Istoria Anastasiei, eleva care a vrut să lase școala din cauza discriminării
Anastasia Suslov are 19 ani. Tot de atâta timp trăiește cu glaucom, maladia care-i fură, puțin câte puțin, din capacitatea de a vedea. Face voluntariat și are rezultate bune la învățătură. Este președinta consiliului de elevi din liceul în care învață. Și totuși, Anastasia va păși în lumea mare amintindu-și cum a fost discriminată la școală, „locul sigur și prielnic pentru creștere" din care a vrut să plece nu o dată. „Am decis să-mi spun povestea nu pentru a-mi ponegri școala, ci pentru a fi vocea celor care încă nu au curajul să vorbească despre abuzurile și discriminările prin care trec în sistemul educațional.”
Mamă, cât de frumoasă ești!"
Medicul: Ești pregătită?
Anastasia: Da, sunt!
Medicul: Ești sigură?
Anastasia: Da, nu mai am răbdare
Medicul: Bine, vei deschide ochii când îți voi spune eu. Acum înlăturăm bandajele de pe ochi. Puțină răbdare…..
Emoționată și nerăbdătoare, Anastasia se resemnează și așteaptă acordul medicului. Inima îi bate atât de tare, de parcă ar vrea să-i iasă din piept. „Am făcut-o și pe asta", își spune tânăra în gând. Este a treia zi după transplantul de cornee la ochi, o procedură pe care a așteptat-o mult timp și în care și-a pus multe speranțe. În cazul ei, este singura soluție împotriva orbirii. Era anul 2017.

Medicul: Gata, acum poți deschide ochii!
Anastasia: Acum?
Medicul: Nu-ți fie frică. Deschide ochii!

Un pătrățel alb. Atât de multe linii fine și subțiri. „Le văd pe toate. Le văd pe toate!", își repeta copila în gând, în timp ce privea la podul plin de pătrățele deasupra capului său. Și-a fixat ochii de tavan preț de câteva minute și se delecta cu imaginea din fața ei.

„Atunci, pentru prima oară-n viață, am simțit cum este să fii liber! Acel pod de pătrățele era, pur și simplu, minunat", menționează Anastasia.

Intervenția i-a îmbunătățit capacitatea de percepție vizuală de la 0.02 la 0.3, o creștere semnificativă de claritate după ani întregi de ceață și umbre. Tot atunci, tânăra a văzut clar ochii mamei sale și zâmbetul larg și fericit. A putut să-i observe trăsăturile feței, puținele riduri de pe frunte și încrederea că totul va fi bine. În toată avalanșa de feerie, Anastasia nu-și putea dezlipi ochii de la mama sa. „Ești atât de frumoasă, mamă!", îi spuse tânăra cu vocea tremurândă. „Atât de multe am pierdut, exclamă tânăra. Atât de multe…"
„Nu eu am ales să mă nasc așa”
Doi ani. Atât a reușit Anastasia să vadă clar lumea din jurul ei. Primele inflamații oculare i-au dat de știre că lucrurile nu decurg așa cum ar trebui. Sala de clasă intrase din nou în ceață.

Anastasia deschide ghiozdanul încet, de parcă i-ar fi frică să facă vreun zgomot. Scoate un caiet, cartea și câteva rechizite. Își pune și agenda pe bancă. Este pregătită pentru noua oră de fizică. Urmează să aibă o lucrare practică.

Eleva se apropie de masa cu dispozitivele gradate, a căror cifre nu le poate vedea. Le privește atent, își focusează privirea, dar cifrele tot ca niște umbre rămân. Se încăpățânează, le mai apropie o dată de ochi. Colegii ei reușiseră deja să facă unele calcule în caiet. Preocupată de încercările sale, Anastasia s-a întins din nou spre riglă.

„Observându-mi mișcările, profesoara, care era în centrul clasei, m-a privit și m-a întrebat când voi vedea”, menționează plângând eleva.

O tornadă de emoții, umilință și nedreptate pornea din sufletul Anastasiei prin tot corpul. I-a îngreunat respirația și i-a umplut ochii cu lacrimi. I-ar fi plăcut să-i poată răspunde, dar nici ea nu știa când. Nu eu am ales să mă nasc așa”, spune plângând Anastasia.

Directoarea adjunctă a liceului unde învață Anastasia spune că fata și-ar fi făcut impresii greșite.
„Mi se pare foarte straniu că eleva nu a apelat la noi, persoanele apropiate din anturajul ei, dar a discutat cu dvs., presa. Nu știu ce i s-a părut Anastasiei, dar toată lumea o stimează, ea are probleme de sănătate, toți profesorii știu acest lucru. Eu personal am contribuit ca, anul acesta, Anastasia să beneficieze de Bursa Mitropoliei de 850 de lei. Eu sunt șocată de gestul ei."
Angela Cîrstea, directoare adjunctă
La final de interviu, aceasta ne-a interzis să comunicăm cu alți elevi și profesori din instituție.
„Încă n-a venit timpul...”
Zorii zilei pătrund încet, dar sigur în camera cu geamurile spre soare. De parcă cineva ar fi aruncat o pată de culoare peste tot orizontul. Vântul se furișează, ca o pisică șireată, prin crăpătura geamului întredeschis și pătrunde în încăpere. Papagalul Anastasiei, Kesha, dă alarma în toată casa. Trezirea!

Anastasia: Kesha, nu acum, e prea devreme, spune tânăra cu vocea răgușită și ochii întredeschiși.

Papagalul nici de gând să o asculte și parcă vrând să-i facă în ciudă, cântă și mai tare.

Anastasia: Bine, am înțeles, gata, gata, mă trezesc!, exclamă somnoroasă Anastasia, dar nu se grăbește să dea plapuma la o parte. Kesha, astăzi este o zi mare. Poate voi primi, în sfârșit, ochelarii pentru corecția vederii. Aștept de atâta timp acest moment.

Pasărea stă neclintită și se uită atent la ea, de parcă ar înțelege ce aude. Pe cei doi îi leagă o prietenie adevărată de câțiva ani. Anastasia poate vorbi cu papagalul său despre orice. Despre așteptările și speranțele sale, despre frici și supărări. Uneori îi împărtășește și secretele. „Îmi place să vorbesc cu Kesha. E foarte funny. Când îl întreb ceva, el îmi răspunde cântând sau fluturând din aripi", afirmă zâmbind tânăra.

Drumul până la centrul medical este mai lung ca niciodată. Timpul parcă se oprise în loc. Tânăra era atât de emoționată, încât după ce a deschis ușa clinicii oftalmologice, a întrebat direct:
Anastasia: Când îmi dați ochelarii, când?
Medicul: Dar pe bună ziua unde l-ai pierdut?, o întreabă glumind medicul.
Anastasia: Bună ziua, când îmi prescrieți ochelari de corecție a vederii?
Medicul: Încă n-a venit timpul, a răspuns scurt bărbatul.
Anastasia: Dar spuneți acest lucru deja de câteva luni. Când va fi timpul potrivit? Eu am obosit să aștept, am obosit să nu văd…
Medicul: Curând, Anastasia, curând!
A urmat o discuție lungă dintre medic și mama Anastasiei. Fata încerca să distingă măcar ceva, dar cei doi vorbeau mult prea încet. Un lucru era clar - visul său de a purta ochelari de corecție este mai departe decât și-ar fi imaginat. Odată cu el, se îndepărta și speranța că tulburarea sa de vedere va dispărea.

„La revenirea în țară după un schimb de experiență în Elveția, am observat că-mi scade vederea
. Am înțeles că noile cornee nu s-au conectat cu corpul meu. Aștept noul transplant deja de doi ani. Sper că asta se va întâmpla în toamna sau iarna aceasta”, spune tânăra.
„Numai nu plânge, te rog!”
Unul dintre cele mai importante obiecte din camera Anastasiei este sistemul televizat cu circuit închis pe care l-a primit gratuit de la o organizație neguvernamentală în clasa a IX-a. Softul funcționează ca un scaner, format dintr-o cameră de luat vederi, un suport pentru carte sau caiet și un ecran pe care sunt redate cuvintele sau cifrele majorate. Cu ajutorul lui, tânăra își poate face temele, poate scrie și citi.

Deși este transportabil, Anastasia preferă să-l utilizeze acasă. Dimensiunile lui stârnesc glume în rândul colegilor. Îl duce la școală doar în zilele cu teze, pretestări și examene. Faptul că este singura elevă care utilizează un monitor special la testări a făcut-o de multe să se gândească la abandonarea școlii. Unul dintre cazuri a avut loc chiar înainte de prima teză din clasa a X-a.

Trebuia să scriem testarea împreună, în sala de sport. În acel moment, gândul de a scrie într-o încăpere cu alte peste 100-200 de persoane era foarte umilitor pentru mine. Monitorul avea să atragă toate privirile, iar glumele urâte și nepotrivite erau inevitabile. Îmi tot repetam că va fi bine, dar știam că nu va fi. Colegii mei de clasă erau obișnuiți cu modalitatea mea de studii, dar ceilalți - nu”,
Anastasia
Părinții fetei s-au adresat administrației școlii cu rugămintea ca Anastasia să scrie testul într-o sală separată. Deși instituțiile de învățământ sunt obligate să adapteze spațiul fizic la necesitățile copiilor cu cerințe educaționale speciale, părinții Anastasiei au primit un refuz categoric.

„Îmi aduc și acum aminte foarte bine cum fosta mea dirigintă, care era și psihologă școlară s-a apropiat de mine și de mama. Eram pe coridor, în așteptarea deciziei. Ne-a spus că este imposibil să scriu lucrarea într-o sală separată, că acest aspect nu este permis în regulamentul școlar, care nu trebuie să fie încălcat”, povestește Anastasia.

Copila spera atât de mult că nu va mai trebui să suporte insulte. Își imaginase deja cum scrie testul departe de privirile lungi și iscoditoare ale celor din jur. „Te rog, numai nu plânge, numai nu plânge”, își repetă în gând tânăra, afectată de răspunsul primit. Încercările sale de a-și opri lacrimile au eșuat și, doar în câteva secunde, șiroaiele se prelingeau pe obraz.

„Văzându-mă că plâng, fosta dirigintă, în loc să lupte mai mult pentru confortul meu psihologic și să încerce să-și convingă colegii să-și schimbe decizia, mi-a spus: «Anastasia, trebuie să te resemnezi cu dizabilitatea ta». M-am simțit oribil, nu credeam că un psiholog ar putea să-mi spună vreodată așa ceva”, adaugă tânăra în timp ce-și șterge lacrimile.

Tânăra spune că exprimarea fostei diriginte a fost ca o lovitură pentru mama sa, care luptă încă din primele clipe de viață ale Anastasiei să-i ofere șansa de a vedea. „Chiar a fost insuportabil să văd cât de tare au afectat-o aceste cuvinte”, declară tânăra.

Contactată de Moldova.org, fostă psihologă școlară, Liliana Grosu, acum deputată în Parlamentul Republicii Moldova, ne-a spus că nu a considerat-o niciodată pe Anastasia diferită de ceilalți copii. „Cred că persoanele cu anumite trăsături specifice sunt egale cu celelalte, având suficiente capacități pentru a-și realiza propriile scopuri. Eu, apriori, nu puteam să-i zic că «trebuie să se resemneze cu dizabilitatea sa». Anastasia este foarte sensibilă și poate fi rănită de orice cuvânt. Majoritatea cadrelor didactice au fost bine intenționate în raport cu ea, nimeni nu a vrut s-o rănească vreodată”, specifică Liliana Grosu.

Ulterior, fosta psihologă școlară ne-a spus că nu-și amintește foarte bine acea discuție, dar regretă că a afectat-o atât de mult pe Anastasia. „Îmi pare foarte rău că modul în care m-am exprimat atunci a creat o astfel de situație... Îmi pare foarte rău, îmi voi cere scuze atunci când o voi vedea”, afirmă deputata. Deocamdată, Anastasia nu-și amintește să fi primit scuze de la vreun profesor pentru modul în care a comunicat cu ea.

Pentru a asigura un proces educațional incluziv, în 2019, Ministerul Educației a instituit Comisii multidisciplinare intrașcolare, care sunt formate de reprezentantul administrației instituției, 1-2 învățători, 1-2 profesori, cadrul didactic de sprijin, psihologul, logopedul, psihopedagogul și medicul/asistentul medical din instituție. Aceste comisii au ca rol principal să creeze condiții de învățare favorabile pentru elevii cu necesități speciale. Membrii acestei comisii trebuie să elaboreze și realizeze un plan educațional individualizat pentru fiecare elev cu nevoie speciale și, pe lângă multe alte atribuții, mai au și obligația de a elabora teste/probe, la fel, individualizate de evaluare finală pentru acei copii. Anastasia nu-și amintește să fi beneficiat nici de astfel de condiții.

După incidentul de la prima teză am înțeles că niște regulamente sunt mai presus decât bunăstarea elevilor. Nu simțeam siguranță și nici măcar nu mai aveam cui să raportez. Gestul dirigintei mi-a dat de înțeles că rămân pe cont propriu cu emoțiile și problemele mele. Cred că, din acel moment, școala a devenit un loc nesigur pentru mine”, punctează fata.

Fosta psihologă școlară, Liliana Grosu, declară însă că Anastasia a studiat în baza unui curriculum general adaptat la necesitățile ei și întotdeauna a beneficiat de timp suplimentar pentru îndeplinirea sarcinilor. „La examenele de clasa a IX-a, Anastasia a scris testele cu ajutorul sistemului televizat și a unui asistent personal. Totodată, tânăra a beneficiat de o oră în plus pentru realizarea itemilor. La lecțiile de educație fizică era scutită de unele sarcini. Din nefericire, Anastasia a studiat exact în perioada în care se puneau bazele procesului de educație incluzivă, de aceea, în unele situații, profesorii nu știau cum să se adapteze, cum să intervină, inclusiv la organizarea tezelor”, specifică Liliana Grosu.
Mi-e jale de tine”
Recent, tânăra a susținut pre-BAC-ul la geografie, unul din obiectele pe care și le-a ales pentru proba finală. Nu a avut un asistent de sprijin, așa cum prevede legislația, care s-o ajute cu scanarea atlasului. În final, a dat la control un test cu multe spații goale. Când a venit timpul pentru verificarea lucrărilor, profesoara de geografie a început cu testul Anastasiei. A urmat o întrebare care nu a surprins-o deloc pe fată. „Chiar să lași un exercițiu nerezolvat, mai ales că noi am făcut așa tipuri de probleme. Noi am efectuat chiar acest exercițiu”, își amintește Anastasia în adresa ei. „Am reușit doar să explic foarte succint că nu am putut și am început a plânge. Ea a observat că lăcrimez, s-a apropiat să pună mâna pe mine, dar în atitudinea și atingerea sa, în acel moment, am simțit că parcă mi-ar fi spus «ți-am spus eu că n-o să poți». Cel mai dureros a fost că profesoara a utilizat cuvântul «noi». Eu nu mă regăseam în acel «noi», deoarece nu eram implicată niciodată la rezolvarea problemelor”, își amintește eleva.

Când îi venise rândul altui coleg, profesoara a descoperit o a doua lucrare slabă. Încercând să repare situația, i-a spus băiatului că-i este jale de mine, pentru că eu știu, dar nu pot, iar el poate, dar nu face. Prin această comparație a vrut, probabil, să mă motiveze. Dar a fost foarte neprofesionist. Nimănui nu-i place să fie jelit, este cel mai distructiv sentiment pentru un om”, menționează tânăra.

Directoarea adjunctă a liceului din Bălți, Angela Crîstea, a spus că expresia „mi-e jale de tine", poate fi interpretată în mod diferit. „Eu îl percep ca fiind spus cu compătimire. Dar, totul depinde de starea emoțională și percepția celui căruia i-a fost adresat. Noi avem peste 20 de copii cu cerințe educaționale speciale, dar nici unul dintre ei nu s-a plâns”, a spus Angela Cîrstea.
Discriminarea continuă să fie o piatră de grea încercare pentru elevii cu dizabilități de vedere. Vicepreședintele Asociației Nevăzătorilor din Republica Moldova, Ștefan Oprea, consideră că fenomenul ar putea fi diminuat prin instruirea și pregătirea corespunzătoare a cadrelor didactice și asigurarea elevilor cu mijloace ajutătoare tehnice și didactice de care au nevoie pentru studii.
Abia acum, autoritățile au decis să pună la dispoziția școlilor astfel de dispozitive tehnice, la solicitarea comunității nevăzătorilor. A fost elaborată o listă de echipamente. Noi am pus accent pe lupe, aparate de majorat textele, sisteme televizate cu circuit închis, ceasuri Braille. În acest mod, credem că situația se va ameliora”,
Ștefan Oprea
Proiectul de lege a fost votat abia în luna martie, fiind alocate două milioane de lei pentru achiziționarea echipamentului necesar – o sumă foarte mică, potrivit vicepreședintelui Asociației Nevăzătorilor. „Doar un singur sistem televizat cu circuit închis costă peste 40 de mii de lei.”

Profesorii care aplică discriminarea, abuzul emoțional, fizic, psihic sau alte forme față de elevi, riscă să fie demiși din funcții, spun atât Codul de Etică al cadrului didactic, cât și art. 86 din Codului Muncii.
Astfel de cazuri trebuie să fie înregistrate, iar Consiliul de Etică al instituției de învățământ este obligat să le explice profesorilor care este politica de protecție a copilului. Dascălii care discriminează, abuzează emoțional, psihic sau fizic copii riscă să fie demiși, deoarece manifestă un comportament inadmisibil cu o funcție educativă”,
Rodica Braguța, șefa secției Juridice a Ministerului Educației și Cercetării
Conform art. 135 din Codul Educației al Republicii Moldova, cadrele didactice și managerii instituțiilor de învățământ sunt obligați:
să respecte drepturile copiilor, elevilor și studenților
să nu admită tratamente și pedepse degradante, discriminarea sub orice formă și aplicarea niciunei forme de violență fizică sau psihică
să discute cu copiii și elevii, individual și în grup, despre siguranța și bunăstarea lor emoțională și fizică acasă, în familie și în instituție, precum și în alte locuri frecventate de ei
să intervină pentru a stopa cazurile de abuz și neglijare a copilului și/sau să solicite ajutor în cazul în care nu poate interveni de sine stătător
să comunice imediat despre orice caz suspect sau confirmat de abuz, neglijare, exploatare sau trafic al copilului din partea semenilor sau a adulților
Pereți transformați în uși
Anastasia privește cum plouă, de după geam. Copaci negri, fără frunze, triști și goi. Exact cum se simte și ea. Fără puteri și dorință de a face ceva. Imposibilitatea de a vedea frumusețea lumii și discriminarea din partea profesorilor au secătuit-o de puteri. De o săptămână nu a mai ieșit din casă.

- Anastasia, mâncarea se răcește, vino la masă.
- Vin, mamă, vin.

Înainte de a ieși din cameră, copila schițează un zâmbet, vrând să creeze impresia că este bine. Nu și-a dorit niciodată să-și împovăreze părinții și mai mult. A preferat să nu le povestească despre starea prin care trecea. Dar, familia nu avea cum să nu observe tristețea apăsătoare din ochii ei fumurii.

„Depresia s-a instaurat odată cu primele semne de pierdere a vederii. Uitasem cum este să fii dependentă de cineva, cum e să te rătăcești prin oraș din cauza că nu vezi ce scrie pe indicatoare, cum e să-ți frigi mâna când vreți să-ți faci un ceai. Este foarte epuizant. Eu sunt motivată să fac ceva, dar mereu mă ciocnesc de neputință”, subliniază Anastasia.

Pentru Anastasia, lucrurile simple, mici și neînsemnate sunt adevărate minuni ale vieții. Visează să citească în aer liber sau într-o cafenea, să se plimbe prin oraș cu bicicleta sau pe jos de una singură. Cel mai mult, însă, Anastasia își dorește să-și vadă părinții, nu umbrele lor.

„Cel mai mult mi-e frică că problema mea de vedere să se rezolve abia când părinții vor fi deja bătrâni. Nu vreau că-n ziua în care ceața va dispărea din ochii mei să-i văd cărunți. Vreau să-i văd acum. Mi-e dor să-i văd acum”, repetă fata.

Ștergându-și lacrimile de pe obraz, Anastasia decide să meargă mai departe. Încă de mică a învățat să transforme pereții în uși. Alege speranța și implicarea în acțiuni de voluntariat, dintr-o dorință arzătoare de a fi utilă. S-a regăsit în domeniul care o reprezintă cel mai mult: drepturile copilului și ale omului. Cu pași mici, dar siguri, Anastasia se îndreaptă către sine. Este un drum lung și chinuitor, dar extrem de necesar. În timp, a învățat că trebuie să se aprecieze și să se bazeze pe sine.
„Din cauza abuzurilor de la școală și a glumelor venite din partea celor din jur, mi-era rușine din cauza tulburării mele de vedere.”
Anastasia
Timiditatea era atât de mare, încât Anastasia nu a anunțat voluntarii cu care mergea într-un schimb de experiență în Germania, despre faptul că are nevoie de ajutor, mai ales la aeroport. „Mi-a fost foarte complicat să nu mă rătăcesc. Nu aș mai proceda așa niciodată. A fost și aceasta o lecție...”
Efecte pe termen lung
Potrivit psihologei Rodica Rudei, situații precum cele cu care s-a confruntat Anastasia provoacă minorilor o serie de blocaje emoționale:
copilul nu se așteaptă ca educatorul, învățătorul, profesorul, care pentru el reprezintă un model de comportament, să acționeze într-un asemenea mod;
întrebările empatice, anumite etichetări sau reproșuri duc la crearea unei stări de frustrare, inițial, apoi, urmează analiza în care își confirmă anumite ipoteze, complexe, care, pe termen lung, afectează foarte mult personalitatea copilului în devenire. Ajuns la maturitate, el ar putea întâmpina foarte multe probleme în relaționarea și comunicarea cu cei din jur, dar și în acceptarea de sine.
În 2020, Consiliul pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității a constatat că în 5 din cele 11 sesizări aferente domeniului educației recepționate, au fost admise discriminări.
Aspectele invocate în plângerile examinate scot în evidență următoarele probleme:
stigmatizarea copiilor cu dizabilități și neimplicarea în activități extracurriculare
neîntreprinderea măsurilor corespunzătoare pentru crearea condițiilor necesare în vederea asigurării incluziunii educaționale a copiilor cu dizabilități
practici dezechilibrate în procesul de organizare și susținere a educației
Potrivit Biroului Național de Statistică, în Republica Moldova, sunt peste 170 de mii de persoane cu dizabilități, dintre care 10,7 mii sunt copii.
„Din păcate, școlile și profesorii din Moldova nu sunt suficient de pregătiți pentru incluziunea copiilor cu necesități speciale. Este important să conștientizăm că toți suntem diferiți și că diversitatea este extrem de frumoasă și interesantă, de aceea trebuie acceptată. Dacă ești privilegiat dintr-un anumit punct de vedere, nu trebuie să-i agresezi sau discriminezi pe cei din jur, indiferent de statutul pe care-l ai. Toți avem sentimente și propriile limite. Ai grijă de ale tale, dar nici nu le încălca pe ale celor din jur.”
Anastasia