După adunarea scriitorilor de acum două săptămâni, Eugen Cioclea se prăbuşise sub masă, în mijlocul barului şi toată lumea păşea peste el ca peste o mobilă şi-şi vedea de ceaiurile lor.

Ultima care l-a văzut a fost portăreasa Uniunii Scriitorilor. Zicea că se ruga de toată lumea să-l ducă acasă. Sau să-i dea ceva să mănânce.

Pe criticul literar Mihai Cimpoi l-am cunoscut cu mult înainte de a-l cunoaşte pe omul Mihai Cimpoi. Prima sa carte mi-a căzut în mână, când încă eram elev, la biblioteca din Flutura, Cicatricea lui Ulise, şi am citit-o dintr-o răsuflare. După care am recitit-o. În foarte scurt timp, m-am umplut şi eu de cicatrici, cartea lui Cimpoi însă mi-a devenit una dintre cărţile mele preferate.

Pe scenă urcau doar cei mai curajoşi. Majoritatea foarte tineri. Cornel Rusnac şi Vasile Ernu mai erau încă elevi, Fidel Galaicu şi Valentin erau studenţi, Anatol Şalaru, Vasile Maxim şi Valeriu Ciubotaru erau după facultate.

Îi vezi cum se târâie: le fâlfâie paltoanele și din buzunare ies molii, se lasă frig în jur, chiar dacă e deja frig, asfaltul parcă îi aruncă înapoi, dar nici cerului nu-i șade bine cu ei, carnea li s-a stricat demult, cui i-a mai rămas un obraz – și acela îi cade, pute a naftalină, mirosul răzbate și prin televizor, miroase și a furt din kolhoz, miroase și a foamete, și a Siberie, și a pușcărie, și a NKVD și a Stalin, și a biserici devastate, și a carnete roșii cu secera și ciocanul.

Copil de migranţi. Copil de gastarbaiter, cu tata plecat să muncească la Moscova sau în Parma. Sau în Madrid sau în Lisabona. Plecat demult, odată ce fata sa nu-l mai ţine minte la faţă şi îl confundă cu primul bărbat pe care-l vede.

În fiecare toamnă, la Sibiu are loc un festival internaţional de poezie. E un festival prestigios, la care vin unii dintre cei mai în formă poeţi din România şi din străinătate. An de an, cele mai importante reviste de literatură din România reflectă viaţa festivalului. Din presa culturală, mă informam şi eu despre noutăţile festivalului şi, de fiecare dată, mă trezeam că-i invidiam pe poeţii invitaţi la festival.

Dacă primarul ar eutanasia bătrânul câine maidanez – nimeni din blocurile astea nu l-ar mai vota. Asta e fabula, asta-i morala.

Am început să citesc Sorgul roșu cu neîncredere, cum pățesc de multe ori când e vorba de vreo carte lăudată și premiată. Auzisem puțin de Mo Yan înainte ca scriitorul chinez să ia premiul Nobel pentru literatură. Mă amuzasem că Ana-Maria Caia a făcut o asociație, Martorii lui Mo Yan, pornită doar din patima față de cărțile prozatorului chinez.