La 30 de ani, Irina Rimes caută timp pentru tot ce contează
De Victoria Colesnic
Fotografii de Raluca Mărgescu
Acest reportaj a apărut inițial pe DoR,
pe 20 august 2021.
După un deceniu în România și cinci ani de muncă, care au adus-o în rândul celor mai cunoscute staruri pop, Irina Rimes își scrie următorul capitol al carierei.
„Mă auzi?”

Irina Rimes a intrat pe Zoom din mașină. O văd până la brâu, cu fața scăldată într-o lumină aurie. Mignonă, brunetă, într-o bluză albă și geacă de piele, mă salută din dreapta șoferului. Dincolo de ferestre se perindă clădiri, bulevarde și alte mașini. „Stai să împărtășesc cu tine ceva”, îmi spune și întoarce camera telefonului.

Un apus superb, portocaliu se lasă peste turnul Eiffel.

E februarie 2021 și Rimes se află în Franța de aproape două luni. Nu s-a mutat acolo, așa cum au titrat publicațiile de la București; e prinsă totuși în mijlocul unor schimbări. Le-am observat prima dată pe la jumătatea lui 2020, când solista și-a reconturat stilul: a renunțat la părul lung pentru un bob mediu și a adoptat ținute mai puțin dulci. „E marele meu viciu”, explică Rimes din mașină. „Dacă nu fac o schimbare majoră la ceva timp, nu simt că evoluez.”

Irina Rimes e printre cele mai apreciate artiste pop din România. O recunoști după bretonul drept și piesele despre iubire, sincere și vulnerabile. Adună fani de toate vârstele, de la copii până la bunici, care îi strigă versurile la unison la concerte. În ultimii cinci ani, solista originară din Republica Moldova a scos zeci de hituri, care au strâns peste 360 de milioane de vizualizări pe YouTube. A luat o grămadă de premii pentru muzica ei, dar a scris piese și pentru alți artiști, precum INNA, Antonia și Andra, iar din vara lui 2018 face parte din juriul concursului Vocea României, alături de Horia Brenciu, Smiley și Tudor Chirilă.

Rimes s-a născut pe 22 august 1991, cu cinci zile înainte ca Republica Moldova să-și proclame independența. Peste un an și patru luni, m-am născut și eu, tot în Moldova. Cred că am avut copilării similare, cu filme rusești, bomboane Bucuria și multă zăpadă de Revelion, în timp ce părinții noștri au îndurat deficiențele și haosul anilor '90. Am crescut odată cu țara și am plecat în același an în România: ea – să-și facă o carieră la București, eu – să învăț jurnalism la Iași.

Aceste paralele și ascensiunea explozivă a Irinei m-au făcut să mă întreb cum o artistă de calibrul ei, venită din același spațiu, își gestionează cariera în prag de 30 de ani. Cum ia decizii dificile? Cum îmblânzește frica de eșec sau presiunea de a livra? Ce o mai motivează acum că e în vârf?
„Dacă nu fac o schimbare majoră la ceva timp, nu simt că evoluez”, spune Irina Rimes. Acum, la 30 de ani, după pandemie, își re-evaluează relația cu munca și scrie următorul capitol al poveștii ei.
Întrebările mele au căpătat o nouă dimensiune odată cu pandemia care a dat totul peste cap. Dintr-odată, ne-am trezit cu toții într-o lume incertă, în care rutina, jobul, sănătatea, libertatea de mișcare, viața însăși păreau să atârne de un fir de ață. Izolarea ne-a forțat să stăm cu noi înșine și să medităm la limitele, fricile și dorințele noastre. În acele momente de introspecție, mulți dintre noi dibuiau în ce direcții ar vrea să o ia odată ce pandemia va fi cedat.

Așadar, într-un 2021 în care suntem preocupați de schimbări, în care Irina și țara din care venim amândouă fac 30 de ani, mi-am propus să înțeleg prin ce trecem și, poate, ce urmează.
Eram în liceu când am auzit pentru prima dată numele Irinei. Se întâmpla în 2012, pe când eu și mama aveam o tradiție. Cam în fiecare duminică, lungite pe o canapea plușată, urmăream împreună un reality show de talente numit Fabrica de Staruri. În cadrul competiției, 16 tineri (jumătate din România, jumătate din Republica Moldova) locuiau într-o casă, făceau ore de canto și concurau între ei ca să ajungă vedete.

Irina Rimes, pe-atunci Rîmeș, se număra printre participanți. Momentul în care a interpretat o piesă de-a Mădălinei Manole mi-a rămas într-un colț al minții. L-am revăzut ani mai târziu, pe YouTube. „Tu n-ai avut curaj”, cânta grav Irina, îmbrăcată într-o rochie neagră cu falduri laterale și multe perle la gât. Era studentă la Conservatorul din Chișinău, avea 20 de ani, bucle mahonii și o voce vibrantă. Îmi plăcea naturalețea ei lipsită de pretenții, care contrasta cu ifosele altor candidați. „Sunt o fată de la țară”, spunea simplu, inclusiv după ce devenise cunoscută. Asta mi-a repetat și mie în unul dintre interviuri. „Am crescut boboci, pui și curci. Am avut și iepuri: îmi plăceau cei cu ochii negri ca mărgelele.”
Rimes s-a născut în satul Izvoare din nordul Republicii Moldova, într-o familie de contabili. Și-a petrecut copilăria făcând năzbâtii împreună cu fratele mai mic, Vitali. Au furat cireșe, căpșune și harbuji (adică pepeni) de pe câmp, au dat drumul la găinile din cotețul vecinilor și s-au jucat pe săturate. Aveau o singură condiție: seara, când se întorceau părinții de la muncă, trebuia să fie peste tot curățenie.

Până la șase ani, Rimes a stat mai mult la bunici, într-un sat din apropiere. Peste drum de casa lor se înălța o biserică modestă, cu turn pătrat și acoperiș din plăci de ardezie. „Bunicul lucra zidar la biserică, bunica cânta, iar eu eram toată ziua ori în biserică, ori în cimitirul de-alături”, îmi povestește zâmbind. Bunica din partea tatălui, de la care i se trage numele Irina, a învățat-o să cânte colinde și să declame poezii.
Rimes trage aer în piept și începe a recita din mașină:
„Cum, n-o știi?
Pe Grăchina lui Tănasă?
Una grasă, cu-o diseatcă de copii.
Casa lor
îi pe-aproape de izvor,
unde-i drumu-ncârjoiet
și scoboară
înspre moară,
de la deal de selsovet.”

Vocea ei dulce, cu grai moldovenesc, călătorește de la Paris la Chișinău și-mi răsună în toată bucătăria. Chicotim amândouă – e o poezie comică, semnată de Andrei Lupan, un scriitor moldovean din perioada sovietică. Artista continuă să recite pasaje lungi, cu repeziciunea unei piese rap. Am mai auzit-o declamând aceeași poezie într-un live pe Instagram, la rugămintea unor fani. „Ești superbă, frumoasă, bestială”, îi scriau urmăritorii în timp ce ecranul telefonului meu se umplea de inimi. Irina le-a mulțumit pentru laude și le-a cântat a capella secvențe din melodiile pe care le cereau. Sinceritatea ei mi s-a părut la fel de autentică ca acum zece ani, pe scena concursului de talente, unde a ajuns în finală, dar nu a câștigat.

Fabrica de Staruri, crede Rimes acum, a fost primul punct de cotitură din cariera ei. Acolo l-a cunoscut pe Andi Bănică, un artist român alături de care a decis să se mute în 2012 la București. Când ea avea 22 de ani, cei doi s-au căsătorit. („Așa devreme?”, au tot întrebat-o mai târziu jurnaliștii. „M-am măritat, pentru că m-am îndrăgostit”, le-a răspuns fără ocolișuri.)

Au urmat patru ani dificili, în care artista a încercat să se afirme sub pseudonimul Irra. A scos câteva single-uri în engleză, însoțite de videoclipuri. Deși a avut apariții la televizor, proiectul nu a prins la public. Ca să aibă bani de trăit, Rimes compunea piese cu Bănică și le vindea interpreților din Republica Moldova. Chiar dacă aveau datorii la întreținere și un Matiz ruginit, erau un cuplu fericit. „Iubirea ne făcea să simțim că avem ceva valoros și că trebuie să luptăm ca să ne asigurăm un viitor”, spune Rimes despre acea perioadă.

Între timp, pe piața muzicală din România intrau în forță noi interpreți din republică. În 2013, Carla's Dreams, trupa ai cărei membri poartă hanorace și măști vopsite pe față, lansau P.O.H.U.I. cu INNA. Au urmat piese cu Loredana, Antonia, Delia, care au devenit instant hituri. Alți artiști moldoveni, precum Nicoleta Nucă sau Olga Verbițchi, au ajuns în vizorul caselor de discuri după participarea la X Factor, un alt concurs de talente. În 2016, i-a venit rândul și Irinei Rimes.
Conexiunea se întrerupe câteva clipe după ce mașina coboară într-o parcare subterană. Rimes reapare pe ecran și mă roagă să stau pe fir în timp ce intră în casă. Aud clinchet de chei și o ușă care se deschide. Se aprinde lumina.

Rimes și iubitul ei, David Goldcher, stau într-un apartament mic, pe care l-au închiriat de curând în suburbia Parisului. (Cei doi s-au cunoscut într-o sesiune de înregistrări, în Franța; Goldcher este producător și face parte din duo-ul francez We Are Gold.)

Locuința cuplului se află la parter și are o bucătărie deschisă, conectată cu sufrageria. Un grilaj de lemn desparte dormitorul de living și este parțial acoperit de două plante curgătoare. În spatele ferestrelor panoramice, se vede o curte cu iarbă verde.

Rimes își dă jos geaca de piele și se așază la masa din sufragerie. Ne întoarcem în primăvara anului 2016, într-o seară petrecută în studioul Quantum Music. Rimes și soțul ei încercau să scrie o piesă pentru o artistă pe nume Rucsy. Era trecut de ora 21, când Bănică s-a uitat la ea și i-a spus, din senin, că are un hit. „Visele-le-le-le…”, a fredonat, ondulându-și vocea. S-au apucat să potrivească strofele. Au lucrat toată noaptea și la răsărit aveau piesa gata. „Îmi colorai visele-le-le/ Dar acum și cerul meu albastru-i negru/ Îmi colorai visele-le-le”, suna refrenul.

Artista a comparat mai târziu piesa (și videoclipul care a urmat) cu un „cosmos în care ea se visează cu el și culorile încep să curgă din ei în momentul în care se ating”. Starea i s-a potrivit mănușă. „Atunci am zis că piesa asta rămâne la mine, o să fie primul meu single și așa a fost."
Visele a intrat pe marile posturi de radio din țară și, de la o săptămâna la alta, a urcat tot mai sus în clasamente. La două luni după lansare, Rimes a ieșit în oraș să vadă dacă își va auzi piesa. A luat un taxi și s-a dus la IDM, unul dintre centrele comerciale vechi din București, de unde își cumpăra frecvent haine. Visele răsuna peste tot, prin restaurante și buticuri, printre oameni. „În patru ore, am auzit piesa de nouă ori. Pentru mine a fost un șoc.” În jumătate de an de la lansare, devenea cea mai difuzată piesă radio din țară, iar în mai puțin de un an, depășea 14 milioane de vizualizări pe YouTube. (Astăzi se apropie de 25 de milioane.)

„Și ce ai făcut în acel moment?”, am întrebat cu nerăbdare. Mi-am imaginat-o făcând piruete prin casă, sărbătorind cu șampanie și muzică dată tare. Rimes a dat din cap că nu. „Eu nu știu să mă bucur ca toți oamenii", a spus împăcată. „E un motiv de bucurie, dar nu e ca și cum am câștigat la loto. Dacă am rezultate, înseamnă că munca a dat roade.”
După o ascensiune rapidă, ușa spre succes era, în sfârșit, întredeschisă. Rimes nu avea timp de pierdut – trebuia să demonstreze că nu e doar un one-hit wonder. A petrecut nopți întregi în studio, muncind la primul ei album. În aceeași perioadă, se întâmpla o altă schimbare în viața artistei – ea și Bănică divorțau. A fost momentul, spune Rimes, în care a devenit independentă: „Mi-am luat mașină, m-am mutat singură într-un apartament drăguț și de acolo am început să construiesc”.

Munca de cantautor înseamnă pentru Rimes, înainte de toate, să transpună în versuri tot ce simte. Din acest motiv, nu prea vorbește despre viața ei personală decât în melodii. De exemplu, toate piesele de pe albumul de debut au fost inspirate dintr-o poveste de iubire reală, trăită de Rimes după divorț. Solista și-a folosit emoțiile ca pe plastilină pentru a compune. („Cuvintele sunt grele/ E mai frumos să le punem pe foi/ Noi am rămas doar poezie/ Iar peste-un timp, o să fim eroi/ Eroii pieselor noastre.”)

Albumul Despre El a apărut în 2017, la un an după hitul care a propulsat-o, și a fost un succes absolut. Artista a filmat câte un videoclip pentru fiecare dintre cele zece piese, iar cinci dintre ele le-a unit într-un scurtmetraj cu același nume. Piesa Bandana, cu care începe filmul, a fost realizată în colaborare cu trapperul român Killa Fonic și a adunat aproape un milion de vizualizări în primele trei zile. „Este povestea mea, dar și a voastră, cei care au respirat dragoste până în adâncul plămânilor”, a spus atunci Rimes.
Trebuie să fac o mărturisire: după Fabrica de Staruri, nu am urmărit îndeaproape cariera Irinei până am scris acest text. Îi știam piesele, fiindcă mergeam cu mașina tatei, un Audi argintiu din '98, cu interior de lemn și un radio casetofon. Prin urmare, când artista lansa un nou single, în câteva săptămâni ajungeam să îi fredonez refrenul. În 2016, după ce am absolvit facultatea și m-am întors la Chișinău, cântam Visele pe drum spre primul meu job într-o redacție de ziar. Un an mai târziu, m-am prins că îngân pe repeat: „Timpul plânge, îl simt în ploi/ Ce s-a întâmplat cu noi?” în timp ce lucram la teza de master.

În 2018, când Rimes a lansat Cosmos, cel de-al doilea ei album, munceam deja la Europa Liberă. În drum spre filmări, în taxiuri și în cafenele, „Nu știi tu să fii bărbat/ pentru o fată/ Nici măcar nu ai încercat/ măcar o dată” răsuna din difuzoare. Deși Rimes avea puține concerte în Moldova, tot o zăream la știri, la emisiuni, în comentariile alor mei care se uitau cu sfințenie la Vocea României, unde devenise jurat. (Mama ținea cu ea, pentru că „e de-a noastră”.) Nu mai exista îndoială: Irina Rimes domina piața muzicală din România, iar succesul ei reverbera până la Chișinău.
Și cum celebritatea e o medalie cu două fețe, interpreta nu a scăpat de critici sau de scandalurile din tabloide. Presa de senzație a speculat multă vreme despre motivele divorțului de Bănică. Rimes a dezmințit tot ce s-a scris, cel mai recent în acest an, în podcastul lui Cătălin Măruță: „Nu a înșelat nimeni pe nimeni, nu a făcut nimeni niciun copil. Pur și simplu ne-am gândit să căutăm alte lucruri în viață, dar ne-am despărțit frumos, normal, ca doi oameni maturi.” Dovadă a fost faptul că cei doi au continuat să colaboreze după separare. „Andi este omul cu care pot lucra cel mai bine, e un munte de talent”, i-a spus artista Andreei Esca într-un interviu.

Mai târziu, când Rimes a fost desemnată de Ministerul Culturii ambasador onorific al Zilei Naționale Constantin Brâncuși, s-a iscat un alt scandal. Mai mulți oameni au spus în cuvinte dure că nu e competentă să vorbească despre sculptorul român. Ministrul Culturii Bogdan Gheorghiu a venit cu o explicație: „Am încercat să profităm de popularitatea Irinei Rimes pentru a promova fenomenul cultural”, referindu-se la cei peste 1,2 milioane de fani care o urmăresc pe Facebook și Instagram. Rimes s-a apărat zicând că nu își propune să analizeze arta sculptorului, pentru că nu e avizată, dar își permite să o simtă: „Eu aș putea să învăț o viaţă despre Brâncuşi şi, la rândul meu, să îndemn tinerii din generaţiile cărora mă adresez să învețe împreună cu mine”.

Deși i-ar plăcea să dispară toate articolele mincinoase cu «uite-l pe noul iubit al Irinei Rimes» sau «vezi ce-a mai făcut artista», recunoaște că viața în lumina reflectoarelor a călit-o. „Pot să trec peste scandaluri, peste trădări", a declarat Rimes într-un interviu. „Am învățat că sunt o femeie puternică.”
Până la pandemie, Rimes jongla între concerte, munca din studio și filmările de la Vocea României. În paralel, lucra la piese împreună cu alți interpreți. Într-un singur an, artista a scos două single-uri în colaborare cu Mahmut Orhan, un DJ din Turcia; o piesă cu Zdob și Zdub, cunoscuta formație de rock alternativ din republică; o melodie cu trupa Taxi; una cu popularii The Motans și un duet cu interpretul moldovean Guz. „Aveam un program atât de încărcat încât în anumite momente dădeam crash ca laptopurile suprasolicitate”, mi-a spus ea.

Ultima zi din acel an a petrecut-o la spitalul Elias din București, unde a fost operată de urgență, după ce a fost internată cu hemoragie internă. Din cauza intervenției, nu a mai ajuns la Iași, unde trebuia să cânte de Revelion. „Anul 2019 a fost un an greu, poate cel mai greu din viața mea”, a scris în social media pe 2 ianuarie 2020.
„Aș vrea să iau mai puține proiecte, dar să le duc bine până la capăt, ca să nu ajung în spital după fiecare proiect mare.”
Deși succesul ei nu mai era de mult volatil, se scufunda în muncă mânată de o convingere fermă, pe care a concentrat-o în câteva cuvinte: „Ca să atingi mai mult, trebuie să muncești mai mult.” Dacă voia ca proiectul ei să crească într-un mediu competitiv, era necesar să rămână concentrată și să tragă de ea în continuare. „Nu trebuie să te relaxezi prea mult, trebuie să fii mereu focusat”, îmi explică o lecție desprinsă de la mama ei.

Spune că a învățat să fie perseverentă de la ambii părinți, pe care i-a văzut tot timpul lucrând. Valentina și Tudor Rîmeș nu aveau timp liber. Mama Irinei a fost inspector fiscal, iar mai târziu s-a angajat contabilă la primăria din comuna vecină. Tatăl artistei a lucrat o vreme la cooperativă, după care și-a deschis trei magazine mici, pe care le gestionează și astăzi. Dacă nu erau la muncă, soții Rîmeș aveau grijă de gospodărie. Și-au crescut copiii cu reguli stricte, fără dulcegării (le-au spus prima dată „te iubesc” la maturitate). Pe scurt, i-au pregătit de mici pentru viața de oameni mari.

„Viața e grea peste tot, îmi spunea mama. Îți dai două palme și mergi mai departe”, povestește Rimes din sufrageria ei din Paris. Povețele mamei au devenit un soi de mantră, iar anul trecut s-au transformat într-un single, Bagă, realizat în colaborare cu Bruja. „Bagă muncă, bagă muncă bine/ Bagă tu că nimeni n-o să bage pentru tine” sună refrenul, cântat pe două voci, repetat în buclă.

„E un imn al celor care muncesc mult”, spune Rimes. „Asta am făcut eu și acesta e sfatul meu pentru toți cei care îmi cer rețeta succesului.”
De fiecare dată când am vorbit cu Irina, ajungeam să o întreb despre muncă. Mă interesa cum ia deciziile legate de carieră, ce face cu stresul și ce gânduri o bântuie. Mă atașasem și eu de ideea de muncă și voiam să îmi răspundă la întrebări, fiindcă, sinceră să fiu, sunt întrebări pe care mi le pun zilnic.

De când am absolvit facultatea în România, am lucrat constant. Am combinat munca cu un master în Suedia, urmat de o bursă la Praga. Toate plecările s-au succedat într-un dans fără oprire, într-un maraton al muncii, cu puține vacanțe sau zile libere. Spre deosebire de Rimes, eu am revenit în republică, dar în pandemie, gândul de a pleca din nou m-a sâcâit ca o muscă.

Eu și Irina suntem reprezentative pentru una dintre cele mai mari probleme ale Republicii Moldova: exodul tinerilor. În ultimii șapte ani, peste 200 de mii de oameni au emigrat și o treime din ei au sub 35 de ani. Valul de plecări cu care se confruntă statul nu mai are la bază sărăcia, așa cum se întâmpla în anii '90. Cei care își fac acum bagajele sunt specialiștii, tinerii școliți, în căutare de oportunități.

Chiar și cu zece ani în urmă, Irina Rimes a găsit în România o piață muzicală mult mai dezvoltată decât în Republica Moldova. Fiindcă în țara de peste Prut nu există case de producție, interpreții moldoveni sunt deseori nevoiți să fie și impresari, și manageri. În mod normal, fiecare artist ar trebui să aibă o echipă în jurul lui și să nu se ocupe de management, a explicat Rimes într-un interviu. Așadar, când i s-a ivit oportunitatea să vină în România, n-a stat pe gânduri nicio secundă: „Am luat tot și am venit”.

În orașele noastre, se lasă întunericul.

În sufragerie, singurul fir de lumină vine din spatele ei, probabil dintr-o lampă de podea. O întreb sfios dacă a avut momente în care a fost dezechilibrată, momente în care i-a fost greu. Rimes dă aprobator din cap. Le-a avut, doar că nu a povestit nimănui despre asta și a continuat să muncească. „Dacă nu muncești tu, o să vină altul și o să-ți ia locul, o să obțină ceea ce voiai să obții tu.”
Pe 16 martie 2020, din cauza pandemiei, în România se instaura starea de urgență. Concertele s-au amânat, deplasările au fost interzise, totul s-a închis peste noapte. Pentru Rimes, izolarea a fost oportună, ca un concediu pe care i l-a dat cineva. În perioada următoare, și-a pus deoparte mai mult timp pentru sine: a făcut sport, a citit, s-a uitat la filme, a vorbit mai des cu mama. Restul timpului l-a folosit pentru creație. „Am avut timp să mă gândesc la toate și să le cern, printre multe momente de introspecție.”

Decizia de a-și schimba stilul a venit natural. „Conceptul a fost «Irina face 30 ani» și trebuie să renunțăm un pic la rochițe și fustițe”, mi-a explicat. A ales o coafură mai scurtă, în scări și ținute colorate, mai îndrăznețe. Bretonul, un semn distinctiv, a rămas neatins. Noul look venea să anunțe un nou album, pe care l-a lansat în mai 2020.
Pastila, compus în pandemie, conținea zece piese, unele dintre ele făcute în colaborare cu nume sonore din trapul românesc, cum ar fi Amuly, Bruja sau Nane. „M-am gândit că pot așeza sensibilitatea pieselor mele pe un sound de genul ăsta, mai agresiv, și a funcționat”, a spus Rimes public.

Despre Pastila spune că e un cumul de sentimente. De exemplu, Treci la nu o face să se simtă impenetrabilă emoțional („Nu mă mai atinge suferința ta/ Eu am fost acolo înaintea ta/ Nu mă interesează că te arde, că te doare/ Dacă vrei să ne vedem, fă-ți o programare.”), în timp ce Perna ta, cu Amuly, îi amintește de trecut („Când îți mai trimit un dor/ Să-ți ureze somn ușor/ Tu să simți pe perna ta/ Toată gingășia mea”). „Am scris, ca de obicei, despre mine, dar și despre lucrurile pe care le-am trăit până și în pandemie”, a spus solista într-un interviu în VICE. „Am vrut să fie un soi de aroganță, să scot un album când vreau eu și cum vreau eu.”

Schimbările nu s-au oprit acolo. Peste câteva luni, în toamna lui 2020, a lansat o melodie în engleză împreună cu artistul american Cris Cab. În videoclipul de la Your Love apare pe o motocicletă café racer, învăluită de flăcări, unduindu-se în ritmuri balcanice. Câțiva artiști români au comentat producția: Irina e diferită, e sexy, fresh, cool. E un alt personaj.
Era sfârșit de ianuarie 2021 când am vorbit cu Irina Rimes pentru prima dată. Era îmbrăcată într-un sacou ecosez și o bluză albă și s-a conectat pe Zoom din curtea aceluiași apartament de la periferia Parisului. M-am întrebat atunci dacă prezența ei în Franța e un alt semn de schimbare, o dorință, poate, de a face un pas și mai departe de România. Bănuiala mea se baza pe ce văzusem pe pagina ei de Instagram: câteva selfie-uri recente dintr-un studio cu lumină albăstruie și un story scurt în care fredona un refren în franceză.

„Am un proiect în Franța pe care îl dezvolt”, mi-a confirmat Rimes. Povestea a început acum cinci ani, când Zola Garcia, un manager de acolo, i-a propus artistei să traducă hitul Visele în franceză. După ce l-au lansat, Garcia și Rimes au hotărât să lucreze la ceva mai mult, iar timpul liber din pandemie le-a dat ocazia să reia colaborarea. (Între timp, Vivons Les, versiunea franceză a Viselor, a adunat peste 400 de mii de vizualizări.)

Mi-a spus că decizia de a face muzică în străinătate e dificilă, fiindcă presupune investiții serioase de timp și bani, cu riscul de a le pierde pe amândouă. „E ca și cum te-ai arunca în ocean, fără colac de salvare, neștiind să înoți.” Însă frica de eșec sau incertitudinea nu au oprit-o niciodată să se apuce de muncă. Și-a cumpărat un manual de franceză și și-a suflecat mânecile, iar după jumătate de an de meditații pe timp de pandemie, a ajuns să vorbească aproape fluent. („Îmi imaginez că de nevoie o să învăț să înot. Și o să ajung la mal.”)
„O dată la cinci ani se întâmplă o schimbare radicală în viața mea. E ca și cum am terminat un caiet și trebuie să încep altul. Și știi cum e, atunci când începi un caiet nou, scrii frumos, fără să faci mâzgăleli.”
O întreb dacă planifică să se mute în Franța, așa cum au speculat mai multe publicații. Rimes dă din cap că nu: „Pentru mine, România e acasă. Oriunde aș ajunge în viața asta, tot acasă am să mă întorc.” Deși mi-aș dori să detalieze, evită să vorbească despre tot ce este work in progress. Nu e superstițioasă, mai curând modestă și prudentă.

„Lucrurile nu se întâmplă întotdeauna așa cum plănuim. Să vorbesc despre un proiect fără nicio cifră e ca și cum m-aș lăuda", crede ea. „Prefer să tac și să muncesc.”

Rimes și-a dorit mereu să devină un artist internațional, dar s-a raportat la acest vis mai degrabă ca la o stea călăuzitoare. Zi de zi, a preferat să aibă visuri mai mici, mai ușor de îndeplinit. „Nu există în capul meu: «vreau să ajung ca Stromae sau ca Indila». Vreau să fac, de exemplu, un featuring cu Indila la un moment dat sau o piesă care să fie în topuri pe radio 20 de săptămâni", îmi explică. Aceste visuri sunt ca niște stații, continuă ea. Drumul dintre ele e presărat cu durere, pasiune, muncă, multă muncă. După ce ajunge într-un punct și își vede obiectivul împlinit, merge mai departe, spre următoarea oprire.

Rezonez mult cu ce îmi spune, fiindcă împărtășesc aceeași convingere: succesul e o sumă de pași mici. Ca reporter la început de cale, puteam visa orbește la The New York Times, dar nu mă ajuta cu nimic în afară de o doză de inspirație. Scopul meu tangibil, pământesc era să devin mai bună cu fiecare zi.

Așa am trecut de la articole de ziar la documentare de televiziune, de la știri la reportaje pe care le documentez timp de câteva luni. Dezavantajul acestei strategii? Ca să simt că progresez, ajungeam să lucrez fără oprire. În șapte ani de presă, nu mi-am luat mai mult de zece zile legate de vacanță și tot mă simțeam vinovată. Când aveam prea multe de făcut, sufeream de insomnii sau dureri de cap.

În pandemie, lucrurile s-au agravat. Neputând să-mi văd părinții și prietenii cu frecvența de odinioară, nu-mi rămânea decât să muncesc. Așa că am lansat cu o colegă un podcast despre sănătate mintală și am început să-mi pregătesc dosarul pentru poziții doctorale de peste hotare. Eram obosită și anxioasă din cauza incertitudinii, stări care m-au împins în final să fac și terapie.

Într-una dintre conversațiile noastre m-am încumetat să-i pun o întrebare care mă bântuie de ceva timp: „Când știi că ai muncit suficient și te poți opri?”.

Rimes îmi răspunde calm și pragmatic: „Când o să am câteva milioane în cont, o casă pe malul mării, când o să fiu mulțumită cu ce am făcut în viața asta”. O văd matură, cu mâinile împreunate și fața senină. „Eu muncesc pentru mine, ca să mă simt bine, dar și pentru viitorul meu copil, ca să aibă tot ce trebuie.”

Își dorește, la un moment dat, să devină mamă. Apropierea de 30 de ani și vestea că Sandra, cumnata ei, a rămas însărcinată, au făcut-o să se întrebe când va fi momentul. S-a văzut dintotdeauna în rolul de mamă, doar că a dat, cel puțin deocamdată, prioritate carierei. „Mi-am programat să nu am un copil în următorii doi ani”, a mărturisit de curând într-un podcast. Nu a spus-o cu părere de rău, ci cu asumare. Maternitatea presupune inevitabil o pauză de la muncă, iar artista nu e gata încă să taie din programul ei. „Sunt încă la jumătatea drumului.”
„Mi-am dat seama că poți să ai o viață foarte activă, dar să reușești să te și relaxezi ca să-ți poți aduna puterile pentru lucrurile care vin.”
Cuvintele Irinei mi-au amintit de niște conversații lungi pe care le-am avut cu prietenele mele. Aveam aceeași dilemă: cum vom împăca într-o zi cariera și maternitatea? Chiar e posibil „să le ai pe toate” sau e mai degrabă un mit, o iluzie? Sunt întrebările pe care mi le-am adresat de cele mai multe ori în pandemie. Făceam frecvent un exercițiu de imaginație: îmi închipuiam un timeline al vieții mele și lucrurile care aș vrea să mi se întâmple – un doctorat, un copil, o bursă, o vacanță sau două pe an. Încercam să înțeleg dacă transformarea unuia dintre obiective într-o prioritate riscă să le amâne sau chiar să le anuleze pe celelalte.

Și dacă riscul ăsta există, atunci în ce ordine ar trebui să vină?

Când am vorbit cu Rimes ultima dată pe Zoom, la sfârșitul iernii, m-am întrebat dacă aș putea surprinde in real life următoarea schimbare din viața ei, următoare reprioritizare: un videoclip, un concert mare, o piesă lansată, poate, în Franța. Speram că apropierea de ea pe viu ar releva niște adevăruri inaccesibile într-un interviu online, niște detalii mărunte, care m-ar ajuta să o înțeleg mai bine. Cartea de pe noptieră, rutina de dimineață, viteza cu care se mișcă prin casă pot fi uneori mai grăitoare decât cuvintele. Din păcate însă, eram încă în plină pandemie, care le punea pe toate în stand-by. Mi-am petrecut următoarele luni păstrând legătura cu Mara Ciama, managera artistei, și așteptând o ocazie de a ne vedea.

În perioada în care nu am vorbit și ne-am căutat de viețile noastre, s-au întâmplat multe. Soțul meu a trecut prin Covid și a scăpat cu bine; eu am depus dosarul pentru o poziție doctorală la o universitate din Stockholm și, după câteva etape de concurs, am ratat-o, ieșind pe locul trei.

Printre muncă, familie și alte treburi, am urmărit-o pe Rimes de la distanță, pe Instagram. A continuat să împărtășească fragmente cotidiene pe stories: selfie-uri din studio și de la shootinguri; feluri de mâncare gătite de David; filmulețe cu Tesla, motanul ei alb cu pete cafenii pe spate; meme-uri. În ultima zi din aprilie, a publicat o fotografie de la vaccinare.

„Nu m-a pus nimeni, nu m-a plătit nimeni să vorbesc despre asta și nu reprezint interesele nimănui. M-am vaccinat pentru că vreau să mă întorc pe scenă”, a scris Rimes în descriere. Sute de insulte au curs în secțiunea de comentarii. Ea n-a reacționat și nici nu a șters postarea.

La începutul verii, după ce s-au relaxat restricțiile și m-am vaccinat și eu, am repornit ping pong-ul de mesaje cu managera. Îmi era teamă că ratez momente importante: Rimes lansase deja N-avem timp, un nou single în care revenea la soundul care a făcut-o cunoscută și pe care îl auzeam tot mai des prin oraș.

Mama îmi povestea că o vede în fiecare seară la TV, în pauzele de publicitate. (Eu, ca un adevărat milenial, n-am abonament la cablu). Solista devenise, între timp, imaginea operatorului național de telecomunicații Moldtelecom și apărea într-o serie de reclame, cu ocazia aniversării de 28 de ani a companiei.

Până la urmă, după o rundă de negocieri pe mail și mult FOMO din partea mea, am stabilit ziua în care urma să o întâlnesc pe Irina.
E sfârșit de iulie 2021 și am ajuns la București, pe care îl regăsesc încins, aglomerat, la fel de vibrant ca înainte de pandemie. M-am cazat la un hotel la câteva minute de Piața Romană. Când scot capul pe geam, văd trotuare crăpate, oameni care mișună, boturi de mașini parcate de-a lungul străzilor șerpuitoare. Simt deja un amestec de entuziasm și anxietate: a doua zi, împreună cu fotografa Raluca Mărgescu, urmează să merg la Irina acasă pentru un interviu și o ședință foto.

Dimineața a început bine, cu o răcoare plăcută și un cer noros, întins ca o pânză deasupra orașului. Raluca e la volan și ne face drum prin traficul intens, printre claxoane și huruit de motoare. Rimes locuiește în nordul capitalei, într-un complex nou, cu balcoane deschise și o grădină interioară. Mara, managera artistei, ne întâlnește în curtea blocului. Urcăm la ultimul etaj și intrăm în apartamentul din fața liftului; motanul Tesla se ivește de după ușă.
O găsim pe Rimes în sufragerie, nemachiată, ușor somnoroasă, îmbrăcată într-un top crem și pantaloni maronii. Ne zâmbește discret și ne întinde mâna. Mă încearcă un sentiment ciudat de apropiere: fiindcă am petrecut jumătate de an cu Irina în gând, a devenit cumva parte din viața mea. Acum, față în față cu ea, simt două impulsuri diametral opuse: să îi pun o grămadă de întrebări și să nu fiu băgăcioasă, să nu deranjez. Dau prioritate celui din urmă instinct.

„Ce faci de obicei dimineața?”, o întreb stângaci. „Nu am o rutină”, spune artista timid, dând din umeri. Raluca îi explică ce fel de fotografii ar vrea să îi facă, că și-ar dori să o surprindă așa cum e zi de zi. Lângă un perete din sufragerie, construit din cărămidă roșie, stau două piane digitale, un microfon și câteva boxe. Raluca o roagă să ne cânte ceva. Rimes se așază pe scaun și începe să își plimbe degetele pe clape.

Ne spune că i-au prins bine instrumentele pe timp de pandemie; până la izolare, acel colț era mai degrabă un altar. Camera se umple de o melodie clasică, blândă și limpede, întreruptă câteodată de blițul aparatului de fotografiat. În scurt timp, atmosfera din casă se agită. Rimes se mută în dressing, unde Alex Ifimov, hairstylist și makeup artist, începe să îi aranjeze părul. Două dulapuri înalte, pline cu rochii, bluze și încălțăminte – majoritatea alese de stilista Olivia Stoica – îmbracă pereții laterali. După schimbarea de stil din 2020, o parte din hainele Irinei au fost luate de verișoarele ei. („Unele au ajuns la fetițele din sat, să se îmbrace pentru concertele de la casa de cultură”, mi-a povestit în iarnă.)

În timp ce Alex îi aplică un fard sidefat pe pleoape, Mara enumeră viitoarele concerte: Hunedoara, Râmnicu Vâlcea, festivalul Electric Castle de la Cluj. „Au început cântările, cel puțin una pe săptămână, ceea ce e foarte îmbucurător”, adaugă Rimes așezată în fața oglinzii. Vocea ei se pierde printre vâjâitul uscătorului de păr și zumzetul televizorului din sufragerie, setat pe YouTube.

Din bucătărie se aude David, trebăluind la aragaz. În casă se împrăștie un miros dulce, de zahăr ars și vanilie. Pe peninsula din bucătărie apare o farfurie cu frigănele sau, mai bine zis, french toast. Pe plită sfârâie următoarea porție. Deasupra aragazului, lipite cu scotch de perete, văd două foi de hârtie, puse una lângă alta. Pe una dintre ele e imprimată o poză cu David și Irina; cealaltă e acoperită cu un text scris de mână și multe inimioare.
„Contract între Irina Rimes și David Goldcher”, scrie în franceză în capul paginii.

„Pot să te întreb în ce constă acest contract?”, o întreb sfios pe Irina. „Aoleu!”, râde ea ștrengărește și adaugă imediat că e un contract făcut anapoda, compus într-o seară, după trei pahare de vin. Prevede o singură clauză: dacă în următorii trei ani niciunul dintre ei nu va avea succes, vor trebui să-și dea unul altuia câte un milion în bancnota țării în care locuiesc. Prin urmare, artista ar trebui să primească un milion de euro de la David și el – un milion de lei românești de la Irina.
Pe frigiderul Irinei e un contract făcut în joacă între ea și iubitul ei, David. Prevede o singură clauză: dacă în următorii trei ani niciunul nu va avea succes, vor trebui să-și dea unul altuia câte un milion în bancnota țării în care locuiesc.
„Dar voi sunteți de succes, la ce te referi?”, o contrazic ușor. Rimes recunoaște că acordul are lacune și nu prevede ce înseamnă succes. Un milion de streams pe Spotify, concerte toată vara sau primul milion în cont? Nu au specificat asta în scris. „Deci cumva contractul ăla e și activ, dar e și nul", spune zâmbind. „El este acolo ca o amintire a serii în care ne-am setat niște scopuri mari în viață.”
„M-ai prins în faza de trecere la un mare și nou capitol al vieții mele”, îmi spune Rimes câteva ore mai târziu, într-un studio al casei de discuri Global Records, unde am însoțit-o să înregistreze un voice-over în rusă, pentru o altă reclamă Moldtelecom.

Stăm așezate pe aceeași canapea, într-o încăpere cu draperii cenușii și pereți izolați fonic. „O dată la cinci ani se întâmplă o schimbare radicală în viața mea”, adaugă ea, de parcă ar lua-o de la început. Fac un calcul mintal și descopăr într-adevăr un ritm: cu zece ani în urmă, Rimes pleca de acasă și se muta în România; cinci ani mai târziu, divorța, lansa primele hituri, era la începutul celebrității. Azi, când încă cinci ani s-au scurs, artista presimte o nouă cotitură: „E ca și cum am terminat un caiet și trebuie să încep altul. Și știi cum e, atunci când începi un caiet nou, scrii frumos, fără să faci mâzgăleli”.

O privesc curioasă în timp ce mintea îmi vuiește de ipoteze. Presupun că se referă la viitorul ei album, finalizat în pandemie. Știu din iarnă că Acasă va spune povestea unei fete care se regăsește și va conține numai piese de dragoste. Nu greșesc chiar de tot: fiecare album constituie un capitol separat în cariera ei, îmi spune, dar schimbarea prin care trece pare să fie mai profundă.
Rimes își urcă picioarele încălțate în bocanci pe măsuța din fața. Cu o mână pornește telefonul și îmi arată calendarul. „S-a aglomerat. Uite aici: punct-punct-punct, toate acestea sunt zile ocupate”, zice glisând dintr-o parte în alta pe ecran. Deși nu văd nicio zi liberă, aflu că programul ei curent e mai echilibrat decât cel de dinainte de pandemie, când era implicată în zeci de proiecte concomitent.

Pandemia, crede Rimes, i-a resetat prioritățile și i-a remodelat relația cu munca. A înțeles că poate livra rezultate într-un ritm mai lejer, că odihna are puteri vindecătoare: „Mi-am dat seama că poți să ai o viață foarte activă, dar să reușești să te și relaxezi ca să-ți poți aduna puterile pentru lucrurile care vin”.
Obiectivul de mai departe al artistei, dincolo de menținerea acestui echilibru fragil, este să trieze mai mult, iar timpul câștigat să-l investească în proiecte de perspectivă. „Aș vrea să gândesc mai mare, pașii să fie mai largi, deciziile mai curajoase, sumele mai mari. Aș vrea să iau mai puține proiecte, dar să le duc bine până la capăt, ca să nu ajung în spital după fiecare proiect mare”, spune Rimes cu un aer final.

Dau din cap aprobator, mai energic ca înainte, fiindcă mă regăsesc în cuvintele Irinei. Am ieșit și eu la capătul stării de alertă cu intenția de a-mi reorganiza viața. Primii pași au inclus să renunț la un proiect care nu-mi aducea bucurie, să ies la plimbări zilnice și să merg cu ai mei în vacanță. Când i-am propus tatălui meu să plecăm cu toții la Brașov, eram sigură că va refuza, că va găsi, cum s-a întâmplat și în alte dăți, o suită de motive pentru care nu poate lăsa munca la vinărie. Spre surprinderea mea, a acceptat și, la început de iulie, tatăl meu de 62 de ani a ajuns pentru prima dată în viață la munte. Ne-am plimbat printre brazii drepți ca lumânările și am admirat norii care întretăiau crestele. Se pare că nici tata nu era imun la lecția dură a pandemiei: nu avem timp de pierdut.

Drămuirea timpului spre care tindem mulți dintre noi îmi amintește de piesa pe care a lansat-o Rimes în mai.
N-avem timp să iubim până la capăt
N-avem timp să avem grijă de noi
Tu mă uiți tot mai des, eu te văd tot mai rar
N-avem timp să dăm timpul înapoi.

N-avem timp a devenit instant hit, trecând de opt milioane de vizualizări în trei luni. E un memento să găsim loc în calendare pentru lucrurile importante. Rimes spune că știe mulți oameni care uită să trăiască și că experiența lor a inspirat-o să scrie piesa. „Eu sunt de părere că trebuie să trăiești”, spune Irina cu hotărâre în glas. „În general, eu sunt despre iubire și despre a trăi viața.”

E aproape ora cinci. Lumina albă, puternică de afară se strecoară printre draperii. Înainte să ne despărțim, o întreb cum vede schimbările prin care trece Republica Moldova, țara din care venim amândouă. Trăim, până la urmă, un moment istoric: pentru prima dată în cei 30 de ani ai statului, în urma alegerilor parlamentare, la cârma țării au fost alese un partid pro-european și o femeie președinte. „Nu aș vorbi despre orientarea politică a țării, mai mult m-aș referi la faptul că este impresionant și încurajator să avem o femeie în rol de președinte”, schimbă solista subiectul, cu măiestria unui politician, după care îmi spune, franc, „despre politică și religie nu discut pe nicăieri”.

Înainte să o întreb ce o face atât de grijulie cu imaginea ei, Rimes menționează că nu e avizată și că e un domeniu fragil, cu păreri împărțite. Mai are un argument, pe care îl prezintă cu convingere. „Artistul e al tuturor, și al celor care sunt comuniști, și al pro-europenilor. Eu trebuie să fiu a tuturor”, spune ea. „Nu urmăresc să influențez oamenii cu opiniile mele politice și, dacă tot sunt un formator de opinie, mi-ar plăcea să îndemn oamenii să fie curajoși, să iubească, pentru că despre asta e muzica mea.”

Ne luăm rămas bun și ies în căldura sufocantă a Bucureștiului. În timp ce îmi aștept taxiul pe un trotuar strâmt din Dorobanți, le văd pe Irina și pe managera ei ieșind pe ușa casei de discuri. Îmi fac cu mâna în timp ce traversează. Rămân să o urmăresc pe Rimes, cu rucsacul în spate, țopăind apăsat ca un copil, până dispare printre clădiri. Îmi vine în minte răspunsul pe care mi l-a dat în iarnă, când am întrebat-o cum se simte în pragul vârstei de 30 de ani. Când era mică, recunoaște artista, își imagina că, atunci când va schimba prefixul, va avea mai multe răspunsuri clare, însă maturitatea e un ocean de incertitudini. În pofida lui, se consideră împăcată: „Am tot de ce am nevoie: prieteni, echipă, inspirație, dragoste. Sunt pe un făgaș bun”.
Astăzi se face un an de la incendiul care a devastat în proporție de 80 la sută clădirea Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici”. Pe parcursul acestui an nu s-a făcut aproape nimic – ministerul a făcut două rapoarte și s-au colectat donații.   Ministerul și Filarmonica își doresc să construiască o clădire nouă, cu elementele arhitecturale care vor face trimitere la fosta clădire. Deocamdată, nimeni nu știe cât va costa aceasta, cât vor dura lucrările și de unde vor lua banii.  Clădirea Filarmonicii a fost construită în 1912 și proiectată de arhitectul Chișinăului Mihail Cekerul-Kush. La început, aceasta era destinată circului, însă pe parcurs a găzduit și un cinematograf și un teatru de dramaturgie. În anul 1954, spațiul este folosit de Filarmonica Moldovenească.    Sursa foto: OldChisinau Pe 24 septembrie 2020, clădirea Filarmonicii a fost cuprinsă de flăcări. Potrivit  Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, principala cauză a incendiului a fost „nerespectarea regulilor de apărare împotriva incendiilor la efectuarea lucrărilor de secționare și tăiere a metalului”.  Focul a mistuit peste 3500 m2 din clădirea Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici”. Pereții și tavanul sălii principale au cedat, iar instrumentele muzicale au fost distruse. Svetlana Bivol, directoarea Filarmonicii, spune că suma prejudiciului cauzat a fost de aproximativ patru milioane de lei.      Ministrul Culturii, Sergiu Prodan, a declarat astăzi într-o conferință de presă că se vrea o nouă clădire pe același loc, însă nu se știe despre ce sumă ar fi vorba și cât timp va dura construcția. Deocamdată sunt adunați aproximativ 4,5 milioane de lei din donații, însă asta este o sumă insuficientă pentru un edificiu nou, modern și dotat cu toate obiectele necesare. „Intenționăm să construim aici o filarmonică modernă care ar răspunde tuturor cerințelor zilei de astăzi, atât din punct de vedere acustic, dar și din punct de vedere al utilajelor și mecanismelor scenice care astăzi au mai multe posibilități”, a explicat ministrul.  Totuși, Ministerul Culturii a anunțat că va începe cu pași rapizi lucrul. Pentru prima etapă, urmează să fie anunțat un concurs pentru a selecta compania care va organiza concursul de idei. Ulterior, această companie va lansa concursul pe plan internațional, pentru a identifica cel mai bun proiect arhitectural. Doar în momentul în care va fi ales proiectul se va face devizul de cheltuieli și doar atunci se va cunoaște câți bani va costa construcția și cât timp vor dura lucrările.   Clădirea avea 2 săli de concerte cu 773 și, respectiv, 214 locuri. În cadrul Filarmonicii activau patru colective: Orchestra Simfonică, Capela Corală Academică „Doina”, Ansamblul „Concertino”, Orchestra de Muzică Populară „Folclor” și alți artiști. 
Programul Operațional Comun România-Republica Moldova 2014-2020, susținut de Uniunea Europeană cu un buget total de 89,1 milioane euro, din care 81 milioane – fonduri europene, numără acum aproape 200 de beneficiari din ambele țări. Istoriile de succes de mai jos sunt despre eroii care se află în spatele realizărilor majore, sunt despre idei și vise realizate cu succes. Sunt doar cateva din cele circa 80 de proiecte în faza de implementare finanțate de Uniunea Europeană în cadrul Programului Operațional Comun România-Republica Moldova 2014-2020. Un singur program și mai multe istorii de succes despre cum două țări cooperează fructuos pentru a spori dezvoltarea economică şi a îmbunătăţi calitatea vieţii oamenilor din zona transfrontalieră prin investiţii comune în domeniul educaţiei,  sănătății, culturii, infrastructurii transfrontaliere, prevenirii dezastrelor naturale, siguranței și securității cetățenilor. Promovarea colaborării transfrontaliere va constitui obiectul unui eveniment de amploare, ce va avea loc sâmbătă, 25 septembrie, de la ora 10.00, în Parcul Alunelul din or. Chișinău, în contextul marcării celei de-a 10-a ediții a Zilei Cooperării Europene.
  Era primăvara lui 2020 când o prietenă de la Londra m-a anunțat că se mărită. Erau primele luni de pandemie, atunci când ne părea că totul se va încheia pe la începutul verii, cel mult. Atunci, perspectiva unei petreceri părea lumina de la capătul tunelului. Prietena mea se mărita cu iubitul ei portughez, iar gândul la o nuntă la Lisabona, orașul în care nu fusesem niciodată, dar despre care am auzit atâtea, mă ajuta atunci să trec mai ușor peste zilele în care nu ieșeam deloc din casă.   Dar data nunții se tot muta de la o lună la alta, apoi de la un an la altul. Chiar și viitorii miri se întrebau uneori dacă vor avea nunta pe care și-o doresc, cu rudele și prietenii alături, sau vor trebui să se mulțumească cu o sărbătoare mai restrânsă.    Peste un an, în septembrie 2021, s-a întâmplat, în sfârșit, nunta. Și am avut emoții de parcă eram eu mireasa. În primul rând, pentru că a trebuit să călătorim. Și dacă în trecut îmi plăcea să călătoresc, iar în aeroport mă simțeam ca acasă, acum zborul, biletele, actele, certificatele de vaccin m-au transformat într-un ghem țâfnos de nervi, care trebuie să verifice la fiecare 10 minute dacă are toate actele în regulă, dacă n-a pierdut telefonul și are măști de rezervă.   În cei 30 de ani pe care i-am trăit până la pandemie, cei cărora le place să împartă oamenii în categorii probabil că m-ar fi numit mai degrabă „extrovertită”. Nu îngheț atunci când trebuie să țin un discurs în public, nu mă tem să merg cu mâna întinsă spre un om cu care aș vrea să fac cunoștință, îmi plăcea să vorbesc, să râd mult și să dansez la petreceri. Iar nunțile, chiar dacă prietenii mei mai cool cred că trebuie să „le urăști”, pentru că nu sunt altceva decât perpetuarea unor stereotipuri, mie îmi plac. Cred că nunta ți-o faci așa cum îți place: dacă vrei, la biserică, dacă vrei, la plajă sau pe barcă.    De data asta însă, oricât am așteptat momentul nunții, mă apropiam de el cu tot mai multă anxietate și ezitare. M-am zvârcolit în pat vreo două nopți și mi-a fost rușine să întreb, dar până la urmă am aflat că toți invitații sunt testați și majoritatea vaccinați.    În timpul petrecerii, după slujba de la biserica catolică, când ne-am scos măștile și ne-am așezat pe la mese, ne-am văzut la față unii pe alții și am zâmbit, în sfârșit. Iar când a răsunat muzica lăutărească și au apărut dansatorii în costume tradiționale aproape că am dat o lacrimă, deși până acum momentul nu mă emoționa prea tare. Totuși, am încercat din răsputeri să păstrez distanța. Să dansez mai într-un colț, să ies mai des afară, la aer, să vorbesc cu cât mai mulți oameni, dar tot de la distanță sau afară. În pofida firii mele easy-going de data aceasta goingul a fost cam greu. De cealaltă parte, soțul meu, un tip de obicei introvertit, a fost sufletul petrecerii. Era bărbatul acela de la fiecare nuntă care dansează un pic prea mult, strigă un pic prea tare și pe care soția timorată se simte nevoită să-l strunească din când în când, „da’ mai liniștește-te un pic!”. Mi-a spus atunci că el a trecut prin pandemie, că a supraviețuit, că nu știe ce va fi mâine și că de asta vrea să se distreze azi. Eu, cea fără de griji anterior, am sprijinit pereții la petrecere tot din cauza acestei „zile de mâine”. Mi-ar fi plăcut să nu iau virusul și, mai ales, să nu-l dau mai departe, în special celor nevaccinați. Știu, știu că mulți dintre voi deja ați fost la nunți, poate chiar festivaluri sau tot felul de petreceri. Eu în toată pandemia am mers la două concerte în aer liber, la care a trebuit să stăm pe scaun, și iată acum, la nuntă. Și mi se pare că ceea ce ni se întâmplă din 2020 ne-a schimbat, ne-a scos la capătul celălalt diferiți, cu personalitățile stricate în cioburi, pe care încercăm stângaci să le lipim la loc acum. Pentru mulți pandemia a fost o tragedie, pentru puțini a fost o oportunitate, dar nu cred că există cineva care a rămas neschimbat. Din păcate, ceea ce ni se spunea la începutul lui 2020 se adeverește: virusul nu va dispărea pur și simplu într-o zi, va trebui să învățăm să trăim cu el printre noi. Dar nimeni nu ne-a spus cum să trăim cu noi, cei din viitor, cu noile noastre frici, cu noile noastre semne de întrebare, cu cei care ne vor privi în oglindă, străini, de acum încolo.
Documentarul MyEverest, realizat cu sprijinul financiar al Uniunii Europene în Republica Moldova, va veni în această sâmbătă, la ora 18:30 la TV8, cu noi istorii uimitoare.  Echipa de exploratori de pe ambele maluri ale Nistrului vor ajunge în acest episod în capitala șerpașilor, un popor din Himalaya, legendari prin faptul că pot ridica încărcături de zeci de kilograme la înălțimi imposibile pentru iaci – bivolii tibetani. De exemplu, recordul absolut de escaladări a Everest-ului aparține șerpașului Kami Rita, care a urcat cel mai mare munte de pe glob de 24 ori în doar 25 de ani. Șerpașii au fost un trib nomad și doar în ultimii cincizeci de ani s-au așezat cu traiul în Himalaya. Numărul acestora crescând în ultimii cincizeci de ani de la 25 de mii la sub 200 de mii. Capitala neoficială a șerpașilor este Namce Bazar, un amfiteatru din locuințe, un aéroport și unitatea militară de la cea mai înaltă altitudine din lume, apărute pe locul unui târg organizat de negustorii tibetani care mergeau din China în India. Orășelul se află la o înălțime de peste trei kilometri, fiind înconjurat de munți de peste șase mii de metri. Aici se află și pub-ul situat la cea mai mare înălțime, dar și alte recorduri.   Mai multe despre această locație interesantă veți afla în episodul patru al documentarului MyEverest, difuzat de TV8.MD, 25 septembrie 2021, 18:30.
Documentarul MyEverest este realizat cu sprijinul financiar al Uniunii Europene în Republica Moldova prin Programul de consolidare a încrederii, realizat de UNDP Moldova – Poduri de încredere peste Nistru – Мосты доверия через Днестр. Proiectul MyEverest a fost susținut de către partenerii generali Mastercard , Moldindconbank , Moldcell și True Sweets – Dulcinella Altfel. Expediția a fost susținută cu produse și echipamente de Traumeel S ( heel.md ), Garmin Moldova , #samsungmd. Suportul juridic este asigurat de EFRIM ROŞCA Asociații.  
În această vară, când echipa Moldova.org era încă la sediul vechi al redacției, ne deranja mereu o problemă – lipsa unei treceri de pietoni peste strada Alexei Sciusev. Deși acolo sunt mai multe instituții, case particulare și birouri, pe un segment important de stradă, de la str. București până la bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, nu există nicio trecere. Ne-am propus s-o obținem, dar și să testăm modul de interacțiune și reacție a autorităților la problemele și solicitările cetățenilor.

Cum ajungi la autorități

Sunt mai multe metode prin care poate fi semnalată o problemă:
  • Serviciul eu.chisinau.md, care are și o aplicație mobilă. Funcționează simplu – cetățeanul își face cont, pune locația pe hartă, descrie problema și poate adăuga imagini. Ulterior, problema semnalată este distribuită la instituțiile primăriei care o rezolvă, mai ales dacă e vorba de o problemă urgentă.
  • Expedierea petiției prin e-mail la adresa [email protected]. Vei primi un e-mail confirmativ că petiția a ajuns și numărul de înregistrare.
  • Apelul la numărul de telefon +373 (22) 201515, care dă direct la Direcția corespondență, petiții și audiență.
  • Vizita la primărie. Cetățeanul poate merge la Direcția corespondență, petiții și audiență din cadrul primăriei și semnala o problemă, pe care autoritățile o vor înregistra și vor demara procesul de soluționare. Totuși, în contextul pandemiei Covid-19, accesul este restricționat.
Astfel, oricine poate depune o petiție în boxa instalată în holul de la intrarea în primărie: 1. Petiția trebuie să conțină și numele, datele de contact și semnătura; 2. Corespondența din boxă este ridicată la fiecare 40 de minute și fiecare scrisoare se înregistrează la Cancelaria Primăriei; 3. După 2 ore de la depunerea sesizării, cetățeanul sună la Cancelarie pentru a afla numărul de înregistrare; 4. Autoritățile sunt obligate să vină cu un răspuns/soluție în decurs de 30 de zile.

Ce scriem la primărie

În cazul nostru, am descris frumos problema care ne doare. Am formulat următorul mesaj: „Bună ziua Scriu în legătură cu o problemă semnalată în jurul locului meu de muncă. Instituția la care lucrez se află pe str. A. Sciusev, pe partea dreaptă (direcția spre Buiucani), între intersecția acestei străzi cu str. 31 august 1989 și str. București. În fiecare dimineață sunt nevoit să trec strada neregulamentar, deoarece în acea zonă, mai exact de la intersecția străzii București cu A. Șciusev și până la intersecția str. A. Șciusev cu bd. Ștefan cel Mare și Sfânt nu există nicio trecere de pietoni. Timp de o singură oră, am numărat cel puțin 10 alte persoane care au trecut strada neregulamentar pe anumite segmente din această zonă. Solicităm instalarea unei treceri de pietoni în preajma intersecției dintre străzile 31 august 1989 și A. Șciusev. Vă mulțumesc anticipat. Aștept răspuns și confirmare a recepționării acestei cereri.” În aceeași zi am primit confirmarea recepționării mesajului și numărul de înregistrare.

Chișinăul și tehnologiile noi

Desigur, pentru a ne mări șansele (deși, teoretic, nu ar fi necesar), am formulat o solicitare asemănătoare și am plasat-o și pe platforma eu.chisinau.md. „Este un mecanism bun din simplul motiv pentru cetățeni să poată adresa acolo toate întrebările. Respectiv, nu trebuie să scrie scrisori la primărie, să ceară audiență sau să scrie comentarii în pagina de facebook a domnului primar, în pagina de facebook a primăriei. Și pentru primărie este un mecanism care îi ușurează activitatea”, a spus Cristina Sîrbu, A.O. „Primăria mea”. Pe platforma eu.chisinau.md solicitarea noastră are statutul de „în lucru”. Totuși, în cazul unor alte solicitări, unele probleme sunt etichetate ca „rezolvate”, deși autoritățile doar au promis că vor aloca bani. „În momentul în care o problemă este arătată ca rezolvată pe platforma eu.chisinau.md, și asta e opinia mea personală, asta ar însemna că problema a fost rezolvată – groapa a fost astupată, becul a fost schimbat, a fost tăiată ambrozia de pe teren. În momentul în care se spune că «au fost alocați bani», acesta este un început de rezolvare”, spune Cristina Sîrbu. Totuși, scopul platformei este ca cetățenii să poată semnala problemele urgente. „Ideea acestei platforme este de a fi un fel de dispecerat online. De exemplu, spargerea unei țevi sau un bec stricat. Cetățenii desigur adresează unele probleme care necesită timp mai mult pentru soluționare. Spre exemplu, unde este necesară o proiectare sau o alocare de buget, unde este necesar acordul sau decizia consiliului municipal. În acest caz, desigur va dura mai mult până vor fi soluționate.”, a explicat purtătorul de cuvânt al primăriei, Vasile Chirilescu.

Soluție pentru trecere

La aproape o lună de la trimiterea scrisorii am primit un răspuns. Acesta era semnat de Vitalie Mihalache, șef interimar al Direcției Generale Transport Public și Căi de Comunicație: „În urma examinării cu ieșire la fața locului, specialiștii direcției au stabilit necesitatea amenajării unei treceri pentru pietoni pe strada Alexei Șciusev, intersecție cu strada 31 august. Astfel, în proiectul de renovare a străzii 31 august 1989, au fost incluse lucrările de amenajare a trecerii pentru pietoni pe adresa sus menționată.” Această soluție vine în contextul reabilitării străzii 31 august 1989, începutul lucrărilor fiind preconizat pentru această toamnă. Strada ar urma să fie transformată într-un așa-numit „coridor verde”. Efectiv, pe ea va fi amenajată, în premieră, o pistă de bicicliști de-a lungul străzii și nu din contul trotuarului, dar din contul carosabilului. Astfel, conform răspunsului primit de la Direcția Generală Transport Public și Căi de Comunicație, în proiect va fi inclusă și amenajarea unei treceri de pietoni perimetrul străzilor 31 august și A. Șciusev, deoarece ea va face legătura între Dendrariu și zona centrală. Desigur, pentru că această problemă a devenit parte din viața noastră, o monitorizăm în continuare. Chiar dacă redacția Moldova.org nu se mai află în acea regiune, asta nu înseamnă că nu vom fi „cu sufletul și gândul” acolo, dar și pe site-ul eu.chisinau.md. Este de fapt și un sfat către cetățeni – dacă ați făcut o petiție pentru a cere soluționarea unei probleme, monitorizați acțiunile autorităților și nu ezitați să întrebați despre rezolvarea ei. Uneori, întrebările sâcâitoare către funcționari pot fi foarte motivante.
Parlamentul s-a întrunit astăzi într-o ședință de plen. În cadrul dezbaterilor au fost discutate mai multe proiecte de legi importante, printre care modificarea Constituției, dar și adoptarea în prima lectură a noului Cod Feroviar. Ce au adoptat deputații azi:
  • În a doua lectură, cu votul a 87 de deputați, a fost modificată Constituția. Proiectul de lege, aprobat de Guvernul condus de Ion Chicu la 30 septembrie 2020, vizează modificarea Constituției pe partea ce ține de sistemul judecătoresc. Astfel, noile modificări se referă la excluderea termenului de 5 ani de numire inițială a noilor judecători, înainte de reconfirmarea acestora până la pensionare. Totodată, în Constituție ar urma să apară și o prevedere prin care președintele poate refuza doar o dată candidatura unui judecător înaintat în funcție de CSM. Procesul de vot a avut loc cu peripeții, întrucât rezultatele inițiale ale votului electronic din Parlament au indicat doar 57 de voturi (insuficiente, fiind nevoie de 67). La insistența deputaților, procedura de vot s-a reluat, de această dată prin ridicarea mâinii.
  • În prima lectură a fost votat un nou Cod al Transportului Feroviar. Cea mai importantă modificare este demonopolizarea serviciilor de transport de pasageri. Astfel, efectiv, statul va deține dreptul doar asupra infrastructurii (căilor ferate), în timp ce de transportul pasagerilor, dar și al mărfurilor, se vor putea ocupa și transportatori privați. Implementarea noului cod urmează a fi discutat în a doua lectură, dar, dacă va fi adoptat, acesta va intra în vigoare în minim doi ani.
  • A fost votat în a doua lectură proiectul de lege ce prevede ca Parlamentul să aibă posibilitatea de a sancționa conducea mai multor instituții (Consiliul Concurenței, Comisia Națională a Pieței Financiare, Agenția Națională pentru Soluționarea Contestațiilor, Consiliul Audiovizualului, Agenția Națională pentru Reglementare în Energetică). Astfel, directorii instituțiilor vor putea fi demiși de deputați după ce va fi evaluată activitatea acestora.
  • Tot în a doua lectură a fost votat și proiectul de lege ce prevede numirea directorilor Serviciului Fiscal de Stat și a Serviciului Vamal direct la propunerea Ministerului Finanțelor. Până acum, aceștia erau numiți prin concurs, la propunerea aceluiași minister.
  • Parlamentul a votat în ambele lecturi un proiect de lege propus de Dumitru Alaiba. Legea prevede aplicarea cotei de 6% TVA pentru sectorul HoReCa în perioada stării de urgență și a stării de urgență în sănătate publică. Pentru inițiativă au votat majoritatea deputaților. Prevederile intră în vigoare de la 1 octombrie 2021.
  • Tot în prima lectură a fost votat un proiect de lege cu privire la salarizarea în sectorul public. Modificarea legislativă a fost cauzată de reorganizarea ministerelor. În acest proces, mai mulți funcționari publici au trecut din statele de personal al unui minister la altul. Astfel, inițiativa prevede ca salariile să rămână fixe în cadrul acestui proces.
  • Alocațiile lunare de stat vor fi mărite pentru unele categorii de persoane. Astfel, pentru persoanele cu dizabilități de pe urma celui de-al doilea război mondial, alocația se va majora cu 550 lei, în funcție de gradul de dizabilitate. Tot cu 550 lei se va majora și alocația persoanelor cu dizabilități de pe urma acțiunilor de luptă pentru apărarea integrității teritoriale și independenței Republicii Moldova și persoanelor care au fost încadrate în grad de dizabilitate în urma participării la lichidarea consecințelor avariei de la C.A.E. Cernobîl. Pentru soții supraviețuitori ai acestor persoane, alocațiile se vor majora de la 500 de 750 de lei.
  • Persoanele care au împrumutat și nu au putut întoarce înapoi datoria nu vor putea fi evacuate din casă în perioada rece a anului, dacă acestea nu dispun de o altă locuință corespunzătoare, unde s-ar putea muta. Prevederile fac parte din proiectul de modificare a Codului de executare al Republicii Moldova, inițiativă legislativă a Președintelui țării, aprobat în prima lectură. Documentul mai prevede că debitorul – proprietarul imobilului – nu va putea fi evacuat din casa sa în timpul declarării stării de urgență, de asediu sau de război, precum și în cazul declarării stării de urgență în sănătate publică.
  • Natalia Moloșag a fost numită în funcția de Avocat al Poporului pentru un mandat de șapte ani. Un proiect de hotărâre în acest sens a fost aprobat cu votul a 57 de deputați. Tot în cadrul ședinței de astăzi, Natalia Moloșag a depus jurământul. În cadrul dezbaterilor, unul din reproșuri a fost că Moloșag, fiind avocată, a apărat interesele Maiei Sandu (pe atunci lider politic) în instanță împotriva lui Igor Dodon pe un caz de defăimare. Tot Moloșag a fost reprezentantă a concurentului electoral Maia Sandu la CEC în cadrul prezidențialelor din 2020.
În întreaga lume, pe 23 septembrie este sărbătorită „Ziua Mondială a Curățeniei”. Această zi este o reamintire a faptului că protejarea mediului înconjurător trebuie să reprezinte un stil de viață și o responsabilitate de durată pentru fiecare dintre noi. În acest context, AVI Moldova, în parteneriat cu Kaufland Moldova inițiază campania „Implicare prin reciclare”, care are drept scop conștientizarea avantajelor și posibilităților de reciclare, reutilizare și reducere a consumului de hârtie. În acest sens, organizatorii și-au propus să amplaseze boxe speciale pentru colectarea hârtiei în parcările magazinelor Kaufland din sectorul Botanica și sectorul Ciocana. Hârtia colectată va fi preluată de către o firmă specializată și transportată la un centru de reciclare. Totodată, locuitorii Chișinăului sunt invitați să se alăture campaniei, să adopte o atitudine protectivă față de mediu și să colecteze hârtia în locațiile unde există posibilitate de reciclare. „În această campanie, ne dorim să conectăm comunitatea locală cu partenerii care pot oferi suport în acțiunile de protejare a mediului și reciclare a deșeurilor. Fiecare dintre cei implicați poate aduce aportul său – noi, cetățenii, prin colectarea separată a hârtiei, zi de zi și prin conștientizare avantajelor pe care le aduce cu sine reciclarea, partenerii noștri – prin colectarea, reciclarea și reutilizarea acesteia”, a menționat Olga Cortac, Președintele AVI Moldova. Beneficiile reciclării se extind atât la nivel global, cât și pe plan local, individual. În primul rând, pentru producerea hârtiei reciclate se utilizează mai puțină energie și apă decât în cazul hârtiei obișnuite. Reciclând hârtia, vom avea mai puține deșeuri, mai puțini arbori tăiați și mai puține costuri pentru prelucrare. Reciclarea, reutilizarea și reducerea consumului de hârtie sunt doar câteva dintre numeroasele cadouri pe care le putem oferi planetei. „În spiritul responsabilității față de mediu, la nivelul operațiunilor noastre, facem eforturi pentru recuperarea materialelor pe care le utilizăm în activitățile zilnice. Recuperarea și valorificarea deșeurilor reprezintă o prioritate în strategia noastră de protecție a mediului. De asemenea, în magazinele noastre pot fi identificate produse din hârtie termică, certificate FSC®, ceea ce înseamnă că materia primă utilizată provine din unități care utilizează responsabil domeniile forestiere. Printre acestea se numără șervețelele, produsele de igienă, precum hârtia igienică sau șervețelele de unică folosință și cărbunii pentru grătar, inclusiv și revistele Kaufland”, a menționat Cristina Aramă, PR manager Kaufland Moldova. Totodată, organizatorii și-au propus să implice și tinerii în campanie, prin intermediul unui concurs de desene, care se va desfășura în perioada 21 septembrie – 16 octombrie. Lucrarea care va reuși să obțină cele mai multe voturi din partea publicului va fi printată pe caiete realizate din hârtie reciclată. Ulterior, aceste caiete vor fi donate instituțiilor de învățământ din municipiul Chișinău. Regulamentul concursului poate fi citit aici. Mai multe detalii despre concurs pot fi urmărite pe pagina de facebook AVI Moldova. Campania „Implicare prin reciclare” este despre aportul pe care fiecare locuitor  al orașului îl poate avea pentru un Chișinău mai curat, prin colectarea separată a hârtiei și grija constantă față de mediu. #implicareafacediferenta
Vrei un teren de joacă sau de sport în localitatea ta, dar nu știi de unde să găsești resurse financiare? Primăriile pot implementa bugetarea participativă – alocă o sumă de bani, iar cetățenii vin cu idei de proiecte care pot fi finanțate.   Bugetul participativ permite cetățenilor să se implice în luarea deciziilor privind dezvoltarea localității lor. Primăria alocă în acest scop o parte din bugetul anual, iar locuitorii vin cu propuneri de proiecte pentru care vor fi cheltuiți acești bani.  Cetățenii se întâlnesc la discuții publice locale sau tematice cu autoritățile publice locale, cu vecinii, unde discută despre lucrurile pe care vor să le schimbe în localitatea lor. Apoi depun la Primărie propunerile comune pentru a fi verificată fezabilitatea lor. Punctul culminant este votul popular pentru selectarea propunerilor cetățenilor care vor fi realizate de autoritățile locale.   Potrivit activistei civice Vlada Ciobanu, bugetarea participativă este o mică școală a democrației. „Înseamnă rezolvarea unor probleme locale […], dar înseamnă și un proces prin care cetățenii învață cum funcționează bugetul orașului și administrația publică locală în general. Participanții deprind abilități de mobilizare a comunității, de revendicare a drepturilor și simt că pot influența lucrurile”, explică organizatoarea comunitară din cadrul asociației „Primăria mea”.  Comuna Coșnița, Dubăsari, a implementat bugetarea participativă încă în anul 2016, după ce o asociație obștească locală a câștigat un proiect finanțat de Ambasada Regatului Unit în Republica Moldova, 200 de mii de lei fiind alocație de ambasadă și 100 de mii – din bugetul primăriei Coșnița.   Atunci în concurs s-au înscris 10 inițiative locale. Șase dintre ele au primit finanțare chiar din prima etapă a programului, printre care: club de sport pentru tinerii din s. Pohrebea, dotarea echipelor de fotbal, instalarea coșurilor de gunoi, amenajarea unui teren de joacă pentru copii, costume tradiționale pentru colectivul artistic de amatori din Coșnița, amenajarea fântânilor din Pohrebea, parcări pentru biciclete la instituțiile publice și altele.   Totuși, această practică s-a oprit în 2017, odată cu încheierea parteneriatului cu Ambasada Regatului Unit. Primarul Alexei Gafeli spune că luxul de a continua o astfel de practică și-l poate permite doar localitățile cu bugete mari.   Funcționarul recunoaște că în ultimii trei ani au economisit bani ca să repare și să aducă până la varianta albă o porțiune de drum de doi kilometri, pentru care au plătit 1,5 mln lei. „Deciziile consiliului local cu privire la bugetarea participativă au rămas în vigoare, doar că acoperire financiară pentru linia asta de bugetare participativă noi nu avem. Bugetul disponibil pentru necesitățile locale este de circa un milion de lei”, povestește Gafeli.        „Este un instrument cu adevărat util și ajută la implicarea comunității locale în treburile publice, în viața comunității, în general. Și trezește interesul, cultura oamenilor din societatea civilă față de tot ce este public. În general, oamenii încep să prețuiască și să respecte infrastructura publică. Îi ajută să înțeleagă cum funcționează autoritatea publică locală și devin mai implicați în treburile primăriei. De asemenea, autoritatea locală care implementează un asemenea proiect este mai responsabilă față de cetățeni”.  

Mai mulți bani, proiecte mai mari 

 Cu cât e mai mare bugetul local, cu atât este mai mare și bugetul destinat cetățenilor. De exemplu, orașul Florești are un buget de 32 de milioane de lei în 2021. Primăria a alocat 100 de mii de lei pentru bugetarea participativă. Au aplicat nouă proiecte, însă doar cinci dintre ele au fost câștigătoare. De exemplu, în oraș urmează să apară un scuar în fața Casei de Creație, unde tinerii vor putea desfășura activități în aer liber. O altă propunere de proiect care va fi finanțată de autoritățile locale este amenajarea unui teren de joacă în curtea unui bloc din oraș.  Municipiul Cahul a alocat anul acesta aproape un milion de lei pentru bugetarea participativă. Din acești bani urmează să fie finanțare 12 proiecte precum: toalete publice, spațiu de fitness pentru locuitorii din Cotihana, câteva terenuri de joacă și de sport și altele. Majoritatea proiectelor au primit câte o sută de mii de lei.  Totuși, bugetele mai mari permit realizarea unor proiecte mai mari. Asta ne arată orașul Cluj, care a avut un buget total de puțin peste 167 milioane de euro în 2019. De exemplu, anul acesta au dat în exploatare Skatepark-ul Rozelor, care a costat aproximativ 639 mii de euro, proiect selectat în 2018 în cadrul votării participative. 

Enlarge

parcul-rozelor
Proiectul Parcului Rozelor
În cadrul proiectului, a fost extins parcul și anume suprafața de agrement de la 1 050 de m2 la 2 157 m2. Noua zonă de agrement cuprinde:  – spații verzi pe o suprafață de 730 m2;  – 30 arbori noi plantați;  – sistem modern de iluminat ambiental și general cu LED;  – ansamblu interactiv din cuburi;  – bănci și mese;  – cișmele.      Iar fericirea costă puțin, deocamdată, pentru noi. Primarul comunei Coșnița ar reveni la bugetarea participativă „dacă am fi mai bogați”. Iar bogat ar însemna cu cel puțin 150-200 de mii de lei, sumă potrivită „pentru ca niște proiecte locale, într-un sat, să fie viabile”, spune primarul.