. Și încă le ascund frumușel și zic că asta e temperament. Nu e temperament, este educație.

Luăm mult conștient, luăm mult inconștient, iar când nu putem sau nu vrem să facem un efort, zicem că asta se transmite de la mama sau de la tata, dar cred că sunt modelele educaționale.
La un moment dat, în carte, tatăl Milei îi lasă moștenire să scrie o carte despre prietenie.
Da, tata a crezut în prietenie. Nu mi-a zis să scriu o carte despre prietenie, dar asta s-a subînțeles, pentru că prietenia a fost tema vieții lui. Eu cred că tata a crezut în prietenie chiar mai mult decât în familie. Pentru el, instituția prieteniei a fost instituția supremă. Toate bucuriile lui din viață au trecut neapărat prin această masă de prieteni pe care el a avut-o. Pentru că tata trăia la redacție. Tata era mereu acolo. El trăia prin munca lui. Familia era un lucru pe care el l-a făcut și cumva trebuia să se dezvolte de la sine. Dar în rest, prietenii au fost pentru el totul.

Apoi prietenii s-au împuținat și asta cred că a fost prima mea lecție: că prietenii niciodată nu se înmulțesc. Și la sfârșit uneori rămâi cu primii prieteni. Și mi-am dat seama, mai ales după ce am plecat, cât de importantă a devenit prietenia și pentru mine.
Deci tatăl tău credea că prietenii sunt mai importanți decât familia. Tu pui egal între cele două?
Eu pun, cred. Pentru că eu vreau să trăiesc cu prietenii mei în toate etapele vieții. Eu vreau să văd prietenii mei venind la mine acasă, stând cu mine în grădină, văzând copiii cum cresc.

Altceva este că eu sunt atentă la prieteni. Am văzut, mai ales când am început să scriu și din cauza rețelelor, cum devii la un moment dat asaltat de prieteni, de oameni care vor să fie lângă tine, vor să se asocieze cu tine. Dar vor să o facă în anumite momente, iar apoi în viața unui om poate interveni ceva. Și atunci apare o pustietate, în care pe vremuri erau aceste inimi pulsând ale prietenilor. Și atunci îți dai seama că cine este lângă tine sunt toți acei oameni cu care ai stat la coadă după pâine sau ai dat la facultate, sau ai făcut primul reportaj.
Pentru mine a fost uimitor că pe parcursul anilor Mila menține aceste relații, în pofida faptului că ele sunt foarte dureroase pentru ea.
Pentru că generația Milei cred că a ținut mai mult la prietenie decât generațiile noastre sau decât tinerii. Pentru că tinerii se asociază în ziua de astăzi după alte criterii, ei nu neapărat au trecut printr-un greu împreună.
Mi se pare că în ziua de astăzi prietenia unește în mod special la bine, la succes. Pe când eu am crescut cu ideea asta că prietenul te vede în momentele tale proaste, când plângi, când ți-e rău. Când vine prietenul? Când ai nevoie de el, nu când vrei să te lauzi. Prietenia în cazul nostru era un lucru de protejat cândva, de împărtășit secrete și lucruri rușinoase sau de împrumutat bani, sau de plâns pe umărul cuiva. Pe când astăzi prietenia este un pic diferită. Cel puțin așa cum se vede ea dintr-o parte. Este mai la vedere, este mai îmbrăcată, mai ferchezuită. „Ai grijă cu cine, prietenești.”
Noi nu aveam grijă. Uneori viața te punea în același rând cu un om sau te ducea într-o curte, sau te aducea într-un spital, sau făceai cunoștință cu oamenii unde te ducea viața. Nu căutai tu cu cine să prietenești, viața îți spunea cu cine să prietenești. Și dacă aveai suficientă minte sau noroc omul cela se ținea de tine și tu de el. Și eu am prieteni din ăștia. Eu am prieteni încă din curtea de la Botanica. Unii sunt plecați, unii sunt morți, dar ei sunt prietenii mei. Pentru că noi am ajuns în curtea aceea și noi am ținut la această întâmplare și am făcut ce am putut cu ea.
„Nina mi-a spus odată că nu este moarte mai groaznică decât să fii sfâșiată de un câine turbat, însă, când am crescut mare și am cunoscut oamenii, și această frică a pălit în fața realității.”
Romanul se întâmplă cumva în două spații și ca timp, și mentale. Sunt momente în care Mila se află în Paris și unele lucruri declanșează în ea niște amintiri și ea se duce înapoi la Chișinău, în tinerețea ei. Ți se întâmplă asta des ca imigrant, să locuiești în două spații?
Da, cred că din ce în ce mai mult. La început Parisul îmi amintea foarte mult de Chișinău, oricât ar fi de straniu, pentru că eu așa vedeam lucrurile, pentru că voiam să văd Chișinăul acolo, castanii, havuzurile. Bineînțeles că vorbim despre planete diferite, dar în imaginarul meu astea două se lipeau. O vreme eu am dus cu mine Chișinăul prin Paris. Dar la un moment dat asta a încetat, pentru că mi-am dat seama că nu mai are niciun rost să faci asta, pentru că e fals, nu-i de acolo. Acolo este casa mea, iar dacă vreau să văd Chișinăul, vin la Chișinău. Și am început să vin la Chișinău mai des.
Nu cred că m-aș muta la Chișinău acum, din mai multe motive, dar mi-e foarte dragă să vin acasă.
Mi-a părut uneori că Mila se regăsește în carte în situația asta de invizibilitate. Ai trăit-o și tu?
Am trăit-o. Dar în cazul meu a fost un avantaj și, în plus, eu nu am avut parcursul Milei. Eu am plecat totuși un pic mai târziu. Și eu am venit dintr-un spațiu unde mă știa toată lumea, dintr-un oraș unde nu puteam să merg pe stradă și să nu mă cunoască lumea, unde nu puteam să scriu ceva fără ca imediat lumea să zică „aaa, eu știu despre cine a scris Tania, pentru că ea a schimbat numele”. Asta poate fi obositor pentru pentru un om public. Și eu am fost un om public în Moldova. Dar când am plecat n-am mai scris din necesitate, în sensul că n-am mai avut o meserie din scris. Pe atunci făceam comunicare pentru o instituție europeană, lucram în engleză și asta însemna că limba română era nefolosită, deci era a mea. Puteam să fac orice cu ea și nu făceam nimic, pentru că nu vorbeam cu nimeni în limba română. De acolo a pornit scrisul meu, din lipsa din această exploatare a limbii, din dorul de limba română.

Apoi au apărut copiii și asta a dat o cu totul altă dimensiune omului din mine. Și scrisul meu s-au modelat pornind de la aceste două lucruri foarte importante: maternitatea și invizibilitatea.

În scrisul meu din „Fabule moderne” încă mai era o urmă de jurnalism. Dar în „Vara…” el n-avea nimic în comun cu ceea ce am scris eu până atunci. Nimic. Pentru că acel scris a venit deja din anonimat. Ochii oamenilor nu mai erau pe mine și atunci eu am găsit aceste resurse în mine și am scris ceva ce n-aș fi scris niciodată trăind în Moldova.
„Mă gândesc de multe ori că fericirea mea, de fapt, în asta constă: să am un loc în care să mă tânguiesc.” Te regăsești în acest citat din carte?
Mai puțin. Mie când mi-e greu, eu mă ascund. Eu nu caut susținere în public, nici măcar la prieteni. Eu le spun prietenilor că mi-a fost greu după ce s-a întâmplat deja. Sunt oameni care devin mai puternici și vor să împărtășească, să spună atunci când trec. Eu nu sunt acest om. Mie când mi-e rău, mi-e rușine. Dacă eu nu fac ceva cum trebuie, înseamnă că plătesc o poliță sau e greșeala mea, nepriceperea mea, vina mea. Am încă această mentalitate. De asta eu nu sunt omul terapiei. Pentru că terapia pentru mine înseamnă că trebuie să împărtășești, să spui unui om despre greșeala ta. Și eu îi admir pe oamenii care fac terapie. Pentru mine să ies din casă și să merg să pun totul pe masa cuiva este de neimaginat.
Dar crezi că moldovenilor le place să se tânguiască?
Da, cred că da. Dar nu sunt doar moldovenii, toți Balcanii sunt așa. Oamenilor din zona noastră le place să se tânguiască pentru că au avut și motive. Deci noi am trecut prin atâtea lucruri în cei zece ani de până la și după independență, câte în alte țări nu s-au întâmplat într-o sută de ani. Și ce poți să faci? Poți să bei, poți să tânguiești, poți să cânți. Astea sunt metodele prin care ieși din ceva și e ok. Eu nu cred că asta e o problemă în Moldova. Eu cred că problema în Moldova este invidia. Asta noi n-am depășit, incapacitatea de a admira un alt om, incapacitatea de a învăța de la altcineva, de a admite că cineva face asta mai bine decât tine, de a te bucura de succesul cuiva. Cred că asta învățăm.
De unde avem asta?
Eu cred că asta vine de în Uniunea Sovietică. Astea sunt rămășițele homo sovieticus, când toată lumea trebuia să fie la fel, când toți trebuiau să aibă același salariu, același televizor, aceeași mobilă, aceeași vacanță. Totul trebuia să fie la fel și orice ieșea din aceste tipare, orice rochie cusută altfel, orice carte scrisă altfel trebuia să fie taxată sau scoasă la tablă.
Dar sper ca tinerii să fie altfel.
„Se câștigă bine în Franța pe dragoste, dar și mai bine se câștigă pe vină.”
Te temi de cancel culture?
Niciodată nu m-am gândit la asta până am scris această carte. Și recunosc că de data asta m-am gândit. Nu cred că este ceva în cartea asta care să pornească un cancel culture. Sper, dar niciodată nu știi. Sper în continuare să pot să scriu doar așa, cu inima deschisă și așa cum pot eu mai bine.

Cred că este o întrebare la care orice scriitor se gândește acum. Trebuie să vedem de unde pornește această cancel culture, dacă este într-adevăr ceva ce un scriitor ar fi trebuit să gândească mai bine sau dacă este doar o ranchiună a cuiva. Pentru că am văzut ambele lucruri întâmplându-se, scriitori taxați pentru că n-au fost foarte sensibili cu nevoile altora, și scriitori care au fost sensibili și oricum au fost taxați. Este o chestie relativ nouă, dar cred că ar trebui cumva și cultura asta revizuită. Care sunt efectele cancelarii? Faptul că interzicem un scriitor sau îl facem să nu mai scrie sau să nu mai fie publicat aduce o schimbare? Poate ieși un scriitor dintr-o pedeapsă publică? Mai poate el scrie bine după asta? Mai trebuie să scrie?

Vorbeam cu mai multă lume la o petrecere despre asta, că sunt filme, cărți de care nu ne mai putem apropia acum, pentru că ne-au dezamăgit foarte tare scriitorii. Toți am trecut prin asta, mai ales și cu războiul, dar nu doar cu războiul. Mă gândesc acum și la abuzuri sexuale sau la acuzații de tot felul. La Alice Munro mă gândesc. A devenit proza ei mai puțin interesantă, mai importantă sau cum o citim? O mai citim?

Eu am avut câteva cazuri în străinătate în care am fost întrebată, adică luată la rost pentru niște cuvinte din cartea mea. Atunci mi s-a părut că totuși schimbările care mi se propuneau nu erau mai bune. Și am rămas la ceea ce era inițial. Dar îmi dau seama că piața străină este prima care taxează, pentru că acolo lucrurile astea sunt foarte importante.
Și aici intervine întrebarea scriitorului: pentru ce scriem? Scriem bifând niște lucruri? Nu ne atingem de tema și scriem ceva călduț, comod? Literatura trebuie să fie și incomodă. Eu cred în asta. Literatura trebuie să bulverseze, nu neapărat să te facă mai bun, pentru că poți învăța și din alte lucruri.
If a building becomes architecture, then it is art
„În cartea lui, o femeie trebuie să facă neapărat copii, pe când un bărbat poate să facă orice, că oricum rămâne. Mă gândesc, iată, cum își va aminti lumea de mine? Și cine este această lume?” Un alt citat din carte. Cum îți răspunzi la această întrebare?

Tare complicata întrebarea asta, dar cred că toți ne-o punem la un moment dat. Nu știu cine-și va aminti de mine, dar sper că-și va aminti de bine. Pentru mine e important să nu-și amintească oamenii de mine în șoaptă sau cu rușine. Ar fi arogant să spun că sper să-și amintească lumea de mine prin cărți, pentru asta ar însemna că n-am mai făcut nimic altceva în viața asta și că sunt tare, tare singură. Pentru că dacă își amintește lumea de un om doar prin munca lui, cred că înseamnă că n-a mai făcut altceva în afara muncii. Și eu sper că am mai făcut și altceva.
Interviu: Anastasia Condruc
Fotografii: Alexandru Vengher
FILIT – Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, cel mai mare festival literar din sud-estul Europei, revine la Chișinău în perioada 25-28 septembrie 2025. Sub genericul CHILL Edition, ediția de anul acesta a FILIT Chișinău reunește în Republica Moldova zeci de nume sonore ale literaturii contemporane din Franța, Polonia, Germania, Ucraina, Austria, Danemarca, Norvegia, Armenia, Georgia, Slovacia, România: prozatori, poeți, traducători, jurnaliști, editori, critici literari, librari, distribuitori de carte, manageri culturali, jurnaliști, alături de artiști și performeri.
Serile FILIT revin în 2025 și vor aduce pe scena Teatrului Fără Nume din Chișinău vedete ale lumii culturale precum Andrei KURKOV (Ucraina), Pascal BRUCKNER (Franța) și Dorota MASŁOWSKA (Polonia), în conversații vii cu jurnaliști și scriitori din România. De asemenea, în cele patru zile de FILIT Chișinău, publicul va avea ocazia să întâlnească invitați speciali din România și Europa, autori, traducători și profesioniști ai câmpului literar contemporan: Cristina Andone, Arevik Ashkharoyan (Armenia), Eli Bădică, Adrian Botez, Delia Calancia, Lena Chilari, Adrian Christescu, Ema Cojocaru, Marian Coman, Péter Demény, Anda Docea, Diana Iepure, Vlad Iordache-Grigore, Eva Kenderessy (Slovacia), Ligia Keșișian, Joanna Kornaś-Warwas (Polonia), Steinar Lone (Norvegia), Răzvan Pop, Diana Popescu, Cătălin Sava, Cătălin Striblea, Brian Traantoft Rasmussen (Danemarca), Radu Vancu, Medana Weident (Germania), Lojze Wieser (Austria), Ernest Wichner (Germania) și mulți alții. Lor li se vor alătura invitați din Republica Moldova, autori îndrăgiți precum Lorina Bălteanu, Eugenia Bejan, Alexandru Bordian, Ion Buzu, Vitalie Ciobanu, Iulian Ciocan, Nina Corcinschi, Viorica Covalschi, Paula Erizanu, Iulian Fruntașu, Emilian Galaicu-Păun, Silvia Goteanschii, Tatiana Grosu, Mariana Harjevschi, Maria Ivanov, Adelina Labic, Irina Nechit, Claudia Partole, Maria Pilchin, Ivan Pilchin, Elena Pintilei, Alexandru Popescu, Valentina Șcerbani, Moni Stănilă, Larisa Turea, Alexandru Vakulovski, Augustina Vișan și alții.
Evenimentele cuprinse în program se vor desfășura în mai multe locuri din Chișinău și din țară:
  • Teatrul Fără Nume,
  • Artcor,
  • Muzeul Național de Istorie a Moldovei,
  • Biblioteca Națională a Republicii Moldova,
  • Biblioteca Națională pentru Copii „Ion Creangă”,
  • librăriile Cărturești, Librarius, Cartego,
  • peste 15 licee și universități din Chișinău, Bălți, Cahul
  • și la Castel Mimi.
Publicul larg, profesioniștii din domeniu, și nu numai, vor putea lua parte la o suită de evenimente diverse precum dezbateri literare, sesiuni practice, ateliere tematice pentru copii, ateliere de traducere, întâlniri profesionale, mese rotunde, expoziții și concerte. Festivalul va debuta cu Ziua Europeană a Limbilor, în data de 25 septembrie, unde 10 țări europene, parte a rețelei EUNIC Moldova, invită publicul să  cunoască elemente specifice culturii lor. Element definitoriu al festivalului rămâne Trenul Literaturii, extensia mobilă a FILIT, care, în acest an, pornește vineri, 26 septembrie, ora 15.00, din Gara Chișinău și ajunge în localitatea Bulboaca, raionul Anenii Noi. Pe întreaga perioadă a călătoriei vor avea loc performance-uri poetice și momente artistice. La Bulboaca, celebrul Castel MIMI va găzdui un eveniment special: Literatura la Castel. Revine și Noaptea Albă a Poeziei (NAP) care va începe cu un concert susținut de formația TEIU și va continua cu un maraton de poezie, la care vor participa zeci de poeți și performeri de pe ambele maluri ale Prutului și din străinătate. FILIT Chișinău este un eveniment organizat cu sprijinul financiar al Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova, Ministerul Culturii din Republica Moldova, EUNIC Moldova, Delegației Uniunii Europene în Moldova și Biroul de Cooperare al Elveției în Republica Moldova. Accesul la toate evenimentele din cadrul festivalului este gratuit, în limita locurilor disponibile. Programul complet și alte noutăți vor fi publicate, în curând, pe site-ul oficial: chill.md și pe paginile de social media ale FILIT Chișinău.

Într-o dimineață de noiembrie, la ora 6 fix, am auzit niște bătăi scurte și hotărâte în ușă. Eram în baie, amorțit între vis și realitate. „Avem mandat de percheziție”. Trei polițiști au intrat în sufragerie. Când am ieșit mi-au cerut să spun dacă am droguri în casă. Am scos dintr-un sertar un plic. Era sigilat, nu consumasem, îmi fusese frică. Îl primisem la o petrecere. În mai puțin de un sfert de oră, camera mea devenise un câmp de luptă: haine împrăștiate, sertare smulse, cărți răscolite, iar eu, acuzat fără să fi fost, tehnic, vinovat. Kafka n-ar fi putut scrie o scenă mai clară. Atunci am înțeles ce înseamnă să trăiești la graniță. Să nu fii nici complet al lumii din care vii — casa în care părinții se roagă, în care se citește și se mănâncă împreună —, dar nici al celei în care ai pășit, unde trebuie să pari tare și ești mereu expus – un fluture într-un insectar, exact ca cel pe care îl prinsesem în clasa a VI-a pentru o notă la biologie. De atunci trăiesc cu senzația că mi s-a întâmplat ceva mai grav decât o percheziție: mi-am pierdut dreptul la inocență și, odată cu el, liniștea. Procesul meu e deocamdată fără judecători, fără verdict, doar cu polițiști și un procuror. Plus întrebarea care nu îmi mai dă pace: Când am trecut granița?

„Cineva trebuia să-l fi calomniat pe Josef K., căci, fără să fi făcut ceva rău, într-o dimineață a fost arestat”. Așa începe „Procesul”: cu o vină nerostită, cu o acuzație neexplicată, cu o dimineață în care lumea capătă alt contur și nimic nu mai e așezat. Exact așa a fost și dimineața mea. Totuși, eu făcusem ceva. Sau poate nu „făcusem”, ci renunțasem. Puțin câte puțin. Mai întâi la rugăciunea de seară, apoi la sinceritatea din priviri, apoi la rușinea de a minți. N-am trecut granița brusc. Am alunecat aproape fără să-mi dau seama dintr-o lume în alta, iar atunci, în noiembrie, toate aceste treceri s-au strâns într-un singur cuvânt: inculpat. De aici începe călătoria mea printre granițe – nu doar dintre bine și rău, ci dintre acasă și afară, dintre inocență și cădere, dintre ceea ce eram și ceea ce jocul vieții voia să fiu. O călătorie în care totul devine relativ, mai puțin o singură întrebare: Unde s-a sfârșit povestea lui Holden și când a început povestea lui Josef K.?

*

Deschid ochii, deși simt că mintea a rămas un pic în urmă, încă hoinărind prin parcul unde mă aflam în vis. Un parc pe băncile căruia în loc de oameni se aflau ciori. Toate cu ciocurile larg deschise, prevestind un pericol. În parcul din vis nu erau copii, doar haine atârnând de crengi și leagăne murdare. De când eram mic obișnuiam să-mi amintesc ceea ce visam și imaginile nocturne continuau să vuiască în interiorul meu multe ore după trezire. Din fericire, în majoritatea nopților visez conștient și frumos – fie lucruri care aș vrea să mi se întâmple, fie stări a căror substanță capătă sens în conturul ființei mele. Ele devin nu atât puncte de plecare pentru realitatea nopților, ci repere în care, în somn, pot controla ceea ce trăiesc. De aceea, la trezire nu risipesc brusc ceea ce am avut, încercând să păstrez cu mine în noua zi ceva. Câteva clipe mai târziu murmur lângă colțul patului niște rugăciuni. Apoi, eliberat complet de mrejele somnului, îmi dezmorțesc trupul mișcându-mi mâinile încet, atingând cu vârfurile degetelor genunchii, ca mai apoi să simt conturul unghiilor de la picioare, executând un fel de pod menit să-mi dezmorțească musculatura. Mă îndrept spre baie. Casa încă miroase a somn. Parchetul scârțâie și sparge liniștea. Până nu vine frigul lui decembrie dorm cu geamul deschis. Îmi place ca dimineața să simt acel fior abia bănuit al zilei ce urmează. Sărutul proaspăt al dimineții, o promisiune. E același fior care seara, când închid ochii, se transformă într-o îmbrățișare, strecurându-se în bumbacul cearșafurilor cu care mă învelesc. Mama doarme în camera de alături. Respiră încet. Îmi place acest moment, când sunt singurul treaz și energia se revărsa dinspre mine spre lume. Încă nu știam că ceea ce urma să se întâmple îmi va zgudui spațiul interior, cel în care până atunci sensurile nu se căutau, ci se primeau. Eram pe punctul de a fi azvârlit într-o altă realitate. Fusesem avertizat? Avusesem presimțiri? Da și nu. Ca întotdeauna după ce ai pășit de partea cealaltă a unei bucăți de viață simți că ar fi trebuit să știi. Că ai fi avut timp să fugi, să nu te lași împins acolo unde nu știi dacă mai există drum de întoarcere. Acolo unde ceea ce ai făcut sau nici măcar nu ai făcut, dar, iată, pentru ceilalți e ca și cum ai fi făcut, te poate pune definitiv la pământ. Dându-ți o altă identitate. De nedorit. Ca o piele ce nu e a ta și de care nu știi dacă și cum vei mai putea scăpa.

„Poliția! Deschideți!”

Mama a fost cea care le-a dat drumul. Prin ușa băii, corpul meu se ițea palid și gol. Îmi lăsasem tricoul pe mașina de spălat din hol, aveam pe mine doar pantalonii largi de pijama, fără buzunare, atârnând nefiresc, trădându-mi spaima, singurul instinct pur animalic, singurul „ireductibil”, după cum susține Liiceanu. Totuși, în acea dimineață nu mi-a fost frică de organele de control, nu anticipam consecințele. Mi-a fost frică de rușine. Care deja îmi strangula gâtlejul, îmi acoperea cu o peliculă rece pielea, îmi cobora o ceață peste privirea până atunci senină. Era rușinea de a mă uita la chipurile părinților. Rușinea de copilul care fusesem și în a cărui cameră încă dormeam. Rușinea în fața lui Dumnezeu, dar și rușinea față de tot ceea ce numeam acasă, spațiul – care nu e doar o sumă de obiecte familiare – ce m-a format. Acasă însemna tatăl meu, mereu atent să nu traverseze pe roșu sau să plătească la timp facturile, cel care mă învățase să mă rog, să gândesc, să ascult. Mama, cea care îmi arătase cum să mă bucur și să iubesc. Părinții stăteau acum neputincioși. Rușinea îi învăluise și pe ei, deși nu aveau niciun motiv să se înece în mocirla aceea de vinovăție și neputință. În timp ce polițiștii cotrobăiau cu brutalitate prin lumea mea, simțeam în nări mirosul de tămâie pe care tata obișnuia să o aprindă uneori duminica după ce venea de la biserică.

Dincolo de ușă nu era haos, ci alt tip de ordine. Una în care nu întreba nimeni „Ce citești?”, ci „Cu cine ești?”. În loc de pisica torcând, erau boxele urlând trap. În loc de ceai cu miere, shoturi cu nume pe care nu știam să le pronunț. Prima dată am fost invitat. A doua oară am mers singur. A treia oară eram deja „de-al lor”. Nu întreba nimeni cum te simți, dar trebuia să arăți că te distrezi. Afară gândirea era o slăbiciune, sentimentele, o glumă proastă. Începusem să mă mișc altfel, să vorbesc altfel, să postez altfel. Când ieșeam pe ușă aveam impresia că trec granița într-o lume unde înveți că, dacă vrei să supraviețuiești, te adaptezi. Unde nu contează ce știi, ci pe cine cunoști. Nu contează cât citești, ci cât de rapid reacționezi. Acolo inteligența nu e o calitate, e un inconvenient, sensibilitatea e sinonimă cu slăbiciunea, să visezi e periculos, să crezi în bine, infantil, să ai principii e o glumă. Acasă învățasem că omul nu e definit de ceea ce obține, ci de ceea ce refuză. Că marile alegeri se fac în tăcere. Că nu ești puternic când rănești, ci când poți să ierți. Că adevărata libertate nu e să faci orice, ci să știi ce nu vei face niciodată. La un moment dat, n-am mai știut ce să aleg. Mă simțeam ca într-o intersecție în care nu există indicatoare. Cu cartea în rucsac și golul în piept. Nu-mi mai puteam spune întreaga rugăciune, doar finalul: „…și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean”. Acum știu că cel „viclean” nu e o persoană, e tentația de a renunța la tine însuți.

Nu îmi mai recunoșteam casa. Ieșeam din când în când pe balcon însoțit de unul dintre polițiști, fumând intermitent o țigară. Au văzut icoana de la Athos. Le-am spus că fusesem acolo. Totul se derula straniu, cu salturi între firesc și absurd. Am văzut clar granița. Granița între prietenii care știu totul despre viață și nimic despre suflet și lumea solidă pe care am avut-o și de care am fugit. Granița dintre stradă, unde toți se dau frați și mâna blândă a mamei, a bunicii, a tatălui, fiecare enervant de atent să-mi fie bine. Granița dintre omul care am fost și cel care voi fi după ce polițiștii vor ieși din apartament. Mi-am reamintit de Josef K. Semnez procesul verbal. Pe acest teritoriu nou, străin, sunt tot eu, copilul părinților mei, deși pentru ceilalți am devenit un altul. Au trecut doar 36 de minute de când bătăile în ușă au dislocat definitiv realitatea în care trăisem. De atunci aștept. Cu speranța că voi putea trece din nou, de data aceasta în sens invers, granița.

Plicul cu 1,13 grame de MDMA era în dulapul meu de o săptămână. Nu apucasem să mă hotărăsc dacă vreau cu adevărat să încerc. Dar pentru ei, asta nu conta. Credeau că voiam să vând. Era ridicol, nu o făcusem niciodată, dar poveștile pe care le spusesem la telefon celor care se ocupau cu așa ceva le întărea convingerea. Peste tot – în conversațiile înregistrate, în glumele făcute cu oamenii de pe stradă, în povestea spusă la telefon despre o „livrare” de la Cluj, unde nu călcasem niciodată – ei vedeau o rețea, iar pe mine un personaj din „Breaking Bad”. Am rămas la secție aproape o zi. Știu că de acum în fiecare cuvânt rostit la telefon, în fiecare râs forțat, în fiecare propoziție spusă după un fum, voi fi obligat să disting între realitatea de acasă și lumea de afară, acolo unde cuvintele devin probe și glumele, capete de acuzare. Nu mai eram Holden Caulfield, devenisem Josef K., cel care trebuie să-și demonstreze nevinovăția într-un sistem unde există doar prezumția de vinovăție.

*

Într-o altă dimineață, în iunie anul acesta, a apărut un articol despre caz. Cu un subtitlu mincinos, scris cu roșu: „Vindea la elevi, dar tatăl îl apără…”. Frica cea mai mare nu e de condamnare, ci că, indiferent de ce va urma, „rușinea avea să-mi supraviețuiască”. Mie și părinților mei. Holden a murit, trăiască Josef K.

Autor: Horia-David Munteanu

Echipa KLumea invită publicul la un eveniment cultura, care aduce în atenție memoria războiului de pe Nistru și poveștile celor care continuă să construiască viața în Zona de Securitate. În cadrul evenimentului, vizitatorii vor putea admira o expoziție de fotografii rare, din Arhiva Națională, ce surprind momente din conflictul armat din 1992. Totodată, în curtea Artcor va fi deschisă o expoziție cu zece picturi realizate de artiști locali, inspirați de amintirile și mărturiile legate de război. Lucrările au fost create după o excursie documentară organizată de KLumea, unde pictorii au avut ocazia să interacționeze direct cu antreprenorii din regiune. Mai mult, aici va avea loc premiera documentarului „Noi nu uităm – Noi dezvoltăm”, inspirat de realitățile războiului de pe Nistru. Filmul urmărește istoria a șase antreprenori care locuiesc și dezvoltă afaceri în Zona de Securitate, oferind o perspectivă autentică asupra rezilienței și spiritului comunităților din stânga Nistrului. Documentarul a fost realizat de echipa KLumea în august 2023, în cadrul unei vizite la acești antreprenori. Intrarea la eveniment este gratuită, iar organizatorii încurajează publicul să vină împreună cu cei dragi. Proiectul „Noi nu uităm – Noi dezvoltăm” este inițiat de KLumea în cadrul programului Acces la Cultură, fiind susținut de Centrul Național de Conservare și Promovare a Patrimoniului Cultural Imaterial și finanțat de Ministerul Culturii al Republicii Moldova.  
Pe Alecsandri, mai în deal de stația de autobuze care duc la Grătiești, pe partea ailaltă de intersecție care ziua bubuie de mașini și pietoni ce-și încearcă norocul când traversează drumul, s-au adunat poeți, cititori de poezie și câțiva trecători întâmplători.   Maratonul de poezie, organizat de Cenaclul Republica, într-o marți seara, la început de septembrie, în ajunul Bookfest la Chișinău, s-a combinat neașteptat de organic cu terasa de la PRO Sănătate, localul underground (la propriu și la figurat) iubit de progresiști, hipsteri, artiști, feminiști, activiste, persoane queer, jurnaliste și jurnaliști, poeți și poete, scriitori, pictori, fotografe, medici, studenți, oameni care lucrează pe șantier, uneori miniștri și alții care caută ceva diferit de atmosfera clasică din localurile vechi și noi de prin Capitală.   Deși nu voiam să ajung acolo pe la jumătatea vreunui poem, fix asta s-a întâmplat: maratonul începea la 20:00, iar eu știam deja că voi rata introducerea și salutul cu fețele cunoscute. Mă liniștea doar gândul că maratonul avea să dureze vreo trei ore.   Am descoperit acest spațiu acum vreo doi ani când m-am mutat la Chișinău. După prima raită, mi-am promis că este și ultima. Apoi a devenit locul meu preferat din oraș, pentru rarele momente în care mă apuc să ies din casă. Mi-ar plăcea să mai existe. N-am apucat Spălătoria, Valentina sau Tipografia, dar trăiesc din amintirile cunoscuților care s-au petrecut în repetate rânduri prin aceste locuri. Proprietarul la PRO – Usama Abed, un palestinian căsătorit cu o moldoveancă de mai bine de 20 de ani, au și copii.   Când am ajuns, Alexandru Bulucz era pe la jumătate de poem. Le dau din cap gazdelor Maratonului, Monicăi Stănilă și lui Alexandru Vakulovski, cei care îngrijesc de Cenaclul Republica de 14 ani.   Mă bucur să aud atât de multe nume feminine la microfon – printre ele Alexandra Crețu și Felicia Green, ultima fiind și autoarea unuia dintre eseurile finaliste la Concursul Subiectiv de Moldova.org. „Aproape și ea o Lenuță”, o Lenuță care m-a sensibilizat, încât am început să mă întreb câte dintre cele prezente acolo eram sau am putea fi aproape niște Lenuțe.   

Fragment din poemul Aproape și eu o Lenuță – de Felicia Green

Lenuța e o femeie de treizeci și cinci   are trei copii îmi zice mama  i-am zis Lenuței că-i frumoasă  când mi-am cumpărat azi  pâine  o fost lăsată  pentru o alta continuă mama  îl știu pe bărbatu-su  de pe vremea  când se urca cu cracii  în capul surorii mele  la stadionul  din dosul școlii  cum se face că ăștia  prind cele mai simpatice fetițe  le leagă de-o casă în sat  iar după 15 ani de căsnicie  cu burțile rotunjite  ca niște vaci ce-au pascut toată  vara  cu erecția peste una sau peste trei  își găsesc  ursitele undeva  prin moscova  sau italia?  

Analizez fundalul. Se adunaseră vreo 40 de oameni deja. Dacă la început mi s-a părut zgomotos, pe parcurs forfota devenise chintesența a ceea ce-ar fi trebuit de fapt să se întâmple acolo. De ce ți-ai dori să fii la casa de cultură, îmbrăcat solemn și cu fermoar la gură, simțindu-te inferior celui de pe scenă? Aceste balade conservatoare învechite mor și trebuie să moară odată cu sălile festive cu urma îngălbenită de la portretul lui Lenin pe perete.  În acea seară de marți, Cenaclul Republica a scos poeții în stradă, i-a făcut semenii noștri, iar ei nu au avut nevoie de o scenă pentru a ne vorbi. Ne-au privit în ochi de la același nivel al asfaltului și în loc de autografe au împărțit îmbrățișări. Dacă cineva n-a reușit să aplaude pentru că își aprindea țigări ori ducea berea la gură, n-a făcut decât să completeze tabloul artistic, care eram noi toți, mânați la acea terasă de nevoi similare.  Îl recunosc pe Alex Cosmescu, care nu știu dacă s-a oprit din fumat atunci când a fost scos la microfon. Apropo, el are un volum întreg de poeme, doar că citește întotdeauna doar bucăți din unul și același. Nu știu dacă citește în ordine succesivă pasajele, de la un eveniment la altul. Dar poate că acesta o fi farmecul, să nu știi niciodată.    De obicei, când se apucă de citit nu se mai oprește. De data asta, însă, Cosmescu m-a făcut să mai vreau. Am simțit că mi se ia ceva ce nu mi s-a dat pe deplin, în momentul în care a plecat de la microfon. Același sentiment l-am avut pe tot parcursul maratonului. Voiam mai multă poezie. De citit le pot citi ș-acasă, dar nu-i totuna cu poezia citită de autor sau autoare fix în fața ta. Dacă e să consum ceva raw, atunci acte artistice, fără număr.    În sfârșit îl văd pe Fanfarov – care pare că are mereu o treabă importantă de făcut de nu poate sta locului. Prezența lui îmi bucură ochiul. Pe unii dintre poeți nici nu-i sesizam până când nu erau strigați la microfon și apăreau ca din neant.     Ba un motor de motocicletă, ba un sunet de autobuz, o mamă cu căruciorul sau bicicliști făcând cărare printre noi, fâșâitul de oraș sau de sacoșe, pe care nu vrei să-l auzi nici la maraton și nici la teatru, acum mi se păreau esențiale.  Eram atentă la reacțiile trecătorilor. Încercam să intuiesc ce cuvinte-ar putea prinde din mers, la care să se gândească după ce-ar fi trecut dincolo de mulțime. Mă întrebam cât de diferite ne sunt prioritățile. Eu și cei vreo 40 de spectatori din gura „podvalului” de la PRO versus oamenii care treceau în grabă pe lângă noi – oare trăiau o cu totul altă realitate decât cea a cartolinelor faine, pe care editura Prut a pictat chipurile autorilor și autoarelor din colecția de poezie? Poate doar în cazul în care poemele n-ar fi fost despre război, despre frică, violență, dragoste, dependențe, umor, diversitate sau despre identitate.    Am avut mixed feelings atunci când am observat că mașinile care trec pe lângă noi, claxonează. Zic, de ce-or fi claxonând dacă nici măcar nu știu cine suntem și ce facem aici? Poate sunt unii care-ar fi vrut să vină, dar n-au avut timp, sau unii care au recunoscut pe cineva, sau unii care pur și simplu ne înjură că perturbăm liniștea publică?   M-am prins că s-a întunecat de-a binelea când lumina slabă a beculețelor din fața barului nu mai era suficientă ochilor celor ce-și împărtășeau, literă cu literă, poemele, dar pentru că progresul științific a făcut lumina foarte accesibilă în buzunare noastre, s-a rezolvat cu un flashlight de la mobil. Cam joase standardele pentru niște poeți? „Să-l sune cineva pe Pușkin.”    Dacă am ținut sau nu minte toți autorii? Pe de rost pot să zic vreo nouă, în total ar fi trebuit să fie vreo 14, dar nu s-a întâmplat.    Kremlinul a fost înjurat de vreo patru poeți. O mândrie a conștientizării m-a lovit în timpul unui poem de-al lui Duratski, pentru că i-a făcut pe doi trecători să asculte fix la momentul înjurăturii. Îmi venea să opresc timpul în loc, să fac liniște în jur și să dau microfonul mai tare pentru ei și pentru cei care ne-au cotropit țara. Pentru ei și pentru limba română mi-aș fi dorit ca Nicu să fi recitit de câteva ori aceleași versuri.    Finalul a fost, desigur, cel care ne-a unit până-n măduva oaselor pe toți. Fanfarov, Usama – un român și-un palestinian, „doi pe un scaun”. S-au completat unul pe altul cu cuvinte în două limbi. Pe primul l-am înțeles clar, pe când la al doilea ne-am imaginat cu toții ce-a spus și-am dat aprobator din cap. Realitatea noastră a fost literaturizată de poemul lui Fanfarov. Simțeam că granița dintre poem și realitate nu mai exista și că ceea ce rostea, eram noi și era lumea de lângă noi, apoi cea din Chișinău, apoi cea de dincolo de Chișinău, apoi dincolo de toate granițele din lume.  

              Fragment din poemul fără titlu al poetului Dumitru Fanfarov

o familie de evrei hasidici trec prin față își împing copiii în cărucioare trenciuri negre, bucle payo și pălării ca o procesiune a rătăcirii asumate silențios și demn drumul lor trece prin terasa barului administrat de Usama palestinianul pe care îl înregistrăm astăzi recitând din Imru’ al-Qais își dau din cap unul altuia totul se-oprește o clipă  fiecare din noi își scoate încălțările și se oprește o clipă 

 „Poemul ăsta, cred că, a fost cel mai fermecat”, mi-a zis un prieten prezent la eveniment. Fermecat mai ales în momentul în care un evreu hasidic asculta, printre gard, versurile lui Fanfarov care descriau cum evreii hasidici trec des prin acea zonă. Fermecat mai ales pentru că la una dintre cele mai cunoscute intersecții din Chișinău, un palestinian a putut, liber, să vorbească în versuri despre drama poporului său.   La final, mi-a părut rău că trebuie să plec acasă. Aș fi vrut să înceapă din nou. Aș fi vrut ca Vakulovski să citească mult, aș fi vrut trei ore în loc de una jumătate și aș mai fi vrut ca microfonul să se fi auzit tare, tare, iar eu să nu fi întârziat. Lista poeților și scriitorilor care au fost prezenți și a celor care n-au reușit să ajungă la Cenaclul de la PRO Sănătate: Alexandru Bulucz, Svetlana Cârstean, Alexandru Vakulovski, Iulian Fruntașu, Maria Ivanov, Dumitru Crudu, Cristina Dicusar, Alex Cosmescu, Alexandra Crețu, Nicu Duratski, Felicia Green, Dumitru Fanfarov, Artiom Oleacu, Moni Stănilă, Anda Vahnovan.  Editare de Ana Gherciu Foto credit: Cenaclul Republica/Facebook
MOLDOX Lab, platforma educațională a Festivalului Internațional de Film Documentar MOLDOX, lansează în această toamnă patru ateliere dedicate tinerilor și profesioniștilor pasionați de film, fotografie și arta documentarului. Între 24 și 30 noiembrie 2025, Chișinăul devine un spațiu de creație și învățare prin: Exploration, Intersections, Unfolding și Inspiration. Mentorii acestor ateliere sunt profesioniști remarcabili din domeniu, originari atât din Republica Moldova, cât și din străinătate, cu experiență vastă în cinematografie, fotografie și storytelling vizual. Participarea este gratuită, locurile sunt limitate, iar termenul limită de aplicare este 30 septembrie 2025. Pentru participanții din regiuni, transportul și cazarea vor fi acoperite. 1.  Exploration Workshop Un atelier intensiv dedicat tinerilor pasionați de film și fotografie, care își propune să introducă participanții în lumea cinematografiei și a realizării unui film documentar. Mentor: Nora Agapi (România) – regizoare și cameramană. Sub îndrumarea sa, participanții vor învăța tehnici de filmare, procesul de montaj și vor realiza scurtmetraje cu tematici sociale din Chișinău. Atelierul se încheie cu o proiecție publică a filmelor create. https://moldoxlab.com/en/workshops/exploration-workshop/ 2.  Intersections Workshop Atelier de montaj de film documentar, adresat studenților și absolvenților de film, jurnalism sau domenii conexe, cu minim un an de experiență. Mentor: Alexandru Popescu (România) – editor și producător de film. Participanții vor lucra împreună cu regizori și cameramani pentru a înțelege relația dintre regie și montaj, vor analiza material brut și vor realiza montajul final al unor scurtmetraje ce vor fi prezentate la ceremonia de închidere a Festivalului MOLDOX 2025. https://moldoxlab.com/ateliere/intersections-workshop/ 3.  Unfolding Workshop Atelier dedicat fotografilor și artiștilor vizuali care doresc să-și dezvolte vocea narativă și să-și ducă proiectele la un nivel superior. Despre mentori Ramin Mazur: fotograf jurnalist și artist interdisciplinar, bursier al Fundației Magnum. Ramin va împărtăși din experiența sa în crearea de reportaje foto etice și profunde, precum și din abordările sale care combină jurnalismul și arta. Mihail Calarașan: fotograf documentarist cu o experiență îndelungată în domeniul fotoreportajelor pentru mass-media moldovenească și internațională. De asemenea, lucrează la proiecte personale pe termen lung în Moldova și Ucraina. Vani Yalanji: fotograf și artist contemporan. Vani îi va ajuta pe participanți să exploreze latura artistică a documentarului, să-și găsească propriul limbaj vizual unic și să integreze idei conceptuale în lucrările lor. https://moldoxlab.com/ateliere/unfolding-workshop/ 4.  Inspiration Workshop Atelier adresat regizorilor, jurnaliștilor și storytellerilor vizuali cu experiență (minim 2 ani) care lucrează la un proiect de film documentar cu tematică socială relevantă pentru Moldova. Mentor: Melody Gilbert (SUA) – regizoare și producătoare de film documentar, nominalizată la Emmy și laureată Alfred I. duPont Award. A regizat și produs peste 20 de documentare, prezentate la festivaluri internaționale de prestigiu și distribuite la nivel global. Cine poate aplica:
  • Regizori și jurnaliști cu proiecte documentare în dezvoltare
  • Experiență: minim 2 ani în film/documentar TV
  • Proficiență în limba engleză.
https://moldoxlab.com/ateliere/inspiration-workshop/ Proiecțiile finale  Toate filmele realizate în cadrul atelierelor vor fi prezentate în premieră la o proiecție publică organizată la Cineplex Loteanu, pe 30 noiembrie 2025. Evenimentul va fi deschis publicului larg și jurnaliștilor interesați să descopere noile voci ale cinematografiei documentare din Republica Moldova. Aceste workshopuri sunt organizate inclusiv cu sprijinul Agenției Naționale pentru Tineret, în cadrul Programului anual de granturi pentru organizațiile de tineret 2025. Contact: [email protected] Facebook: https://www.facebook.com/MoldoxLab Instagram: https://www.instagram.com/moldox.lab/?hl=en

Era aproape seară când mama a intrat în cameră. Împietrită, s-a sprijinit de birou și m-a rugat să stau jos. Știam că ce urmează nu e de bine:

— M-a sunat Iulia. A murit Dănuț.

Dănuț era tata. Și totuși, în mine nu s-a mișcat nimic. Nici când i-am văzut pe bunici plângând. Nici când am fost după poduri. Mă întrebam doar: de ce ne comportăm ca o familie, când n-am mai vorbit de ani de zile? De ce plângem un om care ne-a distrus complet pe toți?

Tata a murit la Piatra Neamț, orașul care îmi este acum acasă. Așa că i-am așteptat trupul o zi. Bunicul Costică fuma o țigară. M-am așezat lângă el. Cel mai cerebral dintre toți, dar și omul care-l lega pe tata de calorifer când era copil. Poate că acolo s-a născut violența din familia noastră.

Am stat în liniște, în cimitir, până a venit mașina mortuară. Când au scos sicriul, am privit temătoare omul din el. Frica mi se urca în șira spinării, în timp ce capela vuia de plânsul rudelor.

A venit preotul. Când a ajuns la ,,iertarea greșelii cea de voie și cea fără de voie”, am izbucnit în plâns. Nu mă puteam opri. Mama era în șoc. În mintea mea se derulau toate greșelile cu voie: toate scandalurile, pumnii, frigul din oase de la dormitul în boxă sau plimbările prin oraș cu autobuzul, până se retrăgea la garaj. Toată teroarea nocturnă. Toată rușinea. Toată fuga.

Câteva zile mai târziu, s-au bătut cuiele. Durerea mea n-a dispărut. Nimeni şi nimic nu a vindecat. Au trecut 12 ani și acum bâjbâi la granița iertării.

Băiețelul meu, de 3 ani și jumătate, știe că unul dintre bunici este „steluță” și că mi-a fost tată. Nu știe teroarea. Nici cât de greu îmi e să-l cresc fără să fi avut eu însămi un model patern.

Sunt zile când mă întreb cum ar fi fost dacă am fi fost o familie normală. Cum aș fi văzut dragostea? Cum aș fi privit bărbații? Cum ar fi fost dacă alegea familia și nu alcoolul?

Îl privesc în poza de pe cruce, iar în mintea mea totul începe din nou:

Era primăvară când tata venea acasă cu flori. Mama primea mereu buchetul cel mai frumos, așa că făceam schimb. Ea lua ghioceii, eu mă alegeam cu zambilele. Apoi revenea „normalul”: tata venea acasă băut și pus pe ceartă. Sau pașnic, dar noaptea pornea scandalul. Alteori ajungea acasă înaintea noastră, și noi așteptam afară, până adormea, ca să putem intra. Ne plimbam cu autobuzul dintr-un capăt în altul al orașului. Asta până se retrăgeau la garaj.

Nu-mi amintesc să ne fi lovit. Dar știu sigur că, într-o ceartă, a aruncat cu sticla de clor după mama. Cele mai multe amintiri cu el sunt despre pereți loviți, scaune trântite, compostori sparți.

Aveam 4 ani când mama a divorțat. Pentru că-l iubeam și credeam în promisiunile lui, am convins-o să-i mai dăm o șansă. Nu a durat mult. Ne-am luat din nou lucrurile și am plecat la părinții ei. Îmi aduc aminte și acum că tot ce am putut lua a încăput în două taxiuri.

De atunci, ani întregi am purtat cu noi rușinea. Când ne întâlneam cu vreun vecin, salutam și priveam în pământ, cu imaginea tatei făcând scandal în minte – de obicei la bustul gol, fluturându-și tricoul și urlând.

Relația cu el a fost fluctuantă. Ani întregi fără contact, apoi apropieri forțate, organizate de bunica. În clasa a șaptea, după ce fusese la dezalcoolizare, mi-a fugit pământul de sub picioare când l-am văzut intrând în casă. Eram la părinții lui. Mama a zis doar:

— Noi o să plecăm.

A refuzat să-l mai vadă. Dar, pentru că era tatăl meu, a lăsat la latitudinea mea dacă vreau sau nu să-l mai întâlnesc. Cu aceeași naivitate de la 4 ani, am acceptat. Ne vedeam în parcul din fața blocului. Avea mereu o sacoșă cu ceva – de obicei un pui rotisat de la Carrefour. Prima dată mi-a oferit bani. I-am refuzat. (La divorț, renunțase la serviciu doar ca să nu plătească pensie alimentară.)

Discuțiile erau stinghere. Școală. Serviciu. Bunici.

Până într-o seară, când i-am spus mamei că tata mirosea a alcool. La următoarea întâlnire, l-am întrebat direct. Mi-a confirmat. M-a simțit că vreau să plec. I-am spus că sunt dezamăgită. Că alcoolul și pastilele nu o să-l ajute. Că bunica va fi și ea dezamăgită. Și am plecat.

Apoi, la telefon:

— Când o să fiu bătrân, o să-mi aduci un pahar cu apă la pat?

— Dacă nu o să mai bei, da. Dacă nu, nu.

Sinceritatea mea a declanșat un alt scandal. Ultimul. Panica s-a întors. Îmi amintesc cum îi ceream iertare mamei. Noaptea suna interfonul. Uneori și soneria. Uneori urlete. Alteori amenințări. Apoi, a jurat că mă va răpi.

Bunica Corina (mama mamei) a venit să stea cu noi. Mama a vorbit cu școala, a dus poza lui la pază. Nu mergeam nicăieri singură. Plângeam. Nu voiam să afle colegii mei.

Mă lua bunicul Costică de la școală. Același bunic care, în ciuda trecutului, a știut atunci de ce parte trebuie să fie.

Printre ultimele imagini cu tata, asta rămâne:

Dormea în scara blocului. Mama mergea înainte, bunica Corina rămânea în urmă să-l țină pe loc. Mama suna la poliție. Ne întâlneam cu echipajul.

— Măcar să duc fata la școală și să ajung la muncă. Rețineți-l 20 de minute, vă rog.

Într-o zi, am mers la secție să dăm declarație. Iar comisarul m-a întrerupt:

— Indiferent de situație, e tatăl tău și așa va rămâne. Trebuie să-l respecți și să-l iubești.

După acel trebuie, am refuzat să mai vorbesc. Din priviri, am rugat-o pe mama să plecăm. Era clar că nu vom primi sprijin.

După 10 ani, au ajuns să fie iar împreună, toți 3, într-o casă  „din ceruri” așa cum îi spun copilului meu. Când mergem la casa din cimitir, e ultimul pe care îl privesc. În poză e un bărbat frumos, bucălat, cu ochi albaștri superbi și păr creț. Frumos, ai spune. Eu nu mai simt teroarea, dar nici iertarea nu e completă. Și poate că iertarea nu e punctul final. Poate e doar o stație unde oprești uneori să respir.

În 12 ani, o singură dată l-am visat. Fără chip, doar ca o umbră. Avea niște șosete albe rupte și spunea că îi e frig și foame. Mi-a fost milă, gândindu-mă cât de greu poate duce și el povara urii mele acolo Sus.

Dacă ar fi să spun ce am învățat de la mama în anii ăia e că iertarea nu înseamnă să-l mângâi pe frunte pe cel care ți-a sfărâmat familia. Înseamnă să nu-i mai cari faptele ca pe o vină.

Probabil, acum, granițele mele de asta sunt atât de clare. Le pun cu mâna mea. Și dincolo de ele nu mai e frică. E viață. Sunt copiii mei care râd. E liniștea în care nu se mai strigă.

Uneori, granițele pe care le punem sunt începutul libertății noastre.

Mulți ani am evitat să tratez trecutul ca pe o problemă. Am trăit „normal”. N-am vorbit. Dar mă înfurii la știri despre violență domestică. Și intervin, chiar cu riscul de a „mi-o lua peste ochi”, cum zice mama.

La început acestei luni, conduceam spre Iași. La radio: „O femeie a fost înjunghiată în plină stradă, la Buftea, de fostul partener. Împotriva lui fusese emis ordin de protecție.”

De la începutul anului până azi, 30 de femei au fost ucise în România. Aproape zilnic una dintre ştiri este despre violenţă domestică.

Niciun ordin de restricție nu ne va salva, dacă, în urma unei declarații, un comisar ne spune că poziția ghiocelului e cea mai potrivită pentru noi, femeile. Nu există legi sau oameni ai legii care să ajute cu adevărat. Asta ne spune cifra 30.

E o graniță între iertare și iubire. Între iubire și bătaie. O graniță pe care doar cu educație, terapie, iubire de sine și foarte mult curaj o poți trece.

Curaj.

Autoare: Alexandra Fodor
Maib anunță o nouă inițiativă socială care aduce în prim-plan experiențele unor antreprenori curajoși, cu idei neconvenționale și inițiative construite din pasiune. Din septembrie, în fiecare lună, banca va prezenta publicului un nou parcurs inspirațional despre antreprenori care au ales să își urmeze visurile într-o manieră originală. Un proiect social, nu comercial Campania „Știm cum e să dezvolți o afacere acasă” își propune să ofere vizibilitate inițiativelor născute din curaj, nu doar din calcule financiare. Unele au crescut mari, altele abia prind contur – ceea ce le unește este originalitatea și puterea de a inspira. „Este vorba despre acele afaceri care, chiar dacă nu se axează pe câștiguri financiare imediate, au un impact pozitiv și inspiră comunitățile din care fac parte”, a declarat Diana Driga, Brand Manager la maib. „Alegem să arătăm povești despre pasiune, curaj și creativitate. Vrem să le oferim celor care visează măreț o platformă unde să fie văzuți și susținuți.” O lună, o poveste – 12 perspective de business Pe parcursul unui an întreg, lunar, va fi publicat câte un video, – fiecare prezentând o viziune diferită despre antreprenoriat. Toate videourile vor fi publicate pe canalele oficiale maib și vor fi accesibile publicului larg. Selecția nu are la bază criterii comerciale – nu contează dacă afacerile sunt sau nu clienți ai băncii, ci dacă ideea sau parcursul lor merită să fie cunoscut. Ne dorim să construim o arhivă reală de inspirație pentru toți cei care visează să înceapă, să continue sau să creadă din nou în propriul drum. „Vrem să arătăm că se poate. Nu contează că afacerea pornește dintr-un spațiu modest, o bucătărie sau un balcon. Este vorba despre idei curajoase și despre curajul de a duce aceste idei la următorul nivel, chiar și în fața unor provocări mari”, adaugă Diana Driga. Aveți o poveste care merită să fie auzită? Ați putea fi unul dintre protagoniștii campaniei. Suntem în căutarea unor afaceri curajoase, memorabile, poate chiar un pic sărite de pe fix. Ce ne atrage:
  • idei care nu seamănă cu nimic din ce ați mai văzut;
  • începuturi neașteptate;
  • pasiune fără limite;
  • oameni care au muncit pentru a dezvolta o idee aparent irealizabilă.
Aceasta nu este o competiție. Selecția nu se face pe bază de cifre sau rezultate, ci după ceea ce simțim că merită împărtășit. Dacă credeți că povestea dumneavoastră poate inspira, surprinde sau schimba perspective, vă invităm să ne scrieți la: [email protected]:
  • cine sunteți;
  • care e povestea afacerii dumneavoastă;
  • și de ce credeți că lumea ar trebui să o cunoască.
Știm cum e să dezvolți o afacere acasă. maib
Tinerii creativi din Moldova, împreună cu Artcor, își fac loc pe scena unuia dintre cele mai prestigioase festivaluri internaționale de artă și tehnologie: Ars Electronica, de la Linz, Austria. În 2025, echipa noastră formată din studenți și profesori de la Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Tehnică a Moldovei și Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” va participa în cadrul expoziției Campus – spațiul ce explorează modul în care educația, arta și tehnologia se întâlnesc pentru a modela viitorul. Proiectul cu care Moldova se prezintă se numește „Calm Code” și răspunde temei oficiale a festivalului – „Panic Yes/No”. Instalația reunește două lucrări originale, create de echipe mixte de studenți și profesori, ca parte a Apelului Ars Electronica lansat de Artcor în aprilie 2025.   Boonica is Watching / Future of Surveillance Pornind de la expresia locală „Bunica te vede!”, proiectul aduce un zâmbet asupra supravegherii digitale. Inspirată din copilăria anilor ’90 în Moldova, bunica mitologică „Boonica” devine un ochi vigilent al comunității – prietenos, uman și chiar amuzant. Alături, o Echipa de la USM, condusă de profesorul Constantin Șarcov (UPSC), transformă supravegherea într-o experiență familiară și accesibilă pentru comunitate. Coline Țesute / Woven Hills O instalație modulară care combină fire colorate și metal perforat, inspirată de peisajele line ale Moldovei și de tradiția țesutului de covoare. Vizitatorii sunt invitați să interacționeze, să adauge noduri sau ornamente, și să lase o amprentă personală pe colinele simbolice ale țării noastre. Lucrarea, realizată de echipa UTM cu curatorul Mihai Stamati, transformă tradiția într-un spațiu tactil, participativ și plin de creativitate. „Participarea noastră la Ars Electronica ne permite să spunem o poveste despre Moldova, despre tradiție și tehnologie, despre comunitate și creativitate. Calm Code este mai mult decât un proiect expozițional – este un dialog între cultura locală și inovația globală”, spune echipa Artcor. Festivalul Ars Electronica reunește anual peste 100.000 de participanți din întreaga lume – artiști, oameni de știință, designeri și inovatori – care explorează împreună viitorul digital și impactul tehnologiilor asupra societății. Pentru studenții și profesorii noștri, această experiență reprezintă o șansă unică de a învăța, a experimenta și a contribui la o discuție globală. Participarea Moldovei la Ars Electronica 2025 este posibilă datorită colaborării dintre COR – Asociația companiilor de creație reprezentat de Artcor, Ministerul Culturii al Republicii Moldova, Universitatea de Stat din Moldova și Universitatea Tehnică a Moldovei.

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.

Advertorial