De ce poetul Grigore Vieru a fost un neliniştit chiar şi în ultimii ani ai vieţii? De ce nu s-a retras în spatele cortinei aurite a laudelor binemeritate sau a exegezelor ample şi asiguratorii de clară statuare în contextul literar general românesc, nu a stat proptit în vreun jilţ de piele de forma tronului spre a da verdicte şi a fi mentor de şcoli literare, la care aspiranţii la gloria Parnasului să-şi drămăluiască biografiile? Ba mai mult: întristat de laude, el le-a dat acestor jinduitori prilejuri de altfel de interpretări, când, în replică, afirmă public: „N-am geniu şi nici nu ştiu dacă sunt un mare poet”.
