„Înțeleg mai multe decât un român verde din problemele basarabene”
Interviu cu Péter Demény,
redactor-șef la Matca Literară
redactor-șef la Matca Literară
Péter Demény este poet, prozator și, de un an, redactor-șef al uneia dintre cele mai cool reviste de cultură din spațiul românesc: Matca Literară. S-a născut în 1972 la Cluj, și-a făcut studiile la secţia maghiară-română a Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai". A publicat volume de proză și versuri în maghiară și română, construindu-și între timp o carieră în jurnalism. Din septembrie 2022 locuiește la București.
Péter Demény a venit la Chișinău cu ocazia Zilelor Literaturii Române și am decis să-i luăm un interviu. Remarcă, aproape din prima, eclecticul zonei în care l-am invitat să stăm de vorbă. „Unele clădiri din Chișinău îmi amintesc, cumva, de Cluj", admite el. Suntem în curtea Artcor, unde se întâlnesc trei lumi arhitecturale: Artcorul minimalist din metal și beton, unghiul perpendicular al Academiei de Arte din anii '50 și conacul Cheșco, pe tencuiala gălbuie a căruia tronează anul construirii: 1858.
Péter Demény a venit la Chișinău cu ocazia Zilelor Literaturii Române și am decis să-i luăm un interviu. Remarcă, aproape din prima, eclecticul zonei în care l-am invitat să stăm de vorbă. „Unele clădiri din Chișinău îmi amintesc, cumva, de Cluj", admite el. Suntem în curtea Artcor, unde se întâlnesc trei lumi arhitecturale: Artcorul minimalist din metal și beton, unghiul perpendicular al Academiei de Arte din anii '50 și conacul Cheșco, pe tencuiala gălbuie a căruia tronează anul construirii: 1858.
Sunteți pentru prima dată la Chișinău și ați venit aici cu ocazia Zilelor Literaturii Române. Sporește, oare, interesul oamenilor de cultură din România pentru Moldova?
Nu știu să răspund în numele tuturor. Sunt maghiar din România, deci situația mea e mai specială.
Dar sper să existe un interes tot mai mare. Sunt aici abia de două zile, dar mi se pare o lume foarte interesantă, chiar și clădirile astea. Sunt clădiri foarte frumoase și, pe de altă parte, răsar niște clădiri care amintesc de Uniunea Sovietică. De multe ori [eu] sunt absolut ne-în-vizită. Fiecare se ocupă de viața lui personală și asta e foarte ok, dar parcă viața orașului sau frumusețea locurilor care ne înconjoară n-ar interesa pe nimeni. E foarte tranșant spus, dar parcă n-ar fi o viziune la conducerea orașului. Nu vreau să intru în politică și nici nu mă interesează cine, unde e, dar asta simt.
Cred că ați intuit bine. Și aș vrea să discutăm puțin despre persoana dumneavoastră - pe Facebook sunteți scris Ivan Karamazov. De ce l-ați ales anume pe Ivan?
Am o cultură destul de clasică, ca să zic așa, am crescut printre cărți. Sunt din generația care 18 ani a trăit în dictatură. Nu erau filme, YouTube-uri, Facebook-uri, nimic nu era. Program singular pe TVR. Erau niște emisiuni la care te uitai, desene animate, Teleenciclopedia. Familia noastră era una de semi-intelectuali, mama, educatoare, bunica, mare cititoare și atunci m-au introdus [în literatura clasică].
Nu știu să răspund în numele tuturor. Sunt maghiar din România, deci situația mea e mai specială.
Dar sper să existe un interes tot mai mare. Sunt aici abia de două zile, dar mi se pare o lume foarte interesantă, chiar și clădirile astea. Sunt clădiri foarte frumoase și, pe de altă parte, răsar niște clădiri care amintesc de Uniunea Sovietică. De multe ori [eu] sunt absolut ne-în-vizită. Fiecare se ocupă de viața lui personală și asta e foarte ok, dar parcă viața orașului sau frumusețea locurilor care ne înconjoară n-ar interesa pe nimeni. E foarte tranșant spus, dar parcă n-ar fi o viziune la conducerea orașului. Nu vreau să intru în politică și nici nu mă interesează cine, unde e, dar asta simt.
Cred că ați intuit bine. Și aș vrea să discutăm puțin despre persoana dumneavoastră - pe Facebook sunteți scris Ivan Karamazov. De ce l-ați ales anume pe Ivan?
Am o cultură destul de clasică, ca să zic așa, am crescut printre cărți. Sunt din generația care 18 ani a trăit în dictatură. Nu erau filme, YouTube-uri, Facebook-uri, nimic nu era. Program singular pe TVR. Erau niște emisiuni la care te uitai, desene animate, Teleenciclopedia. Familia noastră era una de semi-intelectuali, mama, educatoare, bunica, mare cititoare și atunci m-au introdus [în literatura clasică].
„Multă vreme mi-a fost un pic groază de oameni, de apropierea oamenilor,
de atingerile lor...”
de atingerile lor...”
Astăzi o văd pe fată-mea, citește ce-i place, ce-i captează atenția. Dar atunci, cel puțin pentru mine, cultura era o clădire. Începi cu bazele, te ridici și când ajungi la Márquez sau cine era contemporanul nostru atunci, ai terminat. Erau chestii obligatorii. Nu puteai să te duci undeva unde era cultură și să spui că pe tine nu te interesează Tolstoi, Shakespeare sau Dostoievski. „Cum adică? Atunci ce cauți aici?".
Și eu, din diferite motive personale, am rămas cu Dostoievski, mai ales cu frații Karamazov și mai ales cu Ivan. E un pic de orgoliu aici. E vorba despre niște frați, dintre care Ivan e cel mai inteligent și cel mai vizitat de Satana. Nihilist, ateu și mai ales, nesigur, ăsta e cuvântul cel mai bun. Plus că multă vreme mi-a fost un pic groază de oameni, de apropierea oamenilor, de atingerile lor. Ivan e așa. E o scenă în care îl dă afară foarte violent pe un moșier din caleașcă, pentru că s-a lipit prea mult de el. Plus naivitatea mea. Că eu n-am înțeles că Facebook-ul va fi o platformă pe care să intri cu numele tău. Am crezut că e un fel de e-mail unde poți să dai orice. Și atunci am optat pentru asta, Ivan Karamazov.
Și eu, din diferite motive personale, am rămas cu Dostoievski, mai ales cu frații Karamazov și mai ales cu Ivan. E un pic de orgoliu aici. E vorba despre niște frați, dintre care Ivan e cel mai inteligent și cel mai vizitat de Satana. Nihilist, ateu și mai ales, nesigur, ăsta e cuvântul cel mai bun. Plus că multă vreme mi-a fost un pic groază de oameni, de apropierea oamenilor, de atingerile lor. Ivan e așa. E o scenă în care îl dă afară foarte violent pe un moșier din caleașcă, pentru că s-a lipit prea mult de el. Plus naivitatea mea. Că eu n-am înțeles că Facebook-ul va fi o platformă pe care să intri cu numele tău. Am crezut că e un fel de e-mail unde poți să dai orice. Și atunci am optat pentru asta, Ivan Karamazov.
De multe ori vă identificați și cu termenul de „minoritar”. În poezia „Confesiune” (din volumul „Scrisoare din savană”, Cartier, 2024, n.red.) spuneți că minoritățile sunt „victimele propriilor răni”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi în minoritate?
Este un lucru foarte concret. Pe de-o parte, înseamnă să nu fii majoritar în țara în care te-ai născut. Eu m-am născut în România. N-am fost român când m-am născut. Părinții m-au crescut într-un spirit destul de unguresc, până la detalii absolut ridicole. Dacă era vreun meci Steaua - Honved, o echipă din Ungaria, atunci eu țineam cu Honved. Și asta am luat-o foarte serios, pentru că trebuie să crești ca să te rupi de părinții tăi și de mentalitatea părinților tăi.
Asta am vrut să scriu când am zis „prizonierii propriilor răni”, pentru că minoritatea se închide în rănile ei. Trianonul a fost un tratat care a făcut un arbitraj pe care maghiarii îl consideră foarte nedrept. Și mulți visează până azi că Ardealul se va întoarce la Ungaria. Și dacă trăiești într-o astfel de iluzie, atunci nimic nu e bun pentru tine. Orice ar face majoritarul sau statul nu e bine, pentru că e bine doar când se va înfăptui acest lucru. Devii foarte bănuitor, devii foarte rănit, devii foarte sigur pe faptul că numai rănile astea te vor păstra în maghiaritatea ta, în identitatea ta, că e o chestie generală, nu se aplică numai la maghiari. Și eu am vrut să scap de asta.
Acum doi ani s-a întâmplat să mă duc la un festival la Bistrița, unde am cunoscut-o pe prietena mea și am „explodat" din viața mea de până atunci. De fapt, am devenit român. Asta e o frază pe care maghiarii mei ar asculta-o foarte revoltați, dar... Sunt redactorul -șef al unei reviste românești literare, mi-a apărut acum un volum de versuri pe care le-am scris direct în românește. Normal că nu e atât de ușor să devii ceva din altceva în care ai trăit aproape 50 de ani, dar le spun mereu și maghiarilor, și tuturor, că Nabokov a fost rus și a devenit american. Beckett a scris în două limbi. Cioran e un mare scriitor francez. Ionesco, și mai mare, dacă se poate spune asta. Nu sunt eu Ionesco, dar sunt un tip care crede din ce în ce mai puțin că identitatea este ceva foarte rigid și dat pentru eternitate.
Ați scris foarte multă proză în maghiară, dar, cum spuneați, versurile le-ați scris românește. Vi se dă mai ușor poezia în română?
Acum mi se dă. Probabil, pentru Ema (n.red.: partenera lui Peter). Cumva, nu-mi vine să mă adresez ei într-o limbă pe care nu o înțelege. Plus că acum deja trăiesc românește. Sunt foarte puțini oameni în București cu care eu pot să stau la o cafea în maghiară. Majoritatea vieții mele se petrece în românește.
Este un lucru foarte concret. Pe de-o parte, înseamnă să nu fii majoritar în țara în care te-ai născut. Eu m-am născut în România. N-am fost român când m-am născut. Părinții m-au crescut într-un spirit destul de unguresc, până la detalii absolut ridicole. Dacă era vreun meci Steaua - Honved, o echipă din Ungaria, atunci eu țineam cu Honved. Și asta am luat-o foarte serios, pentru că trebuie să crești ca să te rupi de părinții tăi și de mentalitatea părinților tăi.
Asta am vrut să scriu când am zis „prizonierii propriilor răni”, pentru că minoritatea se închide în rănile ei. Trianonul a fost un tratat care a făcut un arbitraj pe care maghiarii îl consideră foarte nedrept. Și mulți visează până azi că Ardealul se va întoarce la Ungaria. Și dacă trăiești într-o astfel de iluzie, atunci nimic nu e bun pentru tine. Orice ar face majoritarul sau statul nu e bine, pentru că e bine doar când se va înfăptui acest lucru. Devii foarte bănuitor, devii foarte rănit, devii foarte sigur pe faptul că numai rănile astea te vor păstra în maghiaritatea ta, în identitatea ta, că e o chestie generală, nu se aplică numai la maghiari. Și eu am vrut să scap de asta.
Acum doi ani s-a întâmplat să mă duc la un festival la Bistrița, unde am cunoscut-o pe prietena mea și am „explodat" din viața mea de până atunci. De fapt, am devenit român. Asta e o frază pe care maghiarii mei ar asculta-o foarte revoltați, dar... Sunt redactorul -șef al unei reviste românești literare, mi-a apărut acum un volum de versuri pe care le-am scris direct în românește. Normal că nu e atât de ușor să devii ceva din altceva în care ai trăit aproape 50 de ani, dar le spun mereu și maghiarilor, și tuturor, că Nabokov a fost rus și a devenit american. Beckett a scris în două limbi. Cioran e un mare scriitor francez. Ionesco, și mai mare, dacă se poate spune asta. Nu sunt eu Ionesco, dar sunt un tip care crede din ce în ce mai puțin că identitatea este ceva foarte rigid și dat pentru eternitate.
Ați scris foarte multă proză în maghiară, dar, cum spuneați, versurile le-ați scris românește. Vi se dă mai ușor poezia în română?
Acum mi se dă. Probabil, pentru Ema (n.red.: partenera lui Peter). Cumva, nu-mi vine să mă adresez ei într-o limbă pe care nu o înțelege. Plus că acum deja trăiesc românește. Sunt foarte puțini oameni în București cu care eu pot să stau la o cafea în maghiară. Majoritatea vieții mele se petrece în românește.
Péter Demény citind din versurile sale la Maratonul de Poezie din cadrul Zilelor Literaturii Române la Chișinău.
Fotografie de Nadejda Roșcovanu.
Fotografie de Nadejda Roșcovanu.
Spuneați și în interviul cu Emilian Galaicu-Păun că aveți două limbi native, română și maghiară, și simțiți bine în ambele. Dar există ideea că în fiecare limbă simțim diferit, vocea ne sună diferit, în capul nostru cuvintele se așază diferit. De unde începe, pentru dumneavoastră, diferența dintre maghiară și română?
Am avut experiența unei lejerități a românilor. Romanul meu „Splendidul mistreț” a apărut în maghiară în 2017 și a avut parte de o recepție destul de circumspectă. Recepția românească a fost foarte laudativă.
E un scriitor maghiar care a devenit celebru cu romanul său „Lumânările ard până la capăt”, Sándor Márai, și tot a fost așa. Lumea elevată maghiară consideră romanul un mare kitsch, un roman sentimental. Dar publicul român îl consideră o capodoperă. La lejeritatea asta mă refer, la atitudinea lejerității românilor, care se simte și în limbă. După aceea, sigur, e limba iubirii.
Când am intrat în viața românească, am ținut să vorbesc românește și în versurile mele. Am o identitate destul de puternică în continuare în cultura maghiară. Public articole, postări, volume. Sunt ca un aisberg. Cea mai mare parte e sub apă și doar vârful se vede. Vârful meu e românește acum, dar am un bloc de gheață imens sub apă.
Ați lucrat la o editură maghiară, ați fost jurnalist pentru un ziar maghiar. Cum ați ajuns redactor-șef la o revistă în română - Matca Literară?
În 1999 lucram la o editură maghiară din Cluj pentru un salariu derizoriu. A început să se vehiculeze știrea că pornește un cotidian maghiar care recrutează oameni. Am aplicat, am reușit și am avut o carieră foarte rapidă în jurnalism. Probabil, în mine era un român, pentru că am putut reacționa cu lejeritate la niște lucruri [...] Am devenit un jurnalist, mai ales pe cultură, în maghiară.
Începând din 2003, am început să public și în românește: în Observator Cultural, pe adevarul.ro am avut un blog, am avut blogul abcentenar.
Când am ajuns la București, mi s-a oferit acest post. E mai mult decât un post, pentru că iau lucrurile foarte personal. Mă implic foarte mult în tot ceea ce fac. Câteodată asta e greu, pentru că mă consum foarte mult. Îi spun prietenei mele, care e maximalistă, că nu trebuie să murim pentru un articol, dar mor în fiecare zi pentru niște articole sau pentru orice. Și, mai ales, e și răspunderea. Totuși, sunt redactor-șef. Nu e un domeniu în care faci ceva, după aia te duci acasă și te culci. Și colegii mei se implică și nu vreau să fiu nedrept cu ei. Dar, totuși, răspunderea mea e mai mare, pentru că sub numele meu apar toate chestiile și dacă nu decid bine, iarăși mă consum și mă omor cumva.
Am avut experiența unei lejerități a românilor. Romanul meu „Splendidul mistreț” a apărut în maghiară în 2017 și a avut parte de o recepție destul de circumspectă. Recepția românească a fost foarte laudativă.
E un scriitor maghiar care a devenit celebru cu romanul său „Lumânările ard până la capăt”, Sándor Márai, și tot a fost așa. Lumea elevată maghiară consideră romanul un mare kitsch, un roman sentimental. Dar publicul român îl consideră o capodoperă. La lejeritatea asta mă refer, la atitudinea lejerității românilor, care se simte și în limbă. După aceea, sigur, e limba iubirii.
Când am intrat în viața românească, am ținut să vorbesc românește și în versurile mele. Am o identitate destul de puternică în continuare în cultura maghiară. Public articole, postări, volume. Sunt ca un aisberg. Cea mai mare parte e sub apă și doar vârful se vede. Vârful meu e românește acum, dar am un bloc de gheață imens sub apă.
Ați lucrat la o editură maghiară, ați fost jurnalist pentru un ziar maghiar. Cum ați ajuns redactor-șef la o revistă în română - Matca Literară?
În 1999 lucram la o editură maghiară din Cluj pentru un salariu derizoriu. A început să se vehiculeze știrea că pornește un cotidian maghiar care recrutează oameni. Am aplicat, am reușit și am avut o carieră foarte rapidă în jurnalism. Probabil, în mine era un român, pentru că am putut reacționa cu lejeritate la niște lucruri [...] Am devenit un jurnalist, mai ales pe cultură, în maghiară.
Începând din 2003, am început să public și în românește: în Observator Cultural, pe adevarul.ro am avut un blog, am avut blogul abcentenar.
Când am ajuns la București, mi s-a oferit acest post. E mai mult decât un post, pentru că iau lucrurile foarte personal. Mă implic foarte mult în tot ceea ce fac. Câteodată asta e greu, pentru că mă consum foarte mult. Îi spun prietenei mele, care e maximalistă, că nu trebuie să murim pentru un articol, dar mor în fiecare zi pentru niște articole sau pentru orice. Și, mai ales, e și răspunderea. Totuși, sunt redactor-șef. Nu e un domeniu în care faci ceva, după aia te duci acasă și te culci. Și colegii mei se implică și nu vreau să fiu nedrept cu ei. Dar, totuși, răspunderea mea e mai mare, pentru că sub numele meu apar toate chestiile și dacă nu decid bine, iarăși mă consum și mă omor cumva.
„Sunt un tip care crede din ce în ce mai puțin că identitatea este ceva foarte rigid
și dat pentru eternitate”
și dat pentru eternitate”
Ce provocări mai are un redactor al unei reviste ca Matca?
În ultima vreme încep să înțeleg că o problemă majoră - nu vreau să sune apocaliptic - este diferența dintre generații. Am, totuși 52 de ani. Nu înseamnă că mâine o să mor, dar e altceva decât dacă aș avea 30 sau 25. Colegii mei sunt în jurul acestor ani. E o diferență de viziune destul de importantă. A doua deosebire este că eu am experiența revistei, am lucrat la cotidian, am lucrat la săptămânal, am făcut aproape toți pașii ce trebuie făcuți. Colegii mei nu au experiența asta, cu excepții, evident. Rapiditatea sau lejeritatea, ei, în pofida tinereții lor, n-o pot prelua. Probabil au anxietăți, e tot lipsa de experiență, se tem că greșesc. Eu zic că toți greșim, dar unii dintre ei, probabil, ar înțelege asta ca și cum aș zice că putem să greșim liniștit, dar nu asta vreau să zic.
Acestea fiind spuse, am o echipă și niște colegi minunați, care chiar fac totul ca revista să fie bine. Ne dorim să facem un fenomen cultural.
În România s-au închis redacții ca Vice, Dor, și mi se pare foarte temerar să deschizi o redacție de nișă ca Matca. De unde vine necesitatea de jurnalism de cultură în România, de cronică literară?
Curajul nu e virtutea mea aici. Curtea Veche Publishing mi-au oferit posibilitatea asta, ei au pornit revista.
Când am pornit-o și am început să scriu oamenilor să ne scrie, am observat că e o sete de reviste bune. M-au refuzat foarte puțini. „Sigur, cât îți trebuie? Până când îți trebuie?”. Prima reacție asta a fost, în majoritatea covârșitoare a cazurilor.
Robert Șerban are o rubrică „În păpușoi” cu proze scurte și foarte spirituale, bine aduse din condei. Marius Chivu are rubrică la noi, Ioana Bot are rubrică. Acum la Bookfest-ul apare numărul 5 [al revistei] cu o anchetă foarte consistentă, în care au răspuns Liliana Corobca, Tatiana Țîbuleac, Gheorghe Erizanu, Emilian Galaicu-Păun, frații Vakulovski. Nimeni n-a zis „Ce vrei de la mine?” sau „Ce treabă ai tu cu noi?”. Nu știu de unde vine asta, dar am simțit o dorință de o revistă mai altfel. Mai sunt reviste, cum e Familia, care e foarte frumoasă. Iar ăsta e marele atu al revistei Matca, că e și frumoasă, are conținut frumos, o îndrăzneală fotografică și de paginare.
Conținutul fain, elevat, despre cultură nu e destul pentru generația de azi. Astăzi, dorința publicului se îndreaptă către frumusețe în toate - să fie și un format elegant, și un conținut elegant.
În ultima vreme încep să înțeleg că o problemă majoră - nu vreau să sune apocaliptic - este diferența dintre generații. Am, totuși 52 de ani. Nu înseamnă că mâine o să mor, dar e altceva decât dacă aș avea 30 sau 25. Colegii mei sunt în jurul acestor ani. E o diferență de viziune destul de importantă. A doua deosebire este că eu am experiența revistei, am lucrat la cotidian, am lucrat la săptămânal, am făcut aproape toți pașii ce trebuie făcuți. Colegii mei nu au experiența asta, cu excepții, evident. Rapiditatea sau lejeritatea, ei, în pofida tinereții lor, n-o pot prelua. Probabil au anxietăți, e tot lipsa de experiență, se tem că greșesc. Eu zic că toți greșim, dar unii dintre ei, probabil, ar înțelege asta ca și cum aș zice că putem să greșim liniștit, dar nu asta vreau să zic.
Acestea fiind spuse, am o echipă și niște colegi minunați, care chiar fac totul ca revista să fie bine. Ne dorim să facem un fenomen cultural.
În România s-au închis redacții ca Vice, Dor, și mi se pare foarte temerar să deschizi o redacție de nișă ca Matca. De unde vine necesitatea de jurnalism de cultură în România, de cronică literară?
Curajul nu e virtutea mea aici. Curtea Veche Publishing mi-au oferit posibilitatea asta, ei au pornit revista.
Când am pornit-o și am început să scriu oamenilor să ne scrie, am observat că e o sete de reviste bune. M-au refuzat foarte puțini. „Sigur, cât îți trebuie? Până când îți trebuie?”. Prima reacție asta a fost, în majoritatea covârșitoare a cazurilor.
Robert Șerban are o rubrică „În păpușoi” cu proze scurte și foarte spirituale, bine aduse din condei. Marius Chivu are rubrică la noi, Ioana Bot are rubrică. Acum la Bookfest-ul apare numărul 5 [al revistei] cu o anchetă foarte consistentă, în care au răspuns Liliana Corobca, Tatiana Țîbuleac, Gheorghe Erizanu, Emilian Galaicu-Păun, frații Vakulovski. Nimeni n-a zis „Ce vrei de la mine?” sau „Ce treabă ai tu cu noi?”. Nu știu de unde vine asta, dar am simțit o dorință de o revistă mai altfel. Mai sunt reviste, cum e Familia, care e foarte frumoasă. Iar ăsta e marele atu al revistei Matca, că e și frumoasă, are conținut frumos, o îndrăzneală fotografică și de paginare.
Conținutul fain, elevat, despre cultură nu e destul pentru generația de azi. Astăzi, dorința publicului se îndreaptă către frumusețe în toate - să fie și un format elegant, și un conținut elegant.
Care e viitorul jurnalismului de nișă, jurnalismului cultural în România?
De unde văd eu, e un viitor frumos. Nu vreau să fiu naiv sau de un optimism tâmp. Dar nici nu văd apocalipsa apropiindu-se.
Recent, în Matca s-a scris despre cartea Lorinei Bălteanu (Legată cu funia de pământ, Cartier 2023, n.red). Vă cunoașteți personal cu Tatiana Țîbuleac și cu alți scriitori de la noi. Ce părere aveți despre noul val de literatură din Moldova și cum este să citești, fiind din România, despre spațiul basarabean?
O să mă întorc la identitatea mea maghiară. Nu e același lucru cu identitatea basarabeană, dar este asemănător. Amândouă comunitățile trăim în vecinătatea altor culturi, la marginea culturii-mamă. Mi-a plăcut extraordinar de mult romanul Tatianei Țîbuleac, „Vara în care mama a avut ochii verzi”. Îmi place foarte mult ce scrie Emilian Galaicu-Păun, îmi place foarte mult Paula Erizanu. Am publicat un interviu cu ea pe site, făcut de Ramona Boldizsar, în care Paula spune lucruri foarte inteligente și foarte penetrante. Îmi place Gheorghe Erizanu, tot ce face ca editor. Îmi plac frații Vakulovski, suntem în relații foarte bune.
Cred că înțeleg mai multe decât un român verde din problemele basarabene. Nu știu multe despre istoria acestei regiuni, nu atât de aprofundat pe cât s-ar cere, dar înțeleg problemele, viziunile, rănile.
Spuneați, tot într-un interviu, că Moldova este „un Ardeal mai altfel”. Ce alte similarități ați mai găsit aici?
În afara arhitecturii staliniste, am văzut și arhitectură care amintește de Cluj. Chiar și spațiul ăsta în care suntem, casa asta [conacul Cheșco] ar putea fi în Cluj. Ieri, când ne-am plimbat spre Muzeul Literaturii Române, a fost o stradă fix ca și Calea Manastur din Cluj. Am niște senzații de parcă aș fi acasă, într-un fel. Mixajul cultural – acolo, români și maghiari, aici, ruși și români, ceva slavofil și român. Melanjul acesta cultural te formează, într-un fel.
De unde văd eu, e un viitor frumos. Nu vreau să fiu naiv sau de un optimism tâmp. Dar nici nu văd apocalipsa apropiindu-se.
Recent, în Matca s-a scris despre cartea Lorinei Bălteanu (Legată cu funia de pământ, Cartier 2023, n.red). Vă cunoașteți personal cu Tatiana Țîbuleac și cu alți scriitori de la noi. Ce părere aveți despre noul val de literatură din Moldova și cum este să citești, fiind din România, despre spațiul basarabean?
O să mă întorc la identitatea mea maghiară. Nu e același lucru cu identitatea basarabeană, dar este asemănător. Amândouă comunitățile trăim în vecinătatea altor culturi, la marginea culturii-mamă. Mi-a plăcut extraordinar de mult romanul Tatianei Țîbuleac, „Vara în care mama a avut ochii verzi”. Îmi place foarte mult ce scrie Emilian Galaicu-Păun, îmi place foarte mult Paula Erizanu. Am publicat un interviu cu ea pe site, făcut de Ramona Boldizsar, în care Paula spune lucruri foarte inteligente și foarte penetrante. Îmi place Gheorghe Erizanu, tot ce face ca editor. Îmi plac frații Vakulovski, suntem în relații foarte bune.
Cred că înțeleg mai multe decât un român verde din problemele basarabene. Nu știu multe despre istoria acestei regiuni, nu atât de aprofundat pe cât s-ar cere, dar înțeleg problemele, viziunile, rănile.
Spuneați, tot într-un interviu, că Moldova este „un Ardeal mai altfel”. Ce alte similarități ați mai găsit aici?
În afara arhitecturii staliniste, am văzut și arhitectură care amintește de Cluj. Chiar și spațiul ăsta în care suntem, casa asta [conacul Cheșco] ar putea fi în Cluj. Ieri, când ne-am plimbat spre Muzeul Literaturii Române, a fost o stradă fix ca și Calea Manastur din Cluj. Am niște senzații de parcă aș fi acasă, într-un fel. Mixajul cultural – acolo, români și maghiari, aici, ruși și români, ceva slavofil și român. Melanjul acesta cultural te formează, într-un fel.
Acest interviu a fost realizat în cadrul Zilelor Literaturii Române la Chișinău, ediția a VIII-a,
desfășurate în perioada 14-18 mai 2024.
Fotografii de Nadejda Roșcovanu.
desfășurate în perioada 14-18 mai 2024.
Fotografii de Nadejda Roșcovanu.
Text de Patricia Mihailă
Editat de Anastasia Condruc
Editat de Anastasia Condruc
