„Am toate cusururile și o parte din calitățile
pe care le are fiecare dintre noi.”
pe care le are fiecare dintre noi.”
Interviu cu scriitorul
Radu Paraschivescu
Radu Paraschivescu
L-am întâlnit pe Radu Paraschivescu în curtea Artcor-ului, într-o duminică însorită, cu câteva ore înainte de zborul său spre București. Am avut o conversație de aproape două ore, timp în care mi-a vorbit cu atâta naturalețe încât mi-a fost ușor să-l întreb și despre viața lui și dincolo de literatură. De la cărți și întâlnirile cu cititorii am ajuns la lucrurile care îl supără și îl bucură, dar și la tatăl său, căruia încă îi povestește, cu voce tare, ce mai face.
Pe măsură ce discutam, înțelegeam tot mai bine de ce a spus, la un moment dat, că îi plac dialogurile fără „proteze de protocol”. Te invit, așadar, să-l cunoști mai bine pe unul dintre scriitorii cu cele mai vândute cărți din România, care spune însă despre sine că „este un om absolut obișnuit”.
Pe măsură ce discutam, înțelegeam tot mai bine de ce a spus, la un moment dat, că îi plac dialogurile fără „proteze de protocol”. Te invit, așadar, să-l cunoști mai bine pe unul dintre scriitorii cu cele mai vândute cărți din România, care spune însă despre sine că „este un om absolut obișnuit”.
Radu Paraschivescu (n. 1960, București) este scriitor, traducător și jurnalist român, cunoscut pentru precizia limbajului, ironia și atenția acordată greșelilor și clișeelor din discursul public. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București și a lucrat ca redactor de carte la mai multe edituri. A tradus în română numeroși autori de limbă engleză și publică proză, eseu, umor, comentariu cultural și cărți despre sport și istorie.
Radu Paraschivescu a scris atât romane, cât și cărți de observație critică și satiră socială, printre care „Ghidul nesimțitului” și „România în 7 gesturi”. Publicul îl cunoaște și din emisiunile sportive de la Digi Sport, cât și din rubricile pe care le-a realizat la Digi24: „Dă-te la o carte”, dedicată recomandărilor de lectură, și „Pastila de limbă”, despre greșelile de exprimare. În prezent, realizează împreună cu jurnalistul Cătălin Striblea podcastul „Vorbitorincii”.
Radu Paraschivescu a scris atât romane, cât și cărți de observație critică și satiră socială, printre care „Ghidul nesimțitului” și „România în 7 gesturi”. Publicul îl cunoaște și din emisiunile sportive de la Digi Sport, cât și din rubricile pe care le-a realizat la Digi24: „Dă-te la o carte”, dedicată recomandărilor de lectură, și „Pastila de limbă”, despre greșelile de exprimare. În prezent, realizează împreună cu jurnalistul Cătălin Striblea podcastul „Vorbitorincii”.
Radu Paraschivescu s-a aflat la Chișinău un weekend, cu prilejul Festivalului CHILL. Pe 19 septembrie, a avut o întâlnire cu cititorii săi din Chișinău la Teatrul fără Nume, alături de jurnalistul Cătălin Striblea. Am urmărit cu interes dialogul viu dintre scriitor și public, iar în conversația noastră de a doua zi, am revenit asupra câtorva idei din acea seară.
„Ieri m-am simțit ca acasă pentru că am fost
într-un spațiu de convivialitate foarte bun.”
într-un spațiu de convivialitate foarte bun.”
Mi se pare că evenimentele precum cel de ieri sunt o bună oportunitate pentru oameni de a se întâlni cu scriitorii pe care, altfel, nu i-ar putea cunoaște decât prin intermediul cărților. Pentru un autor însă, ce înseamnă întâlnirea cu cititorii săi și cât de important este să-i întâlnească față în față?
Păi acest fel de întâlniri mă hrănesc, printre altele. Mie-mi plac lucrurile astea și nici n-am trac, emoții sau rețineri. Sunt volubil, ca să nu zic cu gura spartă. Dacă-mi pui un microfon în mână, îl folosesc până la epuizare și cred că orice urmă de trac pe care aș fi avut-o am lichidat-o cu zeci de ani în urmă, când eram profesor la țară. Or, mie-mi place să vorbesc cu publicul și caut aceste întâlniri.
Cred că, în afară de boală, singurul motiv pentru care aș refuza o întâlnire cu publicul ar fi că am deja alta, fixată la aceeași oră, în aceeași zi, dar altfel, evenimente ca acela de aseară îmi fac mare plăcere pentru că ascult și ce are publicul de întrebat. Și aștept toate aceste întâlniri, care mie mi se par mai utile decât lansările de carte.
Mă așteaptă un Bookfest la care o să am opt lansări de carte la care o să vorbesc. Sigur că asta e fișa postului, dar o întâlnire de genul ăsta, cu întrebări și răspunsuri, cu dezvăluiri din intimitatea mea, atât cât interesează pe cineva, cu preluări ale unor griji, neliniști, preocupări din public care devin într-un fel și oglinda preocupărilor și îngrijorărilor mele, sunt un lucru foarte interesant pe care eu l-am făcut în întâlniri și la București, și la Roma, și la Paris, și la Târgoviște și, mai știu eu, prin tot felul de orașe. Și îmi plac.
Păi acest fel de întâlniri mă hrănesc, printre altele. Mie-mi plac lucrurile astea și nici n-am trac, emoții sau rețineri. Sunt volubil, ca să nu zic cu gura spartă. Dacă-mi pui un microfon în mână, îl folosesc până la epuizare și cred că orice urmă de trac pe care aș fi avut-o am lichidat-o cu zeci de ani în urmă, când eram profesor la țară. Or, mie-mi place să vorbesc cu publicul și caut aceste întâlniri.
Cred că, în afară de boală, singurul motiv pentru care aș refuza o întâlnire cu publicul ar fi că am deja alta, fixată la aceeași oră, în aceeași zi, dar altfel, evenimente ca acela de aseară îmi fac mare plăcere pentru că ascult și ce are publicul de întrebat. Și aștept toate aceste întâlniri, care mie mi se par mai utile decât lansările de carte.
Mă așteaptă un Bookfest la care o să am opt lansări de carte la care o să vorbesc. Sigur că asta e fișa postului, dar o întâlnire de genul ăsta, cu întrebări și răspunsuri, cu dezvăluiri din intimitatea mea, atât cât interesează pe cineva, cu preluări ale unor griji, neliniști, preocupări din public care devin într-un fel și oglinda preocupărilor și îngrijorărilor mele, sunt un lucru foarte interesant pe care eu l-am făcut în întâlniri și la București, și la Roma, și la Paris, și la Târgoviște și, mai știu eu, prin tot felul de orașe. Și îmi plac.
„Mie îmi plac dialogurile destupate, fără tot felul de „proteze de protocol”. Și da, îmi place să dau interviuri, recunosc, și-mi place și să am întâlniri cu publicul. Am avut zeci, dacă nu sute. Ele mă încarcă.”
S-a întâmplat să descoperiți, din întâlnirile cu cititorii, ceva nou sau poate diferit în felul în care sunteți perceput de public?
Am fost perceput uneori ca un om distant, grav și sever. Acum, eu sunt exigent. Da, sunt exigent și cu mine, nu numai cu cei din jurul meu. Grav sunt atunci când se cuvine să afișez o anumită gravitate, adică la înmormântări. Nu să te apuce râsul, că înseamnă că e ceva în neregulă cu tine, dar altfel nu am o gravitate de asta care să marcheze sever și publicul. Nu știu dacă sunt, dar impresia era conturată probabil din felul în care îl vezi pe om la televizor, prin felul în care ți se pare ție că ar fi. Dintr-o anumită emoție și reținere în același timp, pe care o încerci imaginându-ți un dialog cu el. Și am avut experiența asta.
Acum câteva săptămâni, am avut o întâlnire cu un grup de medici tineri din București și persoana care a organizat evenimentul exact asta mi-a spus după întâlnire: „Ești cu totul altfel decât credeam. Am avut și emoții, mi-a fost și frică. Mă gândeam: «Aoleu, să nu fac o greșeală de exprimare, că ăsta-i cu limba română și vine și-mi dă peste nas».” Deci, de obicei, asta este revelația pe care o are publicul: „Stai, domnule, că nu e așa încuiat”. Noi ne mai și râdem, mai spunem și bancuri. Până la urmă e „fun to be with”, cum zic englezii.
Am fost perceput uneori ca un om distant, grav și sever. Acum, eu sunt exigent. Da, sunt exigent și cu mine, nu numai cu cei din jurul meu. Grav sunt atunci când se cuvine să afișez o anumită gravitate, adică la înmormântări. Nu să te apuce râsul, că înseamnă că e ceva în neregulă cu tine, dar altfel nu am o gravitate de asta care să marcheze sever și publicul. Nu știu dacă sunt, dar impresia era conturată probabil din felul în care îl vezi pe om la televizor, prin felul în care ți se pare ție că ar fi. Dintr-o anumită emoție și reținere în același timp, pe care o încerci imaginându-ți un dialog cu el. Și am avut experiența asta.
Acum câteva săptămâni, am avut o întâlnire cu un grup de medici tineri din București și persoana care a organizat evenimentul exact asta mi-a spus după întâlnire: „Ești cu totul altfel decât credeam. Am avut și emoții, mi-a fost și frică. Mă gândeam: «Aoleu, să nu fac o greșeală de exprimare, că ăsta-i cu limba română și vine și-mi dă peste nas».” Deci, de obicei, asta este revelația pe care o are publicul: „Stai, domnule, că nu e așa încuiat”. Noi ne mai și râdem, mai spunem și bancuri. Până la urmă e „fun to be with”, cum zic englezii.
„Nu sunt nici jandarm, nici polițist, nici agent de circulație a ideilor în limbă. Eu sunt pur și simplu un om care are avantajul unei notorietăți, care are o imagine publică, dar care este un om absolut obișnuit. Eu am toate cusururile și o parte din calitățile pe care le are fiecare dintre noi și nu privesc lucrurile de sus.”
„Fluturele negru”, „Podul diavolului” și „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” sunt cele trei cărți ale dvs. despre care ați spus că au șanse să dăinuie mai mult în timp. De ce? Prin ce se deosebesc aceste trei cărți față de restul?
Pentru că sunt povești pure. Sigur că fiecare poveste are un dram de realitate, un sâmbure care pleacă de la o realitate geografică, teritorială, istorică ori culturală. Dar în jurul lor s-a țesut o poveste. Toate astea trei cărți, de fapt, au ceva în comun: sunt ecranizabile. Sunt povești din care se pot face filme și asta mă face să cred că ele vor rămâne ceva mai mult. Probabil că nu o să fie niciun film după ele, dar chiar și așa, citindu-le, ele îți aduc filmul în cap. Și poți să distribui și actorii preferați acolo. Și poți să mai schimbi ce nu îți place la ea. Pentru că, în momentul în care ai dat drumul cărții în lume, ea nu mai este a ta, ea devine arta celui care o citește și care o înțelege, și face din ea ce vrea.
Pentru că sunt povești pure. Sigur că fiecare poveste are un dram de realitate, un sâmbure care pleacă de la o realitate geografică, teritorială, istorică ori culturală. Dar în jurul lor s-a țesut o poveste. Toate astea trei cărți, de fapt, au ceva în comun: sunt ecranizabile. Sunt povești din care se pot face filme și asta mă face să cred că ele vor rămâne ceva mai mult. Probabil că nu o să fie niciun film după ele, dar chiar și așa, citindu-le, ele îți aduc filmul în cap. Și poți să distribui și actorii preferați acolo. Și poți să mai schimbi ce nu îți place la ea. Pentru că, în momentul în care ai dat drumul cărții în lume, ea nu mai este a ta, ea devine arta celui care o citește și care o înțelege, și face din ea ce vrea.
Dar, pe lângă romane, ați scris și multe „texte de observație critică”, așa cum le spuneți, despre „lucruri care ies din tiparul normalului”. Enumerați-ne câteva exemple despre care poate că ați scris deja. Pentru că ați spus că unele sunt lucruri sunt comune și României, și Republicii Moldova...
Unul dintre lucrurile cele mai supărătoare este contraselecția și contracultura. Adică felul în care cei mai slab echipați dintre noi ajung să dețină poziții de conducere în Senat, în Parlament, în partide, în ministere și așa mai departe. Ăsta e un lucru nefiresc.
Dacă vrei ca o societate să meargă bine, să fie așezată bine, trebuie să ai grijă ca în vârful ei să fie oameni competenți și cu autoritatea competenței lor. Or, în momentul în care îl pui pe nepriceput în fruntea bucatelor, edificiul se surpă.
Pe urmă, unul dintre lucrurile care ies din normal și pe care noi îl observăm de niște ani este felul în care o parte din populație; surprinzător, populația tânără, regretă niște vremuri pe care nu le-a prins. E foarte straniu să ai 25 de ani și să-ți pară rău după Nicolae Ceaușescu. Și, dacă te întreabă cineva de ce, tu să spui că „era mai bine”. Dar de unde știi că era mai bine? Că unul ca mine a prins vremurile alea și știe exact cât de bine era. Ăsta e iarăși un lucru nefiresc.
Este nefiresc ca absolut toată lumea să scrie și să publice. E păcat de pădurile patriei, e păcat de felul în care se schimonosește ideea de scris. Este nefiresc ca oameni care n-au citit o carte în viața lor să scrie cinci cărți ca să li se reducă pedeapsa din detenție. Mă rog, între timp s-a umblat la legi și legile au fost îndreptate. Dar acum niște ani, în România a fost un caz celebru, un dosar care s-a chemat dosarul transferurilor din fotbal, în care mai mulți oameni au intrat în închisoare, oameni foarte cunoscuți, patroni de cluburi, impresari, foști jucători, președinți de club și așa mai departe, plus un realizator TV al unei mari emisiuni tabloide. Și cineva le-a spus că dacă scriu cărți li se micșorează pedeapsa. Idealul lor era cărțile de joc de poker, dar oamenii ăia s-au pus pe scris. Sigur, copiind cu nerușinare tot felul de lucruri, au scris câte 5, 6, 7 cărți și au ieșit mai devreme din pușcărie. Asta nu-i firesc. Așa ceva nu se poate întâmpla într-o lume care e alcătuită bine. Cam astea ar fi câteva dintr-un ocean întreg. Și nu scriu doar despre ele.
Unul dintre lucrurile cele mai supărătoare este contraselecția și contracultura. Adică felul în care cei mai slab echipați dintre noi ajung să dețină poziții de conducere în Senat, în Parlament, în partide, în ministere și așa mai departe. Ăsta e un lucru nefiresc.
Dacă vrei ca o societate să meargă bine, să fie așezată bine, trebuie să ai grijă ca în vârful ei să fie oameni competenți și cu autoritatea competenței lor. Or, în momentul în care îl pui pe nepriceput în fruntea bucatelor, edificiul se surpă.
Pe urmă, unul dintre lucrurile care ies din normal și pe care noi îl observăm de niște ani este felul în care o parte din populație; surprinzător, populația tânără, regretă niște vremuri pe care nu le-a prins. E foarte straniu să ai 25 de ani și să-ți pară rău după Nicolae Ceaușescu. Și, dacă te întreabă cineva de ce, tu să spui că „era mai bine”. Dar de unde știi că era mai bine? Că unul ca mine a prins vremurile alea și știe exact cât de bine era. Ăsta e iarăși un lucru nefiresc.
Este nefiresc ca absolut toată lumea să scrie și să publice. E păcat de pădurile patriei, e păcat de felul în care se schimonosește ideea de scris. Este nefiresc ca oameni care n-au citit o carte în viața lor să scrie cinci cărți ca să li se reducă pedeapsa din detenție. Mă rog, între timp s-a umblat la legi și legile au fost îndreptate. Dar acum niște ani, în România a fost un caz celebru, un dosar care s-a chemat dosarul transferurilor din fotbal, în care mai mulți oameni au intrat în închisoare, oameni foarte cunoscuți, patroni de cluburi, impresari, foști jucători, președinți de club și așa mai departe, plus un realizator TV al unei mari emisiuni tabloide. Și cineva le-a spus că dacă scriu cărți li se micșorează pedeapsa. Idealul lor era cărțile de joc de poker, dar oamenii ăia s-au pus pe scris. Sigur, copiind cu nerușinare tot felul de lucruri, au scris câte 5, 6, 7 cărți și au ieșit mai devreme din pușcărie. Asta nu-i firesc. Așa ceva nu se poate întâmpla într-o lume care e alcătuită bine. Cam astea ar fi câteva dintr-un ocean întreg. Și nu scriu doar despre ele.
Ați spune că predilecția cititorilor către ficțiune, romane este mai mare decât cea pentru textele de observație critică?
Vânzările spun altceva. Vânzările spun că textele astea de observație critică se vând mai bine decât romanele. Dacă mă întrebați pe mine, așa, ca părinte al tuturor acestor copii, parcă aș ține mai mult la romanele mele. Ele sunt invenții care presupun o cheltuială de imaginație, care presupun străbaterea câtorva secole și așa mai departe. Aici, în cărțile despre România, trebuie să fii un observator cât de cât atent și avizat. Ceea ce am impresia că sunt. Trebuie să nu trăiești ermetic, iar eu aflu fără să-mi propun neapărat tot felul de lucruri. Aud tot felul de lucruri, tot felul de formulări și crește în felul acesta plămada unor cărți. Firește că mă uit și la ce se întâmplă: la subiectele sociale, politice, comportamentale penale... toate devin subiecte de scris. Iar publicul pare să le prefere pe acestea ca vânzări.
Și cred că mai e ceva aici. Eu i-am spus „achiziție de solidaritate”. Oamenii cumpără cartea aia pentru că așa ceva observă și ei și uite, vine cineva care le confirmă observația. Cineva care și scrie. Cineva care spune cam aceleași lucruri pe care le-au observat și ei. Poate o face altfel. Poate o face cu cuvinte mai multe și, mai ales, poate o face cu niște imagini la care ei n-au ajuns. Și atunci cumpără cartea ca pe o consolare, dar și în semn de solidaritate. La romane nu există achiziția de solidaritate. Există curiozitatea pentru o poveste care s-a întâmplat în Portugalia sau în Irlanda sau în Italia. Și de aici diferența. Cartea care oarecum a făcut dreptate romanelor este Brățară pe glezna ta (n.r. - publicată în 2024), care s-a vândut la nivelul cărților despre România.
Vânzările spun altceva. Vânzările spun că textele astea de observație critică se vând mai bine decât romanele. Dacă mă întrebați pe mine, așa, ca părinte al tuturor acestor copii, parcă aș ține mai mult la romanele mele. Ele sunt invenții care presupun o cheltuială de imaginație, care presupun străbaterea câtorva secole și așa mai departe. Aici, în cărțile despre România, trebuie să fii un observator cât de cât atent și avizat. Ceea ce am impresia că sunt. Trebuie să nu trăiești ermetic, iar eu aflu fără să-mi propun neapărat tot felul de lucruri. Aud tot felul de lucruri, tot felul de formulări și crește în felul acesta plămada unor cărți. Firește că mă uit și la ce se întâmplă: la subiectele sociale, politice, comportamentale penale... toate devin subiecte de scris. Iar publicul pare să le prefere pe acestea ca vânzări.
Și cred că mai e ceva aici. Eu i-am spus „achiziție de solidaritate”. Oamenii cumpără cartea aia pentru că așa ceva observă și ei și uite, vine cineva care le confirmă observația. Cineva care și scrie. Cineva care spune cam aceleași lucruri pe care le-au observat și ei. Poate o face altfel. Poate o face cu cuvinte mai multe și, mai ales, poate o face cu niște imagini la care ei n-au ajuns. Și atunci cumpără cartea ca pe o consolare, dar și în semn de solidaritate. La romane nu există achiziția de solidaritate. Există curiozitatea pentru o poveste care s-a întâmplat în Portugalia sau în Irlanda sau în Italia. Și de aici diferența. Cartea care oarecum a făcut dreptate romanelor este Brățară pe glezna ta (n.r. - publicată în 2024), care s-a vândut la nivelul cărților despre România.
„O carte îl schimbă cu adevărat pe cel care o scrie, nu pe cel care o citește”, ați spus aseară. Care este această carte din toate pe care le-ați scris?
Recviem vesel pentru tata. Nu știu dacă a schimbat ceva în mine, dar m-a marcat procesul. E o carte pe care eu n-aș fi avut curaj s-o scriu cât timp tata a fost în viață. Sigur că, dacă aș fi scris-o, nu i-aș fi pus titlul ăsta, că recviemul presupune lumea cealaltă, dar ea este o carte pe care eu am început-o cu gândul că, scriind despre tatăl meu, îi voi surmonta cumva absența și că scrisul ăsta ar fi ceva terapeutic care mi-l va aduce înapoi. Sigur, ăsta e un gând idiot. Dacă te raportezi lucid la el, n-are cum să-l aducă înapoi.
Dar eu am scris înflăcărat de gândul ăsta că, uite, îl povestesc, îl arăt lumii, spun cum a fost și în felul ăsta el se va apropia de acolo, din lumea în care e, va reveni în apropierea mea și eu voi avea din nou un soi de speranță a regăsirii. Mi-am dat seama, în timp ce scriam, că nu se va întâmpla lucrul ăsta. Cartea, fiind începută, am spus „hai totuși s-o scriu”. Și asta a fost o carte cu ecouri, mai ales că aici pata autobiografică era evidentă și am avut surpriza frumoasă ca diverși cititori să-mi spună „exact asta simt și eu față de tatăl meu”.
Recviem vesel pentru tata. Nu știu dacă a schimbat ceva în mine, dar m-a marcat procesul. E o carte pe care eu n-aș fi avut curaj s-o scriu cât timp tata a fost în viață. Sigur că, dacă aș fi scris-o, nu i-aș fi pus titlul ăsta, că recviemul presupune lumea cealaltă, dar ea este o carte pe care eu am început-o cu gândul că, scriind despre tatăl meu, îi voi surmonta cumva absența și că scrisul ăsta ar fi ceva terapeutic care mi-l va aduce înapoi. Sigur, ăsta e un gând idiot. Dacă te raportezi lucid la el, n-are cum să-l aducă înapoi.
Dar eu am scris înflăcărat de gândul ăsta că, uite, îl povestesc, îl arăt lumii, spun cum a fost și în felul ăsta el se va apropia de acolo, din lumea în care e, va reveni în apropierea mea și eu voi avea din nou un soi de speranță a regăsirii. Mi-am dat seama, în timp ce scriam, că nu se va întâmpla lucrul ăsta. Cartea, fiind începută, am spus „hai totuși s-o scriu”. Și asta a fost o carte cu ecouri, mai ales că aici pata autobiografică era evidentă și am avut surpriza frumoasă ca diverși cititori să-mi spună „exact asta simt și eu față de tatăl meu”.
Recviem vesel pentru tata e o carte care a lucrat destul de puternic în mine și care, la un moment dat, amenința să-mi și clatine un pic echilibrul. A promis în prima fază să mi-l aducă pe tata ceva mai aproape. Până la urmă, cum era firesc să se întâmple, lucrurile astea nu s-au petrecut și eu am rămas cu aceeași tânjire după el... deși el a fost un longeviv, a plecat la 94 de ani și câteva luni. Ne-am înțeles atât de bine... A fost un inițiator atât de bun pentru mine în lume, în viață, în literatură, în tot felul de lucruri, încât eu și acum vorbesc cu el cum vorbesc cu dumneavoastră, vorbesc cu voce tare când sunt singur în apartament. Nu consider că e un semn de nebunie să vorbești cu voce tare cu cineva. Acel cineva nu îți răspunde, dar tu îl pui la curent cu ce se mai întâmplă aici.
A avut un efect terapeutic pentru dvs. scrierea acestei cărți?
Da, dar nu la nivelul așteptat. Să zicem că a avut consecințe oarecum consolatoare, că măcar prin cartea asta l-au cunoscut cititorii pe tatăl meu. Tatăl meu a fost un personaj public. Era sufletul petrecerii, un om de duh, un incandescent, un nervos, un om căruia îi sărea siguranța foarte repede. Altminteri, un om de mare generozitate și de mare cuvânt. Un om care n-avea nevoie de contract dacă promitea. Promisiunea lui ținea loc de contract, ținea loc de orice.
În 84', după primul meu trimestru ca profesor, hăt departe, am venit cu trenul la București. Era vacanța de iarnă și am prins o zi de iarnă urâtă de tot. Trenul de la Lugoj la București a avut o întârziere de 9 ore. Nu exista tehnica de acum, nu existau telefoane mobile, nu exista nimic, n-aveai cum să anunți din tren că vei întârzia. În Gara de Nord, unde venise tata să mă aștepte la ora la care știa el că vine trenul, întârzierile se anunțau din 20 în 20 de minute. Și el n-avea cum să plece până acasă, că trebuia deja să se întoarcă. Și atunci a stat nouă ore în gară pentru că mi-a promis că vine. Eu probabil că m-aș fi descurcat. Sigur aveam ceva bagaj, dar m-aș fi târât până la un tramvai sau la un taxi și aș fi ajuns acasă. Dar el mi-a spus că vine și mă așteaptă. Și a stat. Nu mai știu cât era... era dimineață. Nu știu dacă a apucat să se așeze pe ceva, dar bănuiesc că s-o fi așezat. Dar pentru că mi-a promis că vine și mă așteaptă, a fost acolo, în gară.
Da, dar nu la nivelul așteptat. Să zicem că a avut consecințe oarecum consolatoare, că măcar prin cartea asta l-au cunoscut cititorii pe tatăl meu. Tatăl meu a fost un personaj public. Era sufletul petrecerii, un om de duh, un incandescent, un nervos, un om căruia îi sărea siguranța foarte repede. Altminteri, un om de mare generozitate și de mare cuvânt. Un om care n-avea nevoie de contract dacă promitea. Promisiunea lui ținea loc de contract, ținea loc de orice.
În 84', după primul meu trimestru ca profesor, hăt departe, am venit cu trenul la București. Era vacanța de iarnă și am prins o zi de iarnă urâtă de tot. Trenul de la Lugoj la București a avut o întârziere de 9 ore. Nu exista tehnica de acum, nu existau telefoane mobile, nu exista nimic, n-aveai cum să anunți din tren că vei întârzia. În Gara de Nord, unde venise tata să mă aștepte la ora la care știa el că vine trenul, întârzierile se anunțau din 20 în 20 de minute. Și el n-avea cum să plece până acasă, că trebuia deja să se întoarcă. Și atunci a stat nouă ore în gară pentru că mi-a promis că vine. Eu probabil că m-aș fi descurcat. Sigur aveam ceva bagaj, dar m-aș fi târât până la un tramvai sau la un taxi și aș fi ajuns acasă. Dar el mi-a spus că vine și mă așteaptă. Și a stat. Nu mai știu cât era... era dimineață. Nu știu dacă a apucat să se așeze pe ceva, dar bănuiesc că s-o fi așezat. Dar pentru că mi-a promis că vine și mă așteaptă, a fost acolo, în gară.
Anul acesta, CHILL-ul a devenit un fel de „festival umbrelă” și pentru Festivalul International de Literatură de la Odesa. Ce înseamnă pentru dvs. să participați la un festival care, pentru o parte dintre colegii ucraineni nu se poate ține acasă?
Eu știu, cunosc sentimentul ăsta de înstrăinare. Nu am încercat pe pielea mea, dar fiind un om care se uită des la meciuri de fotbal, am observat același lucru la echipele de fotbal din Ucraina care joacă în Ungaria, ba prin alte locuri, și e incomod, și neplăcut, și nedrept, până la urmă, să nu poți să-ți organizezi niște festivaluri acasă, mai ales că ai și cu cine s-o faci, mai ales că literatura ucraineană este foarte bine reprezentată. De exemplu, l-am avut pe Andrei Kurkov, printre alții, aici, la Chișinău. Pe de o parte sunt bucuros că, uite, l-am văzut pe Andrei Kurkov, pe de altă parte, supărat că n-am avut ocazia să-l văd la el acasă.
Eu știu, cunosc sentimentul ăsta de înstrăinare. Nu am încercat pe pielea mea, dar fiind un om care se uită des la meciuri de fotbal, am observat același lucru la echipele de fotbal din Ucraina care joacă în Ungaria, ba prin alte locuri, și e incomod, și neplăcut, și nedrept, până la urmă, să nu poți să-ți organizezi niște festivaluri acasă, mai ales că ai și cu cine s-o faci, mai ales că literatura ucraineană este foarte bine reprezentată. De exemplu, l-am avut pe Andrei Kurkov, printre alții, aici, la Chișinău. Pe de o parte sunt bucuros că, uite, l-am văzut pe Andrei Kurkov, pe de altă parte, supărat că n-am avut ocazia să-l văd la el acasă.
Andrei Kurkov (n. 1961) este scriitor și jurnalist ucrainean, cunoscut internațional pentru romanele sale în care îmbină umorul negru, absurdul și observația politică pentru a descrie viața postsovietică. De la începutul invaziei ruse pe scară largă, Kurkov a relatat în presa internațională despre război și felul în care acesta schimbă viața oamenilor din Ucraina.
Mi se pare o nedreptate provocată de o invazie, de un război de ocupație, de o mârșăvie fără margini și degeaba sper eu că lucrurile se vor îndrepta, pentru că speranțele noastre, de cele mai multe ori, nu coincid cu planurile celor puternici. Îmi dau seama că e frustrant să ai un potențial literar, să ai un oraș frumos, în care să poți desfășura târgul ăsta și să fii obligat să pleci în pribegie, chit că pleci în pribegie la prieteni, la oameni care te înțeleg, la oameni care te-au ajutat, pe care îi cunoști.
Dar asta e condiția fiecărei țări care e invadată, călcată cu cizma și în care lucrurile nu se mai desfășoară normal, în care respiri între atacuri ale aviației, între bombardamente, în care ai grijă să nu pățești ceva tu sau cei dragi, în care chestiunea zilei de mâine devine o urgență. Noi, acum, în timp de pace, nu ne dăm seama. Oamenii ăia nu mai au normalitate de patru ani și jumătate și cine știe când o să recupereze și în ce condiții.
Cu toate că și noi trăim un fel de pseudo-normalitate…
Într-adevăr, noi suntem în situația anormală de a ne uita spre cer, să vedem dacă nu se văd avioane inamice... Văd că rușii au atacat undeva la 800 de metri de granița cu Polonia, ceea ce este o provocare în toată regula. Și, da, siguranța e relativă. Noi suntem acum așa, oarecum feriți, și dumneavoastră, și noi. Noi poate un pic mai feriți, dar garanția absolută nu există.
Dar asta e condiția fiecărei țări care e invadată, călcată cu cizma și în care lucrurile nu se mai desfășoară normal, în care respiri între atacuri ale aviației, între bombardamente, în care ai grijă să nu pățești ceva tu sau cei dragi, în care chestiunea zilei de mâine devine o urgență. Noi, acum, în timp de pace, nu ne dăm seama. Oamenii ăia nu mai au normalitate de patru ani și jumătate și cine știe când o să recupereze și în ce condiții.
Cu toate că și noi trăim un fel de pseudo-normalitate…
Într-adevăr, noi suntem în situația anormală de a ne uita spre cer, să vedem dacă nu se văd avioane inamice... Văd că rușii au atacat undeva la 800 de metri de granița cu Polonia, ceea ce este o provocare în toată regula. Și, da, siguranța e relativă. Noi suntem acum așa, oarecum feriți, și dumneavoastră, și noi. Noi poate un pic mai feriți, dar garanția absolută nu există.
Și atunci, având un război la graniță și atâta nesiguranță în jur, pentru unii întâlnirile și festivalurile literare ar părea departe de „preocupările” urgente ale omenirii. Dvs. cum argumentați rostul acestora în asemenea vremuri?
Noi, cumva, ne-am obișnuit cu ele și nici nu ne mai punem această întrebare. Ba mai mult, dacă n-am avea acum un festival de literatură, acesta ar fi un simptom îngrijorător.
Acest fel de evenimente sunt niște cratime. Festivalurile astea culturale leagă niște lucruri. Cum cratima leagă cuvinte între ele, așa și aceste evenimente sunt niște prilejuri prin care oamenii se cunosc sau se revăd și apare schimbul acesta de idei, de influențe, de experiențe directe. Faptul că ai ocazia să cunoști niște oameni despre care ai auzit, pe care i-ai citit, pe care ți i-ai configurat într-un fel și-i vezi acum și constați în ce măsură portretul făcut în mintea ta coincide cu realitatea. Plus că se leagă nu doar prietenii: mai vin niște scriitori, mai vin niște traducători, se mai leagă niște contracte...
Noi, cumva, ne-am obișnuit cu ele și nici nu ne mai punem această întrebare. Ba mai mult, dacă n-am avea acum un festival de literatură, acesta ar fi un simptom îngrijorător.
Acest fel de evenimente sunt niște cratime. Festivalurile astea culturale leagă niște lucruri. Cum cratima leagă cuvinte între ele, așa și aceste evenimente sunt niște prilejuri prin care oamenii se cunosc sau se revăd și apare schimbul acesta de idei, de influențe, de experiențe directe. Faptul că ai ocazia să cunoști niște oameni despre care ai auzit, pe care i-ai citit, pe care ți i-ai configurat într-un fel și-i vezi acum și constați în ce măsură portretul făcut în mintea ta coincide cu realitatea. Plus că se leagă nu doar prietenii: mai vin niște scriitori, mai vin niște traducători, se mai leagă niște contracte...
La un moment dat, discuția noastră a atins și subiectul rețelelor sociale și cel al inteligenței artificiale. Mă întrebam dacă Radu Paraschivescu le-ar încadra în sfera normalului sau, din contra...
Sigur că rețelele de socializare sunt niște algoritmi care lucrează și care asigură un câmp combativ, o împărțire în tabere, în așa fel încât să nu existe plictiseală pe rețele. Și nu există, indiferent ce scrii. Cineva mereu va veni să insulte, va veni să mânjească, să înjure. Și asta mi se pare neplăcut, dar normal, pentru că noi suntem bârfitori și fără rețelele de socializare. Suntem provocatori, suntem mai curioși decât e cazul, suntem certăreți și pe scara blocului, și la piață, și în magazine, pe stradă... darămite pe rețelele sociale. Dar eu fac parte dintre dinozaurii care au numai Facebook. Nici nu știu cum e pe Tiktok, nu știu cum e pe Twitter ori pe Insta... Și dacă n-am știut până acum, s-ar putea să nu mă intereseze să aflu prea curând.
Cât despre inteligența artificială, mi se pare că este o mare realizare care, firește, vine cu efecte secundare, la fel cum au venit toate marile realizări ale omenirii. Întrebarea e ce ne face inteligența artificială nouă, ca scriitori... Nu cred că ne face mare lucru, pentru că la ora actuală, când vorbim noi, nu știu cum o să arate lucrurile peste zece ani. Nu știm pe mâna cui încap diverse pârghii ale inteligenței artificiale.
Chiar ieri, în cadrul festivalului CHILL, am avut o masă rotundă despre traduceri, care s-a terminat când începuse să devină și mai interesantă: când am început să vorbim despre inteligența artificială și ce ar putea face ea în traducere. Și sigur că ar putea să facă multe. Dar punctul pe care era să-l elaborăm, dar n-am mai avut timp, a fost în ce măsură recursul la inteligența artificială în literatură este etic sau nu? Și răspunsul meu categoric este nu.
Cât despre inteligența artificială, mi se pare că este o mare realizare care, firește, vine cu efecte secundare, la fel cum au venit toate marile realizări ale omenirii. Întrebarea e ce ne face inteligența artificială nouă, ca scriitori... Nu cred că ne face mare lucru, pentru că la ora actuală, când vorbim noi, nu știu cum o să arate lucrurile peste zece ani. Nu știm pe mâna cui încap diverse pârghii ale inteligenței artificiale.
Chiar ieri, în cadrul festivalului CHILL, am avut o masă rotundă despre traduceri, care s-a terminat când începuse să devină și mai interesantă: când am început să vorbim despre inteligența artificială și ce ar putea face ea în traducere. Și sigur că ar putea să facă multe. Dar punctul pe care era să-l elaborăm, dar n-am mai avut timp, a fost în ce măsură recursul la inteligența artificială în literatură este etic sau nu? Și răspunsul meu categoric este nu.
Nu e nici urmă de etică în a lăsa inteligență artificială să-ți facă treaba de scriitor. Este o păcăleală față de cititori și este o împreunare cu merite pe care nu le ai.
Faptul că ea intră și în literatură îmi creează o ușoară neliniște, dar nu mai mult. E adevărat că eu nu am 20 de ani. Dacă aș avea 20 de ani, poate mi-aș face griji pe durata viitoarei jumătăți de veac.
Și în dialogul de ieri cu Cătălin Striblea spuneați că vă neliniștește bătrânețea și „ceea ce vine după ea”. Credeți că putem face ceva încă din tinerețe pentru a întâmpina mai împăcați această parte a vieții?
Nu e cazul să vă frământe asemenea lucruri. Adică aveți o vârstă spectaculoasă, trăiți în libertate, ceea ce este enorm. V-o spune unul care a prins și vremea de dinainte. Aveți posibilitatea opțiunii pe care noi am avut-o mult mai puțin. Opțiunea mea la terminarea facultății era să fiu profesor la țară ori traducător la un combinat de industrializare a laptelui. Atât. Altceva nu mai făceai. Acum poți face orice. Acum nu mai există obligativitatea unei diplome în materie. Deci acum tu poți să fii, habar n-am, avocat și să lucrezi în marketing într-o corporație. Important e să știi ce competențe ai, ce dexterități ai, cum te descurci într-o situație practică. Și atunci preocupările astea vag filozofice nu cred că își au rostul. E, e prea frumoasă vârsta asta. Și e prea bun momentul pe care îl trăiți ca să nu vă înfruptați din el. Adică sunteți la vârsta și într-o perioadă în care fiecare zi trebuie mulsă de tot ce are ea mai bun.
Că aveți prieteni de nădejde, că aveți oameni pe care vă puteți baza, că aveți o meserie care vă aduce, în fiecare zi, în fața ochilor, niște oameni poate mai interesanți, poate mai plicticoși, dar, în orice caz, variați – astea sunt câștiguri, sunt semne ale unui destin bun.
Și în dialogul de ieri cu Cătălin Striblea spuneați că vă neliniștește bătrânețea și „ceea ce vine după ea”. Credeți că putem face ceva încă din tinerețe pentru a întâmpina mai împăcați această parte a vieții?
Nu e cazul să vă frământe asemenea lucruri. Adică aveți o vârstă spectaculoasă, trăiți în libertate, ceea ce este enorm. V-o spune unul care a prins și vremea de dinainte. Aveți posibilitatea opțiunii pe care noi am avut-o mult mai puțin. Opțiunea mea la terminarea facultății era să fiu profesor la țară ori traducător la un combinat de industrializare a laptelui. Atât. Altceva nu mai făceai. Acum poți face orice. Acum nu mai există obligativitatea unei diplome în materie. Deci acum tu poți să fii, habar n-am, avocat și să lucrezi în marketing într-o corporație. Important e să știi ce competențe ai, ce dexterități ai, cum te descurci într-o situație practică. Și atunci preocupările astea vag filozofice nu cred că își au rostul. E, e prea frumoasă vârsta asta. Și e prea bun momentul pe care îl trăiți ca să nu vă înfruptați din el. Adică sunteți la vârsta și într-o perioadă în care fiecare zi trebuie mulsă de tot ce are ea mai bun.
Că aveți prieteni de nădejde, că aveți oameni pe care vă puteți baza, că aveți o meserie care vă aduce, în fiecare zi, în fața ochilor, niște oameni poate mai interesanți, poate mai plicticoși, dar, în orice caz, variați – astea sunt câștiguri, sunt semne ale unui destin bun.
Ne-ați spus ce vă deranjează - lucrurile care ies din limita normalului. Dar ce va bucură si ce vă place să vedeți în comportamentul, în obișnuințele oamenilor?
Îmi place naturalețea.
Îmi place să văd la oameni că nu trunchiază trăirile și că nu se comportă doar de ochii lumii, ca să proiecteze o imagine. Îmi place să văd iubire la lucru, pe stradă; cupluri mai tinere, mai puțin tinere și gesturile lor de afecțiune, care mai au și o umbră mică de mister... Îmi place frumosul pe care îl găsești fără să îl cauți, care dă peste tine pur și simplu. Că frumosul ăla înseamnă tablouri dintr-o expoziție, că înseamnă haina cuiva pe care-l vezi pe stradă, că înseamnă o floare pe lângă care treci, un afiș care îți place sau grafitti pe un calcan de perete... nu contează, dar frumosul, când te surprinde, parcă își dublează puterea.
Îmi place naturalețea.
Îmi place să văd la oameni că nu trunchiază trăirile și că nu se comportă doar de ochii lumii, ca să proiecteze o imagine. Îmi place să văd iubire la lucru, pe stradă; cupluri mai tinere, mai puțin tinere și gesturile lor de afecțiune, care mai au și o umbră mică de mister... Îmi place frumosul pe care îl găsești fără să îl cauți, care dă peste tine pur și simplu. Că frumosul ăla înseamnă tablouri dintr-o expoziție, că înseamnă haina cuiva pe care-l vezi pe stradă, că înseamnă o floare pe lângă care treci, un afiș care îți place sau grafitti pe un calcan de perete... nu contează, dar frumosul, când te surprinde, parcă își dublează puterea.
Trei recomandări de lectură de la Radu Paraschivescu:
„Ce am învățat de la Graham Greene” de Andrei Gorzo
„E mai ușor să mori decât să iubești” de Ahmet Altan
„Și fumul se ridică la cer” de Bogdan Crețu
„Ce am învățat de la Graham Greene” de Andrei Gorzo
„E mai ușor să mori decât să iubești” de Ahmet Altan
„Și fumul se ridică la cer” de Bogdan Crețu
Interviu: Elena Calarașan
Editare: Oxana Greadcenco
Editare: Oxana Greadcenco
