Aveam vreo cinci ani și m-am înfățișat în rochia mea nouă prietenilor de pe stradă. Trecea de genunchi, avea dantelă și era clar de la o poștă că nu e de la magazinul din sat, dar nici de la piața din oraș. Era diferită, din altă lume, de peste mări și țări. Mi-a trimis-o nana Natașa, o prietenă de a mamei din adolescență cu care au mers împreună la Colegiul de Medicină din Bender. Nu o întâlnisem niciodată, nu știam cum arată, nici măcar din poze, dar mi-o imaginam în haine elegante, parfumată, cu pantofi cu toc și bogată. Altădată mi-a trimis o tabletă de ciocolată lungă cât rigla pe care o păstra bunica, profesoară de matematică, pe noptiera ei. O ciocolată de treizeci de centimetri. Clar că e era bogată. Nu mai văzusem, nici nu știam că există așa ceva. Aveam voie să mănânc câte trei pătrățele pe zi, iar ambalajul l-am păstrat pe masa cu jucării mult timp. Nici măcar nu eram tristă că se terminase, mă uitam la ciocolata cu alune mari desenate pe ambalaj și eram fericită că am avut noroc să o ating, să o gust, că a făcut parte din viața mea. Știam de la mama că nana Natașa e în Grecia, apoi am prins de la masa adulților că a plecat în America. În America! Eram foarte sigură că nu există un alt om în satul nostru care a ajuns atât de departe. Unde e America asta? Sunt și acolo ciocolate cât rigla? – Știi că nana mea e în America? Ai auzit vreodată de orașul Chicago? Nu scăpam nicio ocazie să mă laud prietenilor de joacă, apoi celor de la școală. Nana își suna uneori mătușa din sat, iar veștile ajungeau și la noi. Povestea că era bine. Între timp și-a luat fiica, care e cu câțiva ani mai mică ca mine, apoi mama în SUA. Mai primeam vești, cadouri, iar în imaginația mea a rămas aceeași – cool, curajoasă, frumoasă și bogată (altfel de ce ar trimite zece dolari cadou unei fete cu care nici măcar nu era rudă de sânge și pe care nu o văzuse de la botez?). Nana Natașa era reprezentarea mentală a Americii. – Odin Doma e filmat în Chicago, știi că am o nană în Chicago? – Zgârie norii chiar pot zgâria norii? Știi că am o nană de la noi din sat care trăiește în Chicago? Am crescut și au crescut și cunoștințele mele geografice, politice, am început a cunoaște America din seriale și de la știri, dar imaginea țării tot a rămas strâns legată de nana mea. Atât de strâns încât am purtat un portmoneu cu steagul SUA pe care îl primisem de la nana până când albastrul pe care stăteau cele cincizeci de steluțe albe devenise aproape alb și el. Eram la cimitir de Paștele Blajinilor, aveam douăzeci și patru de ani și era pentru prima dată când o întâlneam față în față. Era exact așa cum o creionase mintea mea în copilărie. Frumoasă, elegantă, generoasă. – Ai văzut că Obama și-a început cariera în Chicago? Știi că am o nană în Chicago? Luna trecută am aflat că merg la un eveniment organizat în Chicago și mi-au scăpărat ochii. – Da, clar că merg. Nana Natașa e în Chicago! I-am scris și-am așteptat cu nerăbdare ziua întâlnirii. Mă aștepta la aeroport, imaginea blocată în copilăria se materializa în fața ochilor mei. Frumoasă, zâmbăreață. Din boxele mașinii sale cool, care se poate conduce singură, răsuna un post de radio de la Chișinău. Îmi mărturisește că autopilotul o ajută enorm în serile când oboseala celor două locuri de muncă o lasă fără energie și concentrație pentru condus. Lucrează la un spital și la o clinică privată, iar după ore întregi de operații pe care le asistă picioarele ei nu o mai ascultă, nici ochii. Mergem spre casă și mă gândesc cât de provocator e să studiezi medicina într-o limbă pe care abia începi să o deslușești. Ei i-a reușit. De la spitalul din Bender s-a mutat la Institutul Oncologic din Chișinău, iar acum își face meseria cu la fel de multă dragoste la un spital din Chicago. Medicina a fost prima ei dragoste. Casc gura pe geam, autostrăzile, lățimea drumurilor, a mașinilor, a caselor – toate sunt atât de diferite în SUA. Ajungem acasă cu „Ce ne unește ne și desparte” de la Alternosfera în boxe, dau din cap și mă imaginez la un concert al trupei. DJ-ul de la Jurnal FM de la celălalt capăt de lume parcă știa că asta e una dintre melodiile mele preferate. Am făcut shopping, am probat rochii și fuste și am defilat una în fața celeilalte pentru verdict. Avea dreptate, rochia aia chiar nu mă avantaja. Am băut Aperol la o terasă însorită și am vorbit despre toate lucrurile nevorbite în acești treizeci și trei de ani. Am vorbit despre relații și bărbați, maternitate și viață. Am fost chiar ambele de acord, unanim, că prințul Harry arăta, citez, ca „un pui de badaproste” la încoronarea tatălui său. Atunci am aflat că în timp ce eu mi-o imaginam de succes și foarte bogată, trăindu-și visul american în abundență și fericire, ea în primii ani mergea la somn în fiecare seară cu gândul că mâine își va face bagajele și își va lua un bilet într-o singură direcție spre Moldova. O luptă interioară pe care noi, milenialii obișnuiți să ne schimbăm țara și cuibul de parcă ar fi o pereche de papuci, n-avem cum să o înțelegem. Nu putea pleca, nu dorea să rămână. Ca parte din jobul său vizitează acasă femeile care tocmai au născut. Verifică bebelușii, îi îngrijește și oferă mamelor răspunsuri la toate întrebările lor medicale. Îmi spune că asta e partea ei favorită a muncii sale. Adoră bebelușii și oftează vorbind despre primele sale zile, săptămâni și luni de mamă. Prin grija și dedicația pe care o oferă mamelor cu nou născuți parcă își răzbună greutățile și neputința pe care le-a trăit în ’94 într-o țară care se rupse de un imperiu, dar nu învățase încă să se descurce singură. În copilărie nu mă gândeam la asta, dar ea și-a lăsat fiica bebeluș, mirosind a lapte, și a revăzut-o abia peste șapte ani. Înaltă, cu părul ciufulit și cu picioarele zgâriate de toți copacii din sat. Mama ei era străina cu care vorbea o dată pe săptămână la telefon și care-i trimitea cadouri. În prima seară n-a vrut să doarmă cu ea pentru că nu știa poveștile pe care i le spunea bunica înainte de somn. De unde putea să le știe? Am plâns ambele. Gândul că aș putea fi departe de fiul meu atâția ani nu doar că mă scoate din sărite, mi se pare neverosimil. Cum se simte oare durerea unei mame care nu-i poate citi copilului său înainte de somn? Cum știi că nu te-a uitat? Nu vom afla niciodată pentru că mamele noastre au consumat această durere și pentru noi. Pentru noi și pentru toate generațiile care vin. Datorită mamelor noastre experiența migrației noastre e alta. M-am adus aminte de prima plecare a mamei peste hotare și cei 300 de dolari pe care mi i-a dat la întoarcere să-mi cumpăr primul computer din viața mea. Era cât casa de mare, primeam Internet cu țâra prin Dial-up, dar m-a făcut să cred că am toată lumea la picioare. Și așa și era! Aveam 17 ani, mi-am făcut primul blog și simțeam, din fața computerului meu scos din priză când fulgerele veneau peste sat, că pot fi oricine vreau eu, pot ajunge oriunde vreau. Aceste femei au oferit generației mele lumea la picioare și șanse unei migrații ușoare – limbile străine pentru care au plătit, diplomele universităților pe care le-a luat generația mea la plecarea din țară – toate se datorează acestei generații-jertfă. Am plecat din alegere, nu pentru că nu aveam ce pune pe masă. Călătorim prin lume cu copiii noștri la piept fără să ne dăm seama ce privilegiu imens e acesta. Nu ni se duce inima în călcâi când vedem polițiști pe stradă. Am stat până târziu la vorbă la celălalt capăt de lume și am felicitat-o pe ea, dar și pe mama mea pentru ce au devenit, pentru firile puternice construite pe durere, dor, sărăcie și neputință. Și pe noi, copiii lor, care am crescut liberi, neînfricați, convinși că nu există limite datorită lor. Ele, mamele, au ars limitele noastre.