„Savurează gustul fericirii”, stă scris pe-un frigider plin doldora cu înghețate. Un băiețel de cam zece ani își ia hotărât patru Eskimo-uri. Între timp, tatăl său alege din priviri cel mai durduliu și copt harbuz din cei câțiva care stau așezați chiar la intrarea în magazin.
Cei doi se apropie de tejghea, iar în timp ce bărbatul își numără agale bancnotele, vânzătoarea își oprește privirea asupra micului cumpărător. Îi zâmbește cu duioșie și, de parcă ar relua o conversație rămasă de mai demult între ei, îl întreabă:

– Ce-i, mititelule, te mai dor șalele?

Copilul chicotește și se ascunde după tatăl său care, mirat, îi spune femeii:

– Cum adică, de pe acum să-l doară șalele?

Femeia îi povestește că, prin primăvară, băiatul intrase în magazin venind de la școală. Cu ghiozdanul târâș, atunci „i s-a jăluit că-l dor șalele la cât îi de plin de cărți”. Iar ea reține mai toate destăinuirile cumpărătorilor care trec pragul acestui magazin sătesc. Pentru că mulți vin aici ca într-un loc în care știu că, pe lângă pâinea ori laptele de care au nevoie, vor găsi și pe cineva cu care să schimbe o vorbă, de la care să afle vreo noutate sau în fața căruia să-și îngăduie un oftat.

Eu, de câte ori merg la hipermarketul de lângă casă, împânzit de sute de oameni care forfotesc cu cărucioarele precum furnicile într-un mușuroi, de atâtea ori mă surprind urmând același „protocol” de gesturi automatizate: merg printre rafturi ca la un maraton, mă pierd printre sortimente, întorc ambalajele pe toate părțile, citesc etichete și valori nutriționale, compar, mă răzgândesc, umplu coșul și aștept să plătesc în timp ce produsele înaintează pe bandă ca la un abator.

Pe fundalul clinchetelor caselor de marcat, îmi revine în minte ritmul domol al celor câtorva oameni care își fac cumpărăturile într-un magazin alimentar din Horodiște. La numai câțiva zeci de kilometri distanță, aceeași nevoie de a cumpăra o pâine ne poate purta prin experiențe atât de diferite. De aceea mi-am și dorit să scriu acest text.

Tot mai mulți dintre locuitorii Republicii Moldova trăiesc în Chișinău. La recensământul din 2024, aproape trei din zece locuiau în municipiu. La recensământul din 2014, erau aproximativ doi din zece. Totodată, a crescut și proporția celor care trăiesc în orașele țării: de la 38,5% la 46,4%, creștere înregistrată într-un deceniu. Iar între timp, unii spun simplist că „satele mor”.

Dar pe mine m-a interesat să aflu cum se trăiește totuși, în 2026, în satele din care o bună parte dintre locuitori au plecat? Ce griji și ce bucurii le umplu viața celor care au rămas? Ce s-a schimbat și ce continuă poate la fel?

Cu întrebările astea am ajuns la Horodiște, un sat din raionul Călărași, situat la 70 km de capitală. Și ce loc mai bun să găsesc răspunsurile decât un magazin alimentar? Un fel de „mall” al satului, am concluzionat, sau poate unul dintre puținele locuri în care poți întâlni bătrânii și tinerii deopotrivă. Așa că mi-am făcut loc printre acești oameni, fără o listă de cumpărături, dar cu un carnețel și un aparat de fotografiat în mâini.

Magazinul în care mi-am petrecut mai bine de jumătate de zi se află aproape de intrarea în sat și stă față în față cu o stație. Câteva trepte late, cu marginile ciobite pe alocuri, urcă spre ușă, între coloanele cenușii care susțin acoperișul albastru prelungit deasupra terasei. De-o parte și de alta a intrării, în spatele balustradelor metalice cu înflorituri, sunt amenajate două spații cu mese și bănci vopsite în verde, la fel ca pereții exteriori ai magazinului.

Terasa îmi lasă impresia că are o regulă nescrisă: în stânga se adună în mare parte fete, femei și copii, iar în dreapta - bărbați, de parcă fiecare ar ști dinainte în care parte să se așeze după ce iese din magazin. Însă și de-o parte, și de alta, se potolesc setea și căldura: cu băuturi carbogazoase, cu înghețate sau cvas, după poftă.

De peste drum, chiar lângă stație, „un concurent” al magazinului – un băiat în vârstă de 13 ani, scrutează din priviri oamenii de la terasă. Stă pe-un scaun de lemn, adăpostit la umbra unui nuc. Cu un cântar alături, o cutie de carton plină cu ardei și alte câteva lăzi cu roșii, el își așteaptă cumpărătorii. Asta este una dintre ocupațiile cu care își valorifică timpul din vacanța de vară.

Legumele sunt din grădina de acasă, iar cu ce vinde speră să-și ajute părinții să mai facă un ban. Numai că azi roșiile și ardeii se întorc acasă aproape așa cum au venit. „Stau încă oleacă și mă duc, că azi nu prea-mi merge cu vândutul”, îmi spune băiatul aproape de ora 12, atunci când vânzătoarele au pauza de masă, iar ușa magazinului se închide pentru jumătate de oră.

Interiorul magazinului se scaldă într-o lumină difuză, un fel de semi-întuneric galben-verzui în care se înghesuie mărfuri care mai de care. Privirea-mi trece din raft în raft și are de urcat până aproape de tavan ca să cuprindă tot ce încape aici. Lângă ușă, câteva portocale și lămâi pun culoare pe o poliță, deasupra lăzilor cu legume. Carnea, mezelurile și scrumbiile stau ca la expoziție într-o vitrină frigorifică al cărei „acoperiș” a devenit și el raft pentru pungile transparente umplute cu biscuiți rotunzi, alungiți, rumeni sau pudrați. Vizavi, pe-un raft de sus, un „Cristinel” și-o „Cristinuța” împart lovituri de picior de pe cutiile cu pufuleți care mă teleportează, pe nepregătite, în copilărie.

Frigiderele bâzâie ca un roi de albine. În spatele tejghelei, tăriile ocupă un raft întreg, într-un șir de expoziție cu sticle de diferite forme și înălțimi, fiecare cu prețul lipit pe câte un petic verde-aprins. Sub ele, bomboanele și ciocolatele compun o paletă largă de culori, în cutii de carton dezvelite, pe ale căror margini stau scrise de mână prețurile per kilogram.

Pe rafturile din mijlocul magazinului, conservele se înalță în mici turnuri. Lateral, detergenții și șampoanele stau în șiruri, cu jucării în cutii deasupra și papuci în cutii dedesubt. Printre toate își găsesc loc suluri de mușama, veselă, o bicicletă așezată sus de tot și o saltea gonflabilă. Undeva mai aproape de intrare, agățată lângă niște pachete cu semințe, o păpușă în rochiță roz ne privește sfredelitor dintr-un ambalaj transparent.

Printre atâtea detalii pe care încă încerc să le cuprind cu privirea, le cunosc și pe cele două vânzătoare: Tatiana și Elena. Ambele poartă șorțuri, probabil parte din uniforma lor: al Tatianei e de-un albastru viu, cu margini albe, iar al Elenei bate spre un fel de verde-petrol, mărginit de o dungă turcoaz. Tatiana lucrează în acest magazin de 10 ani, Elena – de 12.

Însă nu apuc să le cuprind pe toate cu privirea, căci aud un „Bună ziua la neavoastri” spus de un glas tremurând. Văd prima cumpărătoare la nici zece minute după pauza de masă. O broboadă în nuanțe de roșu-cărămiziu îi încadrează chipul, lăsându-i la vedere câteva fire cărunte pe lângă tâmple.

Surprind cele două pâini pe care și le așază bătrâna cu un gest grijuliu într-o pungă de plastic. Mai văd cum scoate o punguță cu bani din buzunarul halatului albastru înflorat. Își achită cumpărătura numărând meticulos monedele de care are nevoie ca să ajungă la prețul de 12 lei pentru cele două pâini. „Hai, o zi bună să aveți” e ultimul gest cu care se îndreaptă spre ușa magazinului.

Femeia are 75 de ani, a fost operată la ambele picioare și trăiește de una singură la vreo zece minute distanță de magazin. Nu are nicio rudă rămasă în sat. Unul dintre băieții ei, Stiopa, trăiește la Moscova. Nu l-a văzut de mai bine de cinci ani. Și îi este dor de el. Și mai are „un năcaz”: nu poate vorbi pe Viber cu Stiopa.

– Au închis rușii ăia și Viber-ul, îmi zice.

În rest, se descurcă cu toate. Chiar și cu cele două picioare operate, lucrează „încetișor”, pe lângă casă. Iar a „lucra încetișor” presupune să ai păsări, să crești cartofi, roșii, ceapă... să faci conserve pentru iarnă - toate de una singură, la 75 de ani.

– Aista-i jobul meu la bătrânețe, cum ar veni, îmi spune surâzând.

Bătrâna nu cumpără prea multe de la magazin. Din ce muncește pe lângă casă își asigură o bună parte din hrană, așa că îi rămâne de cumpărat poate oțet, sare, capace pentru borcane sau ce nu poate face cu mâna ei, îmi spune. Ar coace și pâine, doar că atunci ce-ar mai aduce-o la magazin, unde mai găsește cu cine să schimbe o vorbă?

Magazinul se deschide în fiecare zi la ora șapte dimineața, îndeosebi pentru cei care „au de ajuns în altă parte”. În primele două ore, cele mai cerute sunt cafeaua și țigările, îmi spun vânzătoarele. Cei mai matinali cumpărători intră cu o zi de muncă în față: unii merg la Călărași pentru a câștiga bani, alții lucrează „cu pământurile” sau undeva prin sat.

Din vorbă în vorbă, aflu și cu cât se plătește o asemenea zi de muncă: cel puțin 400 de lei pentru omul care vine să strângă roada, să lucreze pământul, să facă ordine prin gospodărie ori să taie lemne. Și asta cu program fix, de la opt dimineața până la cinci seara, cu pauză de masă. Exact ca la un „job corporativ”, am gândit în sinea mea.

Însă până să se împrăștie fiecare la treaba lui, dimineața își iau răgazul pentru a savura cafeaua la terasa magazinului. Mă gândesc la cafeaua pe care, la oraș, o putem cumpăra aproape la fiecare colț, din gherete cât un dulap ori din cafenelele în stil parizian. Aici însă, pentru același obicei de dimineață, oamenii deschid ușa magazinului alimentar; o ușă care primește cumpărători până la nouă seara, în fiecare zi a săptămânii.

Tatiana și Elena, vânzătoarele, îmi descriu diminețile acestui magazin ca pe-un tablou care le trece prin fața ochilor zi de zi.

– Iiii, numai să vedeți ce-i aici dimineața! Oamenii stau în rând mai ceva ca la un supermarket, vă spun sincer. Cafea și țigări, cafea și țigări - asta se cumpără de obicei când deschidem magazinul.

– Da-i interesant să te uiți așa la fiecare cum intră la noi cam adormit, cam turtit, dar după se energizează și pleacă la lucru”, spune Tatiana în timp ce șterge, cu o cârpă umezită, geamul ușii de la intrare.

Atât apuc să aud de la ele până intră următoarea cumpărătoare:

– O bere rece, plăcinte cu brânză și somon. După asta am venit, anunță femeia cu mâinile împreunate la spate, cu bărbia ridicată și ochii cercetând cu atenție magazinul.

Are ceva ceremonios în felul în care se oprește la tejghea, cu lista cumpărăturilor rostită dintr-o răsuflare. Impune prin ținută, dar deslușesc și ceva șugubăț în felul în care își privește interlocutorul drept în ochi și prelungește puțin așteptarea înaintea fiecărei replici. De parcă ar ști deja ce urmează să spună și ar mai ține vorbele o clipă pentru ea, de dragul efectului.

Fiindcă preferă să nu fie fotografiată, asta este imaginea ei pe care reușesc să mi-o întipăresc în minte.

Tatiana pornește spre cealaltă parte a magazinului ca să aducă produsele și-i spune din mers:

–Ehe, da matale azi îți faci răsfățurile!

– D-apoi și am voie, îi răspunde bătrâna pe un ton glumeț.

Mai rămâne la vorbă cu cele două vânzătoare, iar dintre replicile lor prind una pe care mi-o notez în telefon:

– Calul e pe patru picioare și se poticnește, d-apoi omul care-i pe două...

Aflu că e de baștină din Horodiște. Aici a lucrat la grădiniță 32 de ani, în calitate de bucătăreasă. Acum se întreține din pensia de trei mii de lei, care nu i-ar ajunge dacă nu ar avea ajutorul suplimentar al copiilor. Ea își rezumă socotelile în felul următor:

– Tăt îi bine, numai leafa îi rea!

Fiecare zi a ei începe la cinci dimineața, iar primul lucru pe care îl face e să dea apă la pui și la căței. Cu ei mai stă și de vorbă, căci „mahalaua a cam rămas pustie”. Pentru alte glasuri cunoscute are telefonul prin care își poate auzi unicul frate al ei rămas în viață și pe cei trei copii plecați peste hotare. Cu toți ține legătura mai mult prin internet, subiect despre care vorbește cu aceeași dezinvoltură cu care și-a cerut berea, plăcintele și somonul:

– Dacă o dat Dumnezeu la toți, eu de ce să nu mă folosesc de internet?!

Îi place să scrolleze îndeosebi pe Facebook și TikTok, iar televizorul aproape că nu-l mai folosește. Aflu că pe aceste platforme urmărește inclusiv știrile și tot ce se mai întâmplă în lume.

– Acum avem de toate, da parcă oameni nu-s și parcă n-ai cu cine te mângâia, mie așa îmi pare. Da-n rest, e bine de trăit..., e ultima replică a ei pe care o rețin.

Și Elena, vânzătoarea, îmi spune că observă o tendință de „rarefiere” a locuitorilor din sat. Ea este originară din raionul Hâncești, însă la Horodiște a venit cu mai bine de 20 de ani în urmă, după ce s-a căsătorit. De atunci a lucrat câțiva ani într-un magazin din altă parte de sat, deținut de același proprietar.

– Acolo stăteam cu o căldare de siliotcă (n.r. - „scrumbrie”) în față vreo două-trei zile și nu vindeam nimic din ea, îmi zice.

Aici, spune Elena, intră mai multă lume decât la celălalt magazin, deși, de la un an la altul, îi pare că sunt tot mai puțini oameni în sat. Luna august mai schimbă priveliștea de după tejghea pentru că e vreme de vacanță, cei plecați peste hotare se întorc acasă, lumea are mai mult răgaz - de asta și magazinul e mai plin de „forfotă”. În rest, sunt zile în care o apasă singurătatea:

– Uneori stăm singure aici și ne uităm prin geam la stația și drumul pustiu din fața noastră.

Conform ultimului recensământ, în Horodiște trăiesc circa 1.600 de persoane. Numărul lor s-a diminuat cu circa 30% în ultimii zece ani.

Eu însă am prins magazinul într-o zi în care singurătatea despre care vorbește Elena era greu de închipuit . Înăuntru și pe terasă, oamenii se adunau cu un fel de dispoziție de sărbătoare, deși era o vinere oarecare. O vinere care se simțea ca o duminică.
Pe la două după-amiază, număr vreo doisprezece cumpărători concomitent numai în interiorul magazinului. Între rafturi și frigidere abia mai rămâne loc de trecut. Fiecare caută ceva, dar, până să găsească, se consultă cu vânzătoarele:

– Tani’, da care-i cea mai bună?;

– Da asta cât costă?

Copiii vin preponderent după înghețată și semințe, bărbați la bustul gol intră să cumpere cvas, bere sau mojito la 12 lei paharul. Se glumește, se comentează, se emit sentințe. Printre vocile pe care le aud, deslușesc și vorbe în italiană. Dar, din tot acest zumzet, îmi rămân în însemnări bucăți de conversație, unele fără început, altele fără continuare:

„Te-am sunat să te întreb dacă ai… n-am vrut să vin pe degeaba la magazin”;

„De care vreți, de aceea vă fac”;

„Dacă lucrăm, lucrăm”.

„Matale ne rezolvi repede”;

„Nici nu știi de ce să te apuci și cum să te apuci” – parcă replica e și despre mine în acel moment al zilei.

Magazinul este unul dintre puținele locuri din localitate în care tinerii pot să se adune și să socializeze. Un fel de „club al tineretului”, dacă ar fi să rezum ce-mi povestește Andrei Gheorghe. Îmbrăcat într-un tricou bleumarin, cu o sticlă mare de băutură portocalie sub braț și alte câteva cumpărături în mână, bărbatul îmi pare senin și „deschis la vorbă”, dar cu un ușor aer nostalgic în privire. Îmi povestește despre cei trei băieți ai lui, „învățați, bine așezați, dar toți plecați”.

– Generațiile de acum sunt așa, văd eu, mai hotărâte, mai ambițioase și poate nu atât de înrădăcinate de locul în care s-au născut, îmi spune.

Tinerii își doresc mai multe oportunități și comodități, iar traiul la sat le oferă prea puține șanse ca să-și realizeze planurile.

– N-au loc să-și deschidă aripile până la final, explică Andrei.

Îmi spune că, pe când era el tânăr, viitorul era ceva pe care nu prea îndrăznea să și-l imagineze altfel decât îi fusese trasat:

– La sat te-ai născut, la sat ai rămas, nu să te uiți în alte părți, să zici că acolo-i mai bine și să vrei și tu așa.

Dar asta nu înseamnă că acum e mai ușor sau mai bine. Se întreabă dacă atâtea posibilități nu vin cu un alt cost după ele.

Totuși, fiindcă trăiește la vreo 50 de metri de magazin, spune că îl bucură să-i vadă aici dându-și întâlnire pe tinerii care mai sunt în Horodiște. Îi pare rău că nu au un club, cum era pe timpul lui „clubul Vics”, unde tinerii se adunau, socializau și dansau. La club și-a cunoscut și el soția, care nu mai trăiește de 26 de ani. Îmi spune asta, oftează și coboară treptele.

Reușesc să surprind în acea zi de august mai mulți tineri și adolescenți trecând pragul magazinului și rămânând mai mult timp în preajma lui. De exemplu, câteva fete își cumpără înghețate și băuturi carbogazoase, petrecând mai bine de două ore la terasa magazinului. Le surprind prin geam, aplecate spre un telefon și râzând cu atâta poftă… Nu știu ce urmăresc pe ecran, dar, judecând după chipurile lor, e ceva acolo care le amuză și le captează atenția în egală măsură.

Cât le urmăresc, observ că telefoanele nu le lipsesc din mâini nici atunci când vorbesc între ele. Privirile lor trec de la ecrane la chipuri și înapoi. Mă gândesc la aceste dispozitive ca la liantul conversației lor, de parcă de acolo și-ar găsi subiectele și lucrurile de povestit.
La un moment dat, vocile lor se întețesc. Surprind și oftatul a doi bătrâni care comentează:

– Iaca poftim, tineretul din ziua de azi… oare altceva n-au de făcut ele ziua în amiaza mare?

„Confruntarea generațiilor”, îmi spun în gând și simt un contrast de atitudine. Andrei Gheorghe se bucură că tinerii din sat mai au unde să se adune și să socializeze. Cei doi săteni se întreabă de ce fetele nu-și găsesc altceva de făcut.

Apoi aud ușa cum se deschide brusc și zgomotos trântindu-se. Tot atunci văd un tânăr cu șapca vișinie așezată invers, tricou larg, bleu, și tatuaje care îi coboară pe brațe până la încheieturile mâinii. Înaintează cu pași repezi, salută vânzătoarele pe un ton șugubăț și, fără prea multe menajamente, trece în spatele tejghelei.

– Ca de obicei? îl întreabă Tatiana.

– Ca de obicei, da mă descurc eu singur, voi căutați-vă de treabă.

Abia când îl văd în fața aparatului înțeleg că cei doi vorbesc despre cafea. Cu telefonul lipit de ureche, apasă aproape mașinal butoanele aparatului, potrivind un păhărel de carton în timp ce el își continuă conversația la telefon. Pe ecranul albastru apare comanda pentru espresso.

Aparatul stă înghesuit între cutiile cu dulciuri, pliculețe de cafea și cartele de telefonie, sub raftul de sticle cu tărie. Tânărul se mișcă printre toate cu o familiaritate care mă face să mă întreb de câte ori a repetat scena aceasta. Observ că după ce își ia cafeaua, ritmul mișcărilor i se schimbă. Soarbe din păhărel și mai zăbovește la vorbă cu vânzătoarele. Graba cu care a intrat pare că a ținut doar până la tejghea.

Îl cheamă Veaceslav și, pe măsură ce discutăm, înțeleg de unde vine familiaritatea cu care a intrat în magazin. Are o companie de taxi și una de închirieri auto, iar munca de șofer îl poartă des prin satele din împrejurimi. Așa și oprirea la magazinul din Horodiște a devenit o rutină din viața lui:

– Vin aici pentru o cafea, o apă, uneori cumpărături pentru acasă și câteva vorbe cu vânzătoarele care mi-s ca niște prietene.

Îmi spune că îi place felul lor de a-l întâmpina, că pot să glumească și să se ajute reciproc. Datorită opririlor pe care le face la magazin, oamenii de aici au început să-l cunoască și să-l sune pentru a comanda curse. Așa i-au venit și mai mulți clienți, și motive să revină la magazin.

Îmi povestește că toamna întâlnește aici producători locali, iar vorba ajunge de la ce cultivă fiecare, la taximetrie și idei de afaceri care ar mai putea prinde în zonă. Și Veaceslav s-a gândit și să mai înceapă ceva aici, dar prețul unui spațiu de închiriat sau de cumpărat l-a făcut să dea înapoi.

Drumul îi dă bătăi de cap, mai ales iarna, dar și acum gropile de la intrarea în sat sunt o adevărată provocare pentru circulația în zonă. Totuși, apropierea de orașul Călărași, care e la doar opt km de sat, face locul convenabil pentru cursele de taxi.

Veaceslav se trage de la Ungheni și trăiește într-un apartament micuț din Călărași, acolo unde a ales să rămână după ce și-a încheiat studiile la fostul colegiu de pedagogie. Mi-a spus că își dorește să se mute în Horodiște sau într-un sat învecinat pentru că aici ar avea mai mulți cunoscuți decât în oraș. Până atunci, la magazin pare că-i deja de-al locului, m-am gândit.

După plecarea lui Veaceslav, magazinul este iarăși gol. Tatiana profită de acest răgaz ca să așeze pe rafturi și în frigidere câteva mărfuri primite. Îmi explică și după ce se ghidează: produsele mai ieftine le pune în față, „așa, mai la vedere”. Cele mai scumpe ori mai puțin cumpărate își găsesc loc „mai printre colțuri”.

Înțeleg că Tatiana știe ce se cumpără cel mai des în acest magazin și ce se vinde mai greu. În zece ani de când lucrează aici, a însușit și comportamentul de cumpărat al unora. Totuși, un lucru care o pune pe gânduri este tendința către consumul de alcool care persistă mai ales în câteva dintre familiile social-vulnerabile din sat:

– Eu văd cum ei vin și de 200 de lei nu cumpără ceva de mâncare pentru ei sau pentru copii, dar cumpără bere sau tărie. Și eu trebuie să le dau dacă asta cer, dar parcă nu le-aș da...

Îmi spune că, în trecut, unii își trimiteau chiar copiii după alcool și țigări. Dar ele refuză de mai mulți ani să vândă asemenea produse minorilor.

Între timp, pe Elena o surprind cum se uită la calendarul de pe peretele de lângă casa de marcat. Văd cum trasează pe el o linie invizibilă cu degetele alunecânde. Înțeleg că numără câte zile mai au de stat la Horodiște fiica și nepoata care au venit din Italia pe timp de vară.

– Încă 12 zile. Tare mai zboară timpul ista...

Nepoata ei urmează să înceapă școala odată cu reîntoarcerea în Italia și își face griji să nu fie tratată diferit pentru că vine dintr-o familie de moldoveni.

După atâtea ore petrecute în magazin, simt la un moment dat că mă încearcă aceeași „durere de șale” despre care Elena îl întreba pe băiatul care își cumpărase patru Eskimo-uri. E vremea să-mi iau rămas-bun de la vânzătoarele care au fost neașteptat de confortabile cu prezența mea în micul lor univers.

Însă, înainte să părăsesc magazinul, dau ochii cu o fetiță care intră sfioasă în timp ce eu vreau să ies. Privirea îmi cade pe hârtia de caiet pe care o ține în mână alături de o bancnotă de 200 de lei. Pe foaia îndoită la mijloc, câteva rânduri scrise de mână îmi spun după ce a venit la magazin: un pachet de pilimeni cu carne de pui și de vită, paste lungi, lapte „Șapte Munți” și patru pulpe de găină.

Imaginea îmi amintește instant de promenadele pe care le făceam și eu în copilărie către magazinul sătesc de la capătul uliței. Acolo mă trimitea bunica, cu o listă de produse scrise pe-o hârtie smulsă dintr-un caiet cu pătrățele și banii strânși în pumn. Încă merg la cumpărături cu o listă, doar că acum mi-o scriu singură, în notițele telefonului, și mă țin de ea ca de-o busolă prin hipermarketul de lângă casă.

Văzând foaia fetiței, îmi dau seama că țin minte prea puține din cumpărăturile modeste pe care mi le cerea bunica să le fac pe-atunci, dar îmi amintesc foarte bine sentimentul de responsabilitate care se ivea în mine, și-apoi bucuria odată cu restul banilor care-mi reveneau mie.

Cu aceste sentimente am părăsit și magazinul din Horodiște: bucurie, pentru că am putut recupera ceva din firescul unor zile din copilăria mea; și cu o responsabilitate pe care atunci n-o aveam: de data asta, duc cu mine poveștile altora și trebuie să le găsesc cuvintele pentru a le transpune cât mai fidel.