În atelierul de tâmplărie improvizat în garajul vechi al părinților, Igor lustruiește asiduu scândurile de stejar. Le ia una câte una și le netezește cu rindeaua până nu mai simte așchii sub degete și scândura devine netedă. E o zi răcoroasă de mai, dar de la efort îi apar broboane de transpirație printre șuvițele de păr șaten de pe frunte. Igor, însă, își continuă munca.
În ultimii ani, tâmplăria e pasiunea lui. A învățat tâmplărie în anii de studenție, ca să mai aibă o profesie, iar azi îi aduce satisfacție nemăsurată și ceva profit. Să muncești cu mâinile, crede Igor, e o activitate aproape terapeutică. Una care te poate scoate din stări copleșitoare și te face să uiți, pentru un timp, de trecut. Pentru câteva ore, în atelier ești doar tu și lemnul.
Copilăria la Florești
Igor s-a născut și a copilărit în orașul Florești. La școală stătea prin primele bănci, dar „niciodată în prima, că nu mai eram eu chiar așa de exemplar”, glumește el. Avea părinți iubitori și un frate mai mare, pe „badea”. Mergea la lecții, participa la concursuri, juca fotbal în curte cu băieții – viața de copil al lui Igor mergea pe un făgaș obișnuit. La doar 12 ani, însă, viața lui s-a schimbat ireversibil.
Lovitura care i-a schimbat copilăria
Larmă, voci stridente de băieți, durere insuportabilă de cap. E ce-și amintește Igor din acea zi. Se certase cu câțiva băieți de vârsta lui, nu mai tare decât o făceau de obicei. Grupului gălăgios i s-au alăturat, însă, tot mai mulți, până când Igor s-a văzut încercuit de 20 de fețe care strigau, îl împingeau și urlau la el.
A fost trântit la pământ, iar o lovitură, una singură, dar decisivă în moalele capului, l-a dezorientat complet. Băieții s-au oprit speriați, dar răul cel mai mare fusese făcut atunci, spune Igor. Lovitura a cauzat o puternică comoție cerebrală, care ar fi declanșat, crede el, începutul tulburării lui de sănătate mintală.
„Nu am știut să tratăm corect atunci acea comoție. Eu m-am dus acasă și am dormit după aceea…”, mărturisește bărbatul. După lovitură, lui Igor i-au apărut simptome îngrijorătoare. Dureri insuportabile de cap, amețeli și, mai presus de toate, o senzație înfricoșătoare de lipsă de control: a emoțiilor, a stărilor, a sinelui.
Pacient la 12 ani
Un băiețel de 12 ani se află într-o încăpere mare, răcoroasă de spital, și aude în jur un cuvânt pe care încă nu-l înțelege prea bine: psihiatrie. În anul în care a primit lovitura, Igor a avut prima internare la Spitalul de Psihiatrie din Bălți, care a durat câteva săptămâni. „Pentru părinții mei a fost o tragedie, desigur…”, spune Igor îngândurat. Chiar dacă nici mama și nici tata n-a pronunțat acest cuvânt, bărbatul spune că „l-a simțit” în ei. Deși îndurerați, părinții i-au fost alături în tot acest timp.
Chiar și badea, care-l mai tachina uneori cum fac frații mai mari, a înțeles rapid despre ce vorba și a fost înțelegător. Pentru Igor, familia e spațiul de încredere în care s-a simțit acceptat.
Ani zbuciumați de liceu
Părinții au reacționat prompt la crizele care au urmat în adolescență. Pe la 15 ani, bărbatul a pierdut-o pe bunica din partea mamei, de care s-a simțit în mod special apropiat. „A fost o pierdere foarte mare, iar astfel de pierderi nu pot să nu lase urme”, mărturisește Igor. A urmat o criză, apoi a doua spitalizare la Bălți.
Zbuciumul anilor de liceu nu s-a oprit aici. Ultima internare a fost cea mai dificilă și a durat șase luni care-au părut interminabile. „Am stat întâi trei luni, după care am ieșit pe două săptămâni. Nu mă simțeam mai bine și m-am internat repetat pentru încă trei luni”, explică bărbatul.
Citește și despre stările cenușii ale Alinei
Atunci Igor a învățat să-și cunoască simptomele, să le anticipeze și să meargă la medic înainte ca crizele să-și arate colții. De 19 ani, Igor nu a mai avut nicio criză. Deși vorbește fără rezerve despre istoricul tulburării sale, lui Igor nu-i place să-și rostească diagnosticul cu voce tare. Îl menționează doar o singură dată cu jumătate de voce, ca pe un secret. O combinație de cuvinte care lui nu-i spun neapărat mare lucru despre sine.
Procesul
După liceu, Igor a ales să studieze limbile străine. A absolvit Universitatea „Alecu Russo” din Bălți cu note bune și „fără a da bani”, lucru de care e mândru. După absolvire s-a angajat ca profesor în două școli din Florești.
Interacțiunea cu sistemul de educație, însă, l-a decepționat profund. Un conflict cu directoarea uneia din școlile în care preda a culminat cu un proces de judecată întins pe patru ani, intentat de Igor către instituție. Deși preferă să lase în umbră detaliile, Igor spune că femeia ar fi avut din start o atitudine ostilă față de el. „Chiar și la proces încerca să mă înjosească, să-mi arunce cuvinte de ocară despre diagnosticul meu”, spune cu dezamăgire bărbatul.
Atelierul (improvizat) de tâmplărie
Azi Igor e sigur că nu mai vrea să aibă de-a face cu sistemul educațional din Moldova. În schimb, dedică timp tâmplăriei, din care-și câștigă parțial traiul, și studierii aprofundate a limbii engleze de care e pasionat.
Tata l-a ajutat să-și organizeze atelierul și tot el e cel mai mare susținător al fiului. „Tata îmi comandă ba una, ba alta, și vrea să-mi plătească”, povestește bărbatul. „Clar că eu nu pot lua bani de la dânsul, dar el insistă și insistă, cică «decât să-i dau altcuiva, îți dau banii ție și rămân tot în familie» și deja accept”, râde el.
Colo niște tocătoare, dincolo mobilier, pe undeva niște bănci în oraș și așa lui Igor i s-a dus vestea de tâmplar în Florești. Cu tâmplăria a ajuns în Germania și Olanda, unde a muncit cu lemnul și a făcut ceva bani.
De curând, Igor și-a întemeiat propria familie. Cu un zâmbet discret, bărbatul confirmă că verigheta lucioasă de pe inelarul drept e o „achiziție” din iarna acestui an, când s-a căsătorit cu prietena lui. Tot de anul ăsta Igor vine o dată pe săptămână la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală din Florești în calitate de susținător de la egal la egal.
„Ei trec prin ce am trecut și eu și asta ne apropie”
În fiecare miercuri, Igor se scoală dis-de-dimineață ca la 8 să ajungă la centru. E ora când se adună cei mai mulți beneficiari. Până pe la 10-11, Igor are discuții individuale cu ei, uneori și de grup. „Ei trec prin ceea ce am trecut și eu. Simțind asta, eu le pot fi aproape. Pot să-i ajut, să le spun că mai este cineva care îi înțelege, care a trecut prin aceleași greutăți și suferințe emoționale”.
Igor spune că în asemenea discuții se cere multă delicatețe. „Când încerci să le arăți că știi prin ce trec oamenii, pentru că ai avut o experiență asemănătoare, trebuie să fii atent să nu oferi prea multe detalii, să nu aduci discuția spre tine. Asta poate să-i sensibilizeze și să-i doară prea tare”, explică bărbatul.
Aproape de prânz, când ultimul beneficiar iese pe ușile centrului, Igor merge acasă. Se oprește la supermarketul de vizavi ca să cumpere ce mai lipsește în frigider, apoi merge spre apartamentul unde locuiește cu soția lui. Iar dup-amiază, dacă-i ajunge timp sau are vreo comandă, Igor se îndreaptă domol spre micul atelier de tâmplărie, în oaza lui de liniște.
Acest articol apare în parteneriat cu proiectul moldo-elvețian MENSANA – „Suport pentru reforma serviciilor de sănătate mintală în Moldova”. Conținutul acestui articol nu reflectă neapărat punctul de vedere al donatorului.
